Tânărul nu a uitat nici o clipă fotografia. Când mai târziu a developat filmul, l-a plimbat prin tancurile de spălare, l-a fixat şi pe urmă atârnat ca un şarpe mort, spre uscare, a cărui piele de argint avea o valoare inestimabilă, l-a examinat cu lupa, mărind fotogramele de celuloid în faţa ochiului, examinând granulaţia. Aşa a văzut-o din nou, în negativ, în contrast, în umed. Acolo aerul mirosea a alcool, folosise un revelator pe bază de alcool; totul pentru a aduce tonurile cele mai fine, umbrele cele mai ascunse, totul pentru a cerceta mai târziu. Ameţise.
De la bun început a decis ca fotografia să fie sepia, să aibă acele nuanţe maronii-roşcate pe care numai fericianura de potasiu o poate da hârtiei şi hârtia să fie mată, orice rază de lumină să-şi piardă din reflexie, să fie absorbită de imagine, să lumineze în interior, adică să ilumineze –aici gândurile sale se opriră: deschise rama.
Lumina albă a aparatului de mărit acoperi o clipă rama, hârtia a părut că respiră; apoi încă o dată, mai puţin, de parcă şi-ar fi ţinut respiraţia de data asta: deschise rama.
Într-o tavă de jumătate de metru pătrat, hârtia fotografică plutea, un proces intim chimic începea să se desfăşoare pe suprafaţa ei, argintul îşi arăta valoarea pe chipul ei.
În toţi anii care au trecut după, tânărul privea din când în când tabloul; acesta ascuns în spatele unui dulap, era scos cu grijă, şters uneori de pânzele păianjenilor şi aşezat la înălţimea ochilor săi în cuiul special bătut în zidul alb. Privea, nimic nu se schimbase, totul era la fel –scoase lupa, admiră cercelul (îşi aminti de Vermeer), admiră buzele (aici era Da Vinci), apoi mulţumit, îl dădu jos şi-l potrivi în întuneric: de unde îl scoase.
Nimic pentru viitor îşi notă bărbatul în jurnalul deschis pe servanda de sub cuiul ce devenise acum liber de tablou. Se uită la ceas şi notă şi ora. Punct.
Viaţa, pentru că despre asta vreau să scriu, curgea pentru el asemeni unui râu leneş ajuns în câmpia domoală a senectuţii, jurnalul avea deja sute de pagini, cam tot atâtea vizualizări asupra tabloului, nu era nici o coincidenţă, mai degrabă dorinţa de a nota de fiecare dată gândul, mişcarea ideii asupra ceea ce văzul îi mai bombarda încă o dată conştientul. Acum a scris: « Ceea ce văd s-ar putea să nu mai existe, dar ceea ce văd a existat vreodată? » întoarse pagina.
De data aceasta tabloul rămase în cui, bătrânul nu reuşise să-l mai dea jos, o durere îi săgeta spatele de fiecare dată când încerca să-l ridice de pe cui, nu greutatea mică a ramei cu sticla foarte subţire era de vină, pur şi simplu unghiul pe trupul său aplecat de numărul anilor nu mai putea fi relaxat.
Înmormântarea care a avut loc cu mare pompă, cu mulţimea care aglomerase toate încăperile, cu aerul devenit irespirabil, făcu pe moştenitori să deschidă şi cămăruţa pe care nimeni nu avea voie să o viziteze; nu cămăruţa tatălui sau a bunicului, ci a străbunicului, atât de mare era familia strânsă la priveghi.
Toţi au văzut rând pe rând tabloul, fără să le trezească vreo emoţie, până când unul dintre nepoţi l-a dat jos spunând: « Să ducem icoana asta de aici, doar se ştie că bunicul era ateu ! »
Preotul care asistase şi care cu luare aminte privi tabloul, îl luă pe nepotul de patruzeci şi ceva de ani, de umăr spunându-i: « Aşa este, bunicul tău a fost ateu, dar a reinventat creştinismul! »
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc