Geometria luminii

Un copil număra firele de nisip.

Pe o plajă unde dimensiunile geometrice cad în derizoriu, un copil număra grăunţele fine de nisip.

Îşi umezea degetul mare şi apăsa apoi pe solul fierbinte.

Privind în soare cu degetul mare în profil spuse:

"Lucesc...!"

Revolta spre a nu deveni parcare

Când Albert Camus a scris după război, după cel de-al II-lea Război Mondial, eseul Omul Revoltat nu anticipa că jumătate de secol mai târziu, ideea de revoltă va fi privită cu o mare lipsă de interes de către marea intelectualitate. Diluarea revoltei este efectul crizei sau începutul morţii acesteia. Mediul artistic este sugrumat financiar, lipsa fondurilor guvernamentale face ca ţipătul să se transforme într-un piuit, la auzul acestuia ceilalţi să se mire că mai există încă artă. „Dar arta trebuie să fie privată!” exclamă libertin funcţionarii ministerelor ce ţin de cultură. „Artişti! faceţi rost de bani”, oricum birocraţia instalată ca smogul peste oraş şi-a făcut singură rost de bani. Proprietăţi ale statului devin amanetate cu motive diverse, dar rezultatele duc la gonirea artiştilor şi devierea resurselor către companii private care, prin domeniul lor de activitate au grijă de cultură!

Când Camus scrie de „responsabilitate involuntară” îi prinde pe marii lui înaintaşi ca Nietzsche şi Dostoievski în valul de nihilism ce lovea Europa în pragul începutului de secol de la 1900, astăzi nihilismul este privit ca o refulare şi nu ca revoltă, iar starea de responsabilitate devine voluntară: „ăsta sigur vrea ceva!”

Lupta momentană este mult mai grea, luptăm pentru a nu deveni o parcare.

Va trebui în final să refuzăm totul.

Priviţi biciclistul din imagine; aşa suntem acum, fără picioare pentru a pedala, imobili şi totuşi într-un echilibru dubios.

photo:
http://dadakinder.com/imaginarium/velopostman.jpg

Femeia cu crizantemă

Priveşte spre floare?

Spre care floare?

Jocul mâinilor îi trădează gestul, sensibilitatea şi fuga gândurilor.

Micul artist i-a făcut o faţă cât China!

Eu PUlise

Am venit. Aşa cum am venit sunt ceea ce în mintea mea dorinţa a biruit.
I-am spus soaţei mele că vreau o călătorie, anii de pensie sunt tot mai aproape, este tic-tac-ul biologic; vârsta! Şi noi ce-o minţim.
Călătorie cu cine? veni răspunsul ei.
În urma răspunsului am avut valizele, una la număr, pluralul are devenirea umanităţii; ştiţi, la singular dizolvarea nu naşte întrebări.

Am plecat, un "nu ştiu lansat la beţie", interpretat greşit, alungat negreşit.
Timpul pe care l-am rătăcit a fost timpul conştient în care m-am regăsit.
M-am întors, o lună, două, şase, un an, habar n-am!
Soţia mi-a spus că-s cam lungan!

Cât am rătăcit, ce importanţă are, timpul în secunda lui nu poartă reluctanţă. Nimeni nu-i de biruit.
Soţia a spus că-s rătăcit!

Aşa şi este, ea neştiind, de Ulise eu aflând!
Când eu, din nou simţind a ei remuşcare, întorc corabia la a ei chemare,
Devin un om, atât de simplu, prin care eu pomenind de el; Ulise,
Mă pierd neştiind de unde , de ce, îl pomen în vise.
Ea, soaţă, îmi spune nu Ulise, căci mă păcăleşti tu ce pulise!

Marea plecare

Aşa voi pleca,
Cu un feribot al cărui siaj nu va fi observat de nimeni,
Iar sus în umbra bărcilor de salvare voi citi toate poeziile lumii.

