motto:
"În realitate, sărbătoarea este adesea socotită drept întronare însăşi a sacrului. Ziua de sărbătoare, simpla duminică, este întâi de toate o durată consacrată divinului în care munca e interzisă, în care trebuie să te odihneşti, să te bucuri şi să-I aduci laude Domnului. În societăţile în care sărbătorile nu sunt diseminate în ansamblul vieţii trudnice, ci grupate într-un sezon al sărbătorilor, se vede şi mai bine în ce măsură aceasta constituie realmente perioada de preeminenţă a sacrului."
Roger Caillois
N-am stabilit încă dacă viaţa ne învaţă că trebuie să valorăm ceva. Efortul nostru devine comun atunci când statul doreşte impozitele, în rest se pare că nu-i pasă. Dar sărbătoarea, acea evadare a spiritului datorită sacrului nu mai aparţine statului, nu mai aparţine unei caste, interpunerea acesteia nu va dăinui, preoţimea moare, strigătul ei se reflectă în agitaţia în care construiesc temple la repezeală.
Sărbătoarea este mai presus de ceea ce acum, în dorinţa lacomă a prelaţilor mai putem vedea ceva în Isus? Trebuie să ne întoarcem mai degrabă înaintea lui Isus -se pare că pentru cei mulţi a venit prea devreme şi pentru toţi, dacă ar mai veni o dată -idee care nu-mi aparţine, l-am mai crucifica din nou.
Să ne bucurăm, să celebrăm sărbătoarea în felul primitiv, a lipsei de durată (a neobligaţiei frustrante că mâine, sau pomâine, mergem la muncă), atât cât durează, prin asta putem merge mai departe şi să o aşteptăm din nou, din nou.
Am observat că aceşti cititori din cărţi, preoţii îşi îndreaptă cuvintele numai asupra lor, sacrul lipseşte de pe buzele lor; puţin mai târziu sunt mai oameni ca noi. Atunci nevoia lor este strict materială, strict meseriaşă: sunt nişte meseriaşi ce pun greşit gresia şi faianţa...
Sărbătoarea trebuie să ne privească strict şi personal, ori pentru asta trebuie să cunoaştem şi să nu punem botul la spusele lor (de cele mai multe ori prost interpretate), deci câţi dintre voi aţi citit Vechiul Testament?
Roger Caillois, Omul şi sacrul, Nemira, 2006, pag. 118-119
Cristos a Inviat!
RăspundețiȘtergereAdevărat a înviat!
RăspundețiȘtergereNu l-am citit. Nu îl consider fundamental de nici o culoare. Apoi, trebuie reţinut că sunt şi preoţi de bună credinţă şi care îţi pot insufla aspiraţie. Adică aşa cum ar trebui să fie, în mod minimal, toţi preoţii.
RăspundețiȘtergerePe cine nu l-ai citit?
RăspundețiȘtergereAi scris "preoţi de bună credinţă" care crează un pleonasm pentru cei care practică religia, cum sună "medici de bună credinţă"?! În toate acestea nu meseria este de vină, ci omul care o practică. Pe de altă parte nu ştiu cum poate cineva să "insufle aspiraţie", eu scriu că ne pierdem în fraze fără sens pentru a explica lucruri simple.
În actul de credinţă nu există un "mod minimal", crezi sau nu, practica ne omoară, felul în care elaborăm şi manevrăm credinţa altora, aici preoţii sunt maeştrii; în a profita de asta.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereEste adevărat că de-a lungul timpului religia a fost folosită pentru a arde pe rug, dicta legi, controla. Aceasta este o tristă realitate. Dar există totuşi preoţi, chiar şi la ora actuală, care au ales această meserie sau drum din credinţă şi nu din scopuri materialiste. Există preoţi care au vocaţie de preoţi. Care prin felul în care vorbesc te fac să te gândeşti mai mult la Dumnezeu, la iubire, la rugăciune. După cum prin felul în care îţi vorbeşte un artist, poate trezi în tine un freamăt pentru artă şi pentru frumos. Este drept, şi aici, din ce în ce mai rar.
RăspundețiȘtergereUn călugăr renunţă la lumea asta pentru Dumnezeu. Şi nu e aşa uşor azi să renunţi la tot şi să îţi dedici viaţa rugăciunii. Şi totuşi, puţini dintre ei ajung sfinţi. Există deci, dintr-un anumit punct de vedere, gradaţii ale credinţei sai ale intensităţii cu care arzi către Dumnezeu (sau o anumită cauză). În acest context am spus că ficare preot ar trebui să fie cel puţin animat de sentimente nobile şi nu meschine. Că sfinţi - probabil unul la o generaţie sunt.
Cu alte cuvinte, consider că nu e cel mai potrivit să se facă generalizări categorice şi absolute. De genul: preoţii (fără excepţie) sunt nişte manipulatori.
Şi mă refeream la Vechiul Testament.
RăspundețiȘtergereEu zic să începi atunci să-l citeşti pentru a pricepe ce se întâmplă în jurul nostru!
RăspundețiȘtergereNu ştiu în ce măsură este important să cunosc câţi urmaşi a avut Avraam, cum se numeau ei, ce triburi au format şi etc.
RăspundețiȘtergereNici eu nu ştiu.
RăspundețiȘtergereP.S. În Iliada sunt cel puţin tot atâtea nume ca şi în V.T. şi tot aşa nu ştiu pentru ce ar trebui citită.
Da, dar Iliada are un nume frumos, liric... şi nu e veche. :) Este atemporală.
RăspundețiȘtergerePur şi simplu din ce am citit nu m-a atras de nici o culoare, exceptând anumite capitole (cum e Geneza). Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte? Ritualuri ca să te purifici după cutare chestie, descrise pe larg? Este pentru alte vremuri...