Firebird Suite - Igor Stravinsky's Disney's Fantasia 2000

Firebird Suite - Igor Stravinsky's Disney's Fantasia 2000 from Ivan Wenger on Vimeo.

Prima primăvară colhoznică în Ucraina

http://www.business2community.com/social-buzz/kievs-independence-square-photo-goes-viral-0786348#!wKOzc

„
[...]
Acum, când mă gândesc la deschiaburire, văd totul cumva altfel, m-am eliberat de vrăjitorie și am văzut oamenii. De ce eram atât de împietrită? Păi am văzut cum erau oamenii chinuiți, ce se făceau cu ei! Și se spunea: ăștia nu-s oameni, ăștia-s culăcime. Mă tot gândesc, vreau să-mi aduc aminte - cine a inventat cuvântul acesta, nu cumva Lenin? Ce blestem au luat asupra lor? Pentru a-i omorî trebuia mai întâi declarat: culacii nu sunt oameni! Nu-i adevărat. Oameni sunt  și ei, oameni! Asta am început să înțeleg. Toți sunt oameni!
Și așa, la începutul lui nouă sute treizeci au început să deschiaburească familiile. Toiul nebuniei a fost februarie-martie. Raionul te zorea: să nu mai fie până la vremea semănatului culaci, ca să înceapă mai repede viața nouă. Așa și spuneam: prima primăvară colhoznică.

Strămutarea o făcea, desigur activistul. Dar instrucțiuni pentru felul cum să faci strămutarea nu existau. Câte un președinte dădea atâtea căruțe, că n-aveau ce pune în ele - se chemau culaci, dar căruțele plecau pe jumătate goale. Din satul nostru însă i-au mânat pe deschiaburiți pe jos. Numai cu ce-au apucat să ia în brațe - ceva haine și așternut. Și era un noroi de-ți smulge cizmele din picioare.
[...]
Noi ne gândeam că mai rea decât soarta de culac nu poate fi. Am greșit! Cu toporul au dat în săteni, în toți la grămadă, de la mare la mic.
A urmat execuția prin înfometare.
Pe vremea aia nu mai spălam podele, ajunsesem socotitor. În calitate de activistă m-au trimis în Ucraina pentru întărirea unui colhoz. Ni s-au explicat că acolo, la ei, spiritul proprietății particulare e mai puternic decât în resefer (RSFSR -Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă). Și într-adevăr, la ei lucrurile mergeau mai prost ca la noi. M-au trimis undeva nu prea departe, că doar satul nostru e la granița cu Ucraina -cam trei ore de mers de la noi până acolo. Locuri frumoase. Am ajuns eu acolo -oamenii ca toți oamenii- și m-au numit la ei în conducere, socotitor.
[...]
Cum a fost?
După deschiaburire terenurile arabile au scăzut simțitor și recolta s-a micșorat foarte mult. Dar se dădeau informări cum că, fără culaci, viața noastră a înflorit așa dintr-odată. Sovietul sătesc mințea la raion, raionul -la regiune, regiunea -la Moscova. Și se dădeau rapoarte despre viața noastră fericită ca să se bucure Stalin, cum că toată țara o să se scalde în grânele colhozurilor. S-a copt prima recoltă și Moscova a dat cifrele colectărilor. Totul precum se cuvine: centrul -regiunilor, regiunile -raioanelor. Ne-au dat și nouă în sat cifra pentru colectări -nici în zece ani n-o puteam îndeplini! De frică, la sovietul sătesc s-au îmbătat și cei care nu beau niciodată. Se vedea că Moscova își punea mari nădejdi în Ucraina. După aceea, tot pe Ucraina s-a abătut și furia cea mare. Motivul era bine cunoscut: dacă n-ai făcut planul, înseamnă că ești culac încă nelichidat.

Evident, livrările nu puteau fi îndeplinite -terenurile se reduseseră, producția de cereale scăzuse, de unde să iei marea aceea de grâne? Asta înseamna însă că grânele au fost ascunse! Culaci nelichidați, trântori. Culacii au fost duși, dar spiritul culăcesc a rămas. Proprietatea particulară nu-i ieșea, chipurile, hoholului (denumire dată țăranilor ucrainieni -pop.) din cap.

Cine a iscălit omorul acela în masă? Mă gândesc deseori -oare chiar Stalin? Cred că așa un ordin n-a mai fost dat de când este pe lumea asta Rusia. Nu numai țarul, dar nici tătarii, nici ocupanții nemți n-au iscălit vreodată un asemenea ordin. Iar ordinul a fost: să fie omorâți prin foamete toți țăranii din Ucraina, de pe Don, din Cuban, omorâți cu copiii mic cu tot. Indicația era să se rechiziționeze totul, până la fondul de însămânțare. Căutau grâne de parcă nu pâine căutau, ci bombe, mitraliere. Au răscolit pământul cu baionetele, toate beciurile le-au săpat, toate podelele le-au smuls, toate grădinile le-au scormonit. Unora le-au luat și grâul pe care îl aveau în casă -în câte o ulcea, în câte o covată. Unei femei i-au confiscat o pâine gata coaptă, au încărcat-o în căruță și au dus și pâinea la raion.