Aşa voi pleca,
Pe mare, căci marile plecări încep pe mare.
Pe cer voi deveni Icar şi tot în mare voi ajunge,
Iar pe uscat, fac ce fac şi
Tot spre mare voi împinge;
Marea plecare.

Veneţia

Cineva chiar făcuse o poză şi-am primit-o pe e-mail mult mai târziu.

Locuiesc în Veneţia, trăiesc în Veneţia... m-am născut în Veneţia!

Canalele nu mă mai uimesc, nu mai au miros şi drumul spre serviciu pe lîngă palacio nu mă încetineşte; trebuie doar să ocolesc atunci când este inundaţie.

Un turist m-a oprit şi pentru o secundă l-am ascultat, atât a durat totul şi de aceea claritatea lasă de dorit. Nu eu am dorit poza şi nu eu sunt acolo. Faptul că zâmbesc este o coincidenţă ternă, pe care instinctul meu feminin l-a-nfăptuit; l-a dorit.

Veneţia era un receptacul a unor emoţii pe care turiştii le lasă, le uită chiar; de-a lungul canalelor, de-a latul podurilor. Cum strigă ei şi se bucură la vederea gondolelor în noapte, în luminiţe ce săvârşesc penumbra iubirii.

Eu iubesc Veneţia şi laguna ce-o cucereşte, eu sunt receptaculul sentimentelor fugare pe care străinii le-ncearcă în prima lor vizită. Îi recunosc pe cei versaţi, pe cei elevaţi, pe cei "a doua oară"; cei cu orgoliu. Veneţia se vizitează o dată, se miroase şi se coboară o singură dată prin canalele neuronale a acestei amfibii arhitectonice.

Privesc poza şi poate o singură dată reuşesc să prind, prin zborul unui porumbel prin San Marco, emoţia că pot să-l iubesc pe cel care mi-a făcut fotografia.

Scrisoarea unei case

Pe aici, prin uşa aceea am primit scrisoare unei case.

Eu fiind casa schelet, deszidită, descoperită, dezgolită, casa futută.

Am primit scrisoarea unei case aflate la marginea culturii de zid de cărămidă (Grecia).

În scrisoare, întunericul cuprindea sufletul autoarei, vaietul neauzit al ferestrelor zidite, al uşilor ferecate, al acoperişului de piatră ce astupa orice speranţă.

Priviţi la mine cât de impetuos mă deschid spre cer, arcele mele devenite libere se vor desăvârşi în cercuri. Nimeni în fapt nu mă va putea distruge. Sunt aici de atâta vreme încât omul a uitat de mine şi asta este foarte bine.

Cineva dintre oameni a trimis la rândul lui o scrisoare, sunt protejată, sunt monument, sunt arc iubit.

Liberă să privesc acum cerul pentru că mai târziu îmi vor pune acoperiş şi sinceră voi recunoaşte că nu voi mai vedea nici Orion-ul la zenit şi nici Casiopeea la răsărit.

Bine ai venit cerc, din care eu, arcade puternice am.

Casa tăcută

Poposisem în acel oraş într-o vară toridă. Pe străduţele lui dispăruse orice urmă de viaţă.

Abia spre seară, prin umbra zidurilor începeau să se strecoare oamenii.

Pe o străduţă, ce dădea cu altă străduţă şi tot aşa; spre port: am întâlnit casa tăcută.

Capul trecătorului a trecut pe lângă ferestrele mute fără a băga de seama oboseala zidului de-a sugera ceva.

Era atât de obositor de-a încerca pentru el -zidul, de-a spune ceva.

Casa, de fapt, era tăcută.

Astupată!

Casei i s-a interzis orice inspiraţie din exterior. Uşa i s-a bătut în cuie şi ferestrele lipsite de geamuri au fost umplute cu cărămizi. Undeva pe zidul din spate; sus, a mai rămas o fereastră mică, cu gratii prin care un aer stătut reuşea să alunge trecătorii.

Casa nu a mai primit pe nimeni. În interior suferinţa i se citea pe pereţi. O aşteptare cuprindea tot interiorul, iar din străfunduri din când în când, se auzea o răsuflare; vântul pătrundea prin acoperiş şi se cuibărea prin subsoluri.

Casa a fost închisă. I s-a luat orice libertate de a fi văzută şi vizitată.

Atunci casa s-a gândit că ar putea scrie o scrisoare.

Calul

În jurul meu lumina exploziilor mă ameţeşte.

Lumea printr-un război se trezeşte.

Ce caut eu aici? Lipsit de plug, sau de trăsură,

Uimit de-a oamenilor impostură.

Eu am să mor.

Deasupra mea va trece un trasor

Şi peste toate vine un tractor.

Photo din sursă  necunoscută

Peter Sloterdijk

„O dată cu zorii epocii industriale ceva începe să se mişte în domeniul imperiilor ce durează de trei sau patru mii de ani. Îşi face apariţia un val de literatură care nu vorbeşte decât de stat, de sociabilitate şi de formarea omului. Vechiul cuvânt roman „republică”, circulă din nou, folosind burgheziei pentru a-şi defini intenţiile de a lua totul de la început. Se reflectează – acum mai degrabă pe urmele grecilor decât pe cele ale romanilor – la asocierea oamenilor în comunităţi şi se cugetă profund, asemeni unor pedanţi care nu ştiu deocamdată că vor fi revoluţionari. Se iniţiază o dezbatere despre creşterea copiilor; cel mai mare poet al limbii germane poate deveni faimos graţie unei drame despre un infanticid – acestea sunt simptome ce-ar trebui să fie suficiente pentru a demonstra că am ajuns la un moment de ruptură, ba chiar la o eră de tranziţie. Noua conştiinţă a lumii capătă formă programatică la Jean Paul, Heinrich Heine şi în cele din urmă la Nietzsche în afirmaţia: „Dumnezeu a murit” – o maximă a cărei exegeză trebuie să o lăsăm pentru moment teologilor şi urmaşilor lor, psihoterapeuţii. Aici ne va interesa doar conotaţia sa politică. Ajungem să ştim că acel ceva care face cu succes epocă ţine de sfera afirmaţiilor politice, deoarece prin el se reinterpretează statutul lucrurilor la vremea lor. A-l declara mort pe Dumnezeu într-o cultură condiţionată de monoteism implică o zguduire a tuturor referinţelor şi anunţă o nouă formă a lumii. O dată cu „Dumnezeu” este şters şi principiul coapartenenţei tuturor oamenilor în unitatea speciei create. Altfel, chiar şi numărătoarea calendarului capătă alt sens: de acum nu mai putem să datăm după Christos – un alt sens ale lui „după” pluteşte în aer, chiar pentru cei cărora nu le-a prea păsat de vârsta Domnului. După moartea Fiului, nici Tatăl n-o duce mai mult, iar după ce Tatăl îi urmează Fiului în moarte, oamenii se regăsesc, unul lângă altul ca o mulţime orfanizată într-un peisaj mondial monstruos... ”

Peter Sloterdijk, În aceeaşi barcă, Ed. Idea&Design Print 2002

photo
http://blog.educastur.es/filohelp/2009/01/30/la-filosofia-segun-sloterdijk/

Una dintre plecări

În fond, erorile şi analogiile rezultă din faptul că o impresie poate să fie completată în două sau în patru feluiri deosebite. Un nor, o insulă, o navă, sunt trei maniere de a completa o anumită aparenţă de obiect ivit la orizont, pe mare. 

Dorinţa sau aşteptarea cheamă în gând unul dintre aceste nume.

Paul Valéry Introducere la metoda lui Leonardo Da Vinci

Acum eu scriu aşa: că fata vrea să plece, i-a promis marinarului, dar mai zăboveşte puţin pe bancă; când vasul va pleca, banca va rămâne liberă.

Apăsare

Să fumez în cinci minute,

să sting ţigara după aceea.

Tot în cele cinci minute să mint,

ca mai apoi să spun adevărul.

Să gândesc în timp ce fumez şi să mă aplec.

Mă aplec să sting ţigara, amintindu-mi de jos,

De pământ, de teritoriul pe care calc.

Mă aplec ca să nu mă cufund,

Prin asta îmi schimb centrul de greutate şi,

Pragul de unde pot vedea lumea:

De jos.

Levitaţie!

Nu ştiaţi că prin ridicarea pupilelor ochilor cineva poate să ridice un om?!

Devorator - Devoratoarea

Pentru un sens orizontal voi folosi "devoratoarea", pentru că o inimă este urmată la plural de două inimi.

În dreapta este Maat, neînduplecată, neprivitoare; a trimis "devoratoarea de inimi", dintr-o cuşcă invizibilă; pedeapsă capitală aruncată asupra fetei cu ochii de stele, care se află în partea stângă.
Fata cu ochii de stele este prinsă cu un lanţ de aur...

Nu lăsaţi copiii să cerceteze misterele, nu numai că vor reinventa mitul, vor declasifica ancestralul, prin asta îşi vor reaminti, dar şi vă vor trimite la bibliotecă.

"Bărbaţii e porci, femeile e..."

Odiseea

Cîntul X

335 

"Iar Circe le-aruncă atunci nutreţul,

Grămezi de jir, de ghindă şi de coarne,

Mîncare-obişnuită pentru porcii

Culcaţi pe jos. Iar Evriloh, dând fuga,

Se-ntoarse la corabie să spuie..."

nota:

"Transformarea în porci a camarazilor lui Ulise întăreşte ideea sugerată de comentatori că Circe este simbolul voluptăţii şi că metamorfoza animală căreia îi sunt supuşi figurează condiţia fiinţelor subjugate voluptăţii. Heraclit retorul (Alleg. hom., 72) consideră că băutura preparată de Circe simbolizează voluptatea."

În acest Cânt X din Odiseea, Ulise şi tovarăşii săi ajung pe insula vrăjitoarei Circe. Neştiind unde sunt, se alcătuieşte un grup de cercetarea care nu se mai întoarce; doar într-un târziu apare Evriloh, chiar conducătorul numit, care avertizându-l pe Ulise asupra grozăviei pe care o trăise, doreşte să părăsească împreună locul cât mai repede.

Ulise:

364

"Aşa grăi. Eu atârnai de umăr

O spadă mare în argint ţintată,

De-aceea şi luai cu mine arcul

Şi repede-l grăbii să mă conducă

Pe acelaşi drum. El mi-apucă genunchii

Cu mîinile-amîndouă şi de mine

Se tot ruga şi-mi cuvînta cu vaiet..."

nota:

"Ţinuta războinică în care se pregăteşte să se ducă Ulise este desigur simbolică, pentru că din relatarea lui Evriloh nu reieşea că ar exista vreo oştire care să-l ameninţe. Sabia, ca simbol al raţiunii şi al cuvîntului, este un motiv cu circulaţie în literaturile vechi (cf. Apoc., 19,15). Prin urmare Ulise îşi reactivează toate armele intelectuale, pentru a scăpa curselor care-l aşteaptă. Vom vedea însă că nu e de ajuns."

 ...

Ulise ajunge să-şi vadă tovarăşii neîntorşi găsind drumul singur, dar odată ajuns acolo zeul Hermes îl întîmpină:

392

"Nenorocitule, unde umbli singur,

Neştiutor de ţară, prin coclauri?

Că soţii tăi de -aici, din casa Circei,

Închişi au fost şi stau acum cu porcii

În staul bine-mprejmuit. Ori poate

Tu mergi să-i scoţi? Nu crede că de-acolo

Te-ntorci napoi; pierdut vei fi cu dînşii..."

nota:

"Cu porcii, în original "ca porcii" hoste syes. Prin urmare camarazii lui Ulise nu sînt porci, ci ca nişte porci. Comparaţia ne arată că întreaga lor metamorfoză e alegorică. Ei sînt porci numai prin felul lor de viaţă pe care o duc"

Homer, Odiseea, Traducere de George Murnu, Studiu introductiv şi note de Adrian Pârvulescu, Editura Univers, 1979, pag.240-242

O amintire la persoana a II -a Graz

Graz. Muzeul aproape de apă...
Lumină stoarsă, reflectată; totul pentru a uimi.

Fiind abia începutul verii, însăşi Mur-ul, râul vijelios ce străbate acum Graz-ul este plin de lumină; absoarbe lumină.

În imagine este KunstArt, în reflexie o clădire din secolul imperial austriac, stilul militar al acesteia aduce clasicul, uitând barocul, modă a acelor vremuri. Între Muzeu şi clădirea privitoare pe trei nivele este Mur-ul, care nu se vede, care a coborât mai jos.

Muzeul este tapetat cu sticlă polarizată, muzeul este o tehnologie înaltă, este o joacă extraterestră, formă handicapată pentru omul obişnuit. Dar Mur-ul este natural, născut în Stiria, provincie războinică, cu oameni grei, spartani medievali, acum atenieni prin graţia păcii.

Mi-am adus aminte de Graz pentru că mi-am adus aminte de tine, scrisoare târzie, frunză de toamnă, umbră a viului.

Volos, Grecia

"Nu este nici o diferenţă între moartea aleasă şi moartea obligatorie"

citat

"Dacă omul nu este absolut liber să aleagă moartea, atunci el nu poate fi întru totul forţat să îşi dea viaţa. Chiar şi în cazul pedepsei capitale, forma ultimă a morţii obligatorii, când cel condamnat încearcă să reziste spiritual morţii, aceasta încetează să mai fie o simplă moarte obligatorie. Însăşi moartea cauzată de moartea nucleară, acea copleşitoare moarte prin constrângere, pentru victime a fost moarte prin destin. Nu putem ajunge faţă în faţă cu moartea până nu sutem prinşi de soartă şi propria noastră alegere. Şi până şi de ultima formă de moarte se agaţă mereu lupta nevăzută dintre alegerea umană şi destinul suprauman. Câteodată poate părea că un om moare pentru că aşa a ales. Sinuciderea este un exemplu. Alteori moartea poate părea în întregime impusă. Moartea prin bombardare într-un raid aerian este de acest fel.
Dar chiar şi în sinucidere, aparent expresia ultimă a liberului arbitru, soarta care nu poate fi nicicum controlată îşi joacă rolul său în complicatul proces care duce spre o moarte inevitabilă..." 1.)

Prin rândurile scrise mai sus, Yukio Mishima, caracteriza ideea unei despărţiri a liberului arbitru faţă de decizia unilateral umană. Un "progres" pentru o literatură şi o ideologie a japonezilor; de fapt o nuanţare a deciziei divine. Asta poate prin educaţia vestică pe care o avea Mishima.

În Europa, în ani 60, perioada de vârf a lui Mishima, Camus scria introducerea la "Omul Revoltat", spicuim:

"Rimbaud, care cântă "drăguţa crimă piuind în noroiul străzii", fuge la Harrar doar pentru a se plânge că trăieşte aici singur. Viaţa era pentru el "o farsă bună pusă la cale de toţi". Dar, în ceasul morţii, iată-l strigând surorii sale: "Eu voi intra în pământ, iar, tu vei continua să mergi în lumina soarelui!" " 2.)

 Într-o nonşalanţă a parcusului şi asemeni lui Orfeu, Rimbaud se uită înapoi şi nu poate să nu regrete ceea ce lasă. Regret transpus în poezii, dar fără a anticipa moartea rapidă.
Nu putem continua în exemple, dar am ales acestea care prin diferenţa lor şi mai ales prin profunzimea ideii de moarte ne apropie mai mult de uman şi nu de filosofie.
____________________________________________________

titlu şi 1.) Yukio Mishima, Calea Samuraiului Astăzi, pag.107-108, Ed. Humanitas 2007
Scriitor japonez de o mare profunzime şi care prin moartea sa, "a demonstrat" că era un maestru al sinuciderii.
2.) Albert Camus, Omul revoltat, pag. 17 mijloc, Ed. Sophia, 1994, Rimbaud a stat destul de mult în Etiopia, la Harrar localitate la vreo 500 de km est de Addis Abeba, capitala; în perioada 1888-1891, în martie 1891 obligat de o tumoare la genunchi ajunge la Marsilia. Se pare că acolo versurile A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu voyelles s-au născut

Plimbarea de duminică seara

 

La întoarcere, spre seară, cu lumini palide ce veneau din faţă, îmi aminteam doar.

În dreapta, departe, ascedent, un avion îşi lua zborul, o clipă am simţit dorul de zbor, dar conduceam, era îndeajuns.

Ne-am întors dintr-o pădure, am avut de dus pe Titirez, căci aşa a fost botezat, o broască ţestoasă ajunsă întâmplător prin grădini. O noapte l-am ţinut în bucătărie, s-a ascuns sub dulap; bucăţile tăiate dintr-un salam nu le-a vrut, ştia Titirez de ce.

Titirez a suferit, urmele pe carapacea sa erau martore ale întâmplărilor, câinii au încercat carcasa, atraşi probabil de miros, de mişcare. Am citit undeva că din suratele acestei broaşte ţestoase, mult mai mari, de loc din Galapagos se făcea cea mai bună supă din lume, atunci ce să mai zic de canine.

La aproape 25 de km de oraş se află o pădure deasă, l-am dus pe Titirez acolo; încălzit o zi, a luat-o la patru picioare, a mirosit o clipă teritoriul şi s-a pierdut în frunze. Era deja noapte.

Sâmbătă dimineaţa în supermarket

A te uita în coşul cuiva la supermarket, dorinţă profundă, catalogată de mulţi ca fiind o indiscreţie pe faţă, a devenit azi dimineaţă, pentru mine ca o prefaţă.

Mama cu copilul preşcolar, mama cu fiica de liceu, bărbatul singur şi preocupat tot timpul şi perechile tinere, restul populaţiei dintr-un supermarket fac obiectul publicităţii deşănţate din mass-media, de peste tot, a marilor grupuri de revânzare a produselor producătorilor (the big resellers).

Copilul din acel cărucior subacvactic a urlat tot timpul, de la intrare la ieşire; mama l-a înghesuit în acea cuşcă de plastic galben-albastră, dotată cu volan şi cu vedere frontală în unghi de 90 de grade. Fetele ce prezentau cosmetice, acele testere, care se dovedesc a fi de fapt cele mai bune produse, s-au jucat o vreme cu el, mama a reuşit să înhaţe de pe raft ceva produse şi s-a tirat spre lactate, acolo frigul l-a mai amorţit pe micul luptător, a gesticulat o vreme doar până la casierie, acolo lipit de rafturi a luat-o de la început.

Pe tânără am văzut-o încă de la intrare, trecând prin faţa mea şi-a aranjat puloverul mişcându-şi dorsala; "o minunată focă" mi-am zis. Când s-a întâlnit cu mama s-a făcut fată cuminte, orice gestică a încetat. După aproape 10 minute le-am întâlnit admirând rafturile burduşite de marfă, nu cumpăraseră nimic încă. De la casă mi-am întors privirea să localizez ţipetele copilului şi le-am văzut, mama cu fiica tot la cosmetice, la tampoane; probabil începea lecţia de a fi femeie.