Carele scârțâiau zi și noapte, praful se ridica în nori deși deasupra pământului, silozurile nu existau, grânele se depozitau pe pământ și erau păzite de santinele. Spre iarnă, de la ploi grâul s-a umezit, a început să se încingă -n-avea Puterea Sovietică nici pânză de cort destulă, ca să acopere pâinea luată de la mujici.
Și după ce au adus încă grâne de prin sate, s-a ridicat un praf, de parcă totul era în fum: și sat, și câmp, și luna în toiul nopții. Unul și-a ieșit din minți: ardem, striga, arde cerul, arde pământul. Nu, cerul nu ardea, viața noastră se mistuia în foc.

”

Vasili Grossman, Panta Rhei, Humanitas, 2007, pag.143-148.

Alaltăieri, azi, acum

În viața unei plante, evenimentele se derulează mult mai repede decât ne vine să credem. Este natural să fie așa, având în vedere longevitatea noastră uriașă față de a lor.

Sentimentul acela pe care ți-l dă o floare veștejită este comun, este prin simpla înțelegere că planta și-a îndeplinit rolul, cel frumos, estetic, și cel vegetal, întorcându-se în teluric. Este păcat să ții flori trecute, aspectul ce ține de ikebana este un alt subiect.

În virtutea unei atingeri lăsăm ca faptele să se deruleze, aș fi vrut să salvez florile punându-le la căldură, în vaza mea. Mentalitatea salvării; să găsești ceva și protejându-l să crezi că ai împlinit un scop.

Scopul observării, deus otiotus, abandonul intervenției în favoarea celebrării divinației, a faptului că prezicerea a fost corectă. Așa este, a doilea val de frig și ninsoare n-a fost ca primul. Acum parcă natura se răzbună, lipsește poezia, fantomaticul alb ce acoperă totul, pământul se vede, negrul se vede.

Ninge fără scop, este existența noastră, este repaosul neavenit, nechemat.
Stăm în casă și privim cum moare primăvara.

Numărul complet

Spring Summer Fall Winter and Spring

≪ De remarcat și că în Odiseea se vorbește de Zeus ca de Tatăl creator.

Un porumbel cade de pe stîncă

„dar Tatăl creează altul pentru ca numărul să fie complet”. ≫

Albert Camus, Caiete, martie 1942

Titlu bunicel.

Imagine perfectă. Iarna pe lac.

Motto exhaustiv. Complet.

Text mediocru. Ineficient. Mai bine nu-l scriu. Las așa. Atât.

The Fountain - Fontis - Fântâna

În mijlocul oraşului este Fântâna, nu despre istoricul ei scriu, nici despre peştii care par că sar spre mijlocul ei, scriu despre Fântână ca obiect de studiu, de hrană spirituală, de sete de cunoaştere, de dinamică, de universalitate.

Anticii au dus Fântâna de la supravieţuire la arhitectură, de la orizontală la verticală, de la oracol la filosofie; apa s-a recreat prin dinamica jetului, dorinţă supremă de potenţă, de vigoare. Apa rece este cea care îngheaţă, care dă tăria corpului uman de-a fi încordat; numai privind cum apa vertical ţâşneşte pot spune că întineresc.

Lumea apatică se plimbă, fântâna cântă stins, zgomotul copiilor şi al porumbeilor o transformă în murmur. Cântecul ei aduce aminte şi chiar îţi spune despre pietre, despre cele mai mari pietre pe care ea le-a văzut vreodată şi saltă jetul arătându-ţi mărimea pietrei, apoi altul, altul într-o succesivitate de neoprit a marilor pietre văzute. Să fii piatră şi să fii udat de apă, tu ca fiinţă, apoi să te usuci la soare şi iar să fii udat şi tot aşa: ai stat lângă o fântână.

Poate că lipsa setei îi face pe oameni să nu mai privească Fântâna ca ceva ce le potoleşte setea, poate că monotonia şi plictiseala vieţii, îi face pe oameni să nu-i mai asculte murmurul, să uite divinaţia proprie, credinţa unui viitor, lipsa de destin în felul de-a trăi fericit viaţa. Fântâna cântă în înţelesul copiilor şi cu cât sunt mai mici cu atât sunt mai atraşi de ea, ei şi porumbeii.

Lipsa ideii de fântână, de arteziană, de jet precum am scris, această lipsă în mintea bărbatului, îl duce la impotenţă, căci prin asta uită de femeie. Am fotografiat fântâna în toată potenţa pe care soarele de primăvară, soare ce face să renască totul, soare de orele prânzului, soare de zenit, putea să hrănească cu lumină, cu multă lumină apa. Şi prea puţin poate lumina, cea care străpunge apa, aici se vede.