Bărbatul singur şi preocupat eram eu, bere şi sărăţele cu chimen, iaurt şi-un pui congelat şi cam atât, în rest am privit, era gratis, la casă am plătit.

Cuplurile, uneori atât de lipite lateral unele de altele, mă induceau în eroare, căci nici nu ştiam cine împinge coşul, în el: o salată verde sau un lapte, oricum nesemnificativ, restul coşul era umplut cu dragoste.

Această zi de vineri

La bancă eu stăteam să depun bani; pentru ipotecă, alţii scoteau bani şi toate astea nu s-ar fi ciocnit în capul meu dacă nu vedeam în sală un domn, tras la costum, croit după moda veche. Acest domn, destul de vioi, cu o vârstă de peste şaizeci de ani, părea calm. În faţa lui funcţionara se agita cam tare, confunda tastele, rupea hârtii. Tot acolo se apropie un alt domn, nu l-a fel de impozant ca primul, dar figura lui mi-a amintit de filmele cu mafioţi, alea americane bune.

În final, am mai numărat o dată banii şi i-am dat funcţionarei din faţa mea. A trecut ceva timp. Lângă ea, cealaltă îşi cerea scuze în faţa mafioţilor. Lucru ce m-a uimit imediat.

" - A fost o plăcere să vă servesc!" încheie aceasta.

" - A fost o încurcătură, dar s-a rezolvat şi ne bucurăm pentru asta." reluă bărbatul nou venit.

Şi ca să fie totul fantastic, bărbatul tras la patru ace încheie:

" - Să primeşti o plăcere este o altă plăcere!"

M-am uitat prostit în urma lor, aveam senzaţia că jefuiseră banca cu acordul funcţionarei sau eu mă aflam în altă ţară.

Mai târziu am ieşit în stradă, pe bulevardul pietonal, pe lângă fântână, spre parcare.

O tânără care nu trecea de 30 de ani, îmbrăcată-n roşu, trecea printre oameni, uşor aiurită, uşor dezechilibrată. Ochii căutau înainte, spre cer şi spre mâna ei stângă. În această mână ţinea un aparat de radio portabil, obiect mic şi peste el o fotografie. M-am oprit aproape de ea, după ce trecuse de mine şi m-am uitat la fotografie: imaginea decupată a unui băieţel, un bust îmbrăcat doar cu un maieu; imagine nu mai mare de-o palmă, ce se suprapunea peste aparatul de radio. Apoi ea a sărutat poza şi iar s-a uitat la cer, atunci mi-am dat seama că femeia, că tânăra femeie este rătăcită.

Am mai stăruit o clipă în urma ei, atunci ea brusc s-a întors şi s-a uitat în ochii mei; eu am gândit:

"Să nu cred că este adevărat ce faci!" şi m-am gândit mai departe.

Cineva mi-a scris zilele trecute de faptul că dacă faci o fotografie persoanei care nu doreşte lucrul acesta şi dacă ea observă lucrul acesta, se poate uita în ochii tăi cu privirea prin care te somează să-i dai sufletul înapoi, căci ea asta simte. Ori eu am simţit asta privind ochii aceste femei rătăcite şi totul s-ar fi terminat repede dacă în mintea mea, răspunsul ei veni ca o stâncă ce vrea să strivească râul ce săpase sub ea:

"Da, este mult mai adevărat decât crezi!"

Atena, Athina, Athena - ca oraş, ca istorie, ca iubită

motto

cu cât ne-nvârtim mai taaaaare,

timpul trece mai reepeeeeede.

copilul strigând din caruselul în mişcarea de rotaţie

Hadrian imperator dixit:

"Barcazul împrumutat de negustorul Erastos din Efes spre a naviga în Arhipeleag a aruncat ancora în golful Faleron: m-am instalat la Atena ca omul ce se întoarce acasă. Îndrăzneam să ating atare frumuseţe, să încerc să fac din acest oraş admirabil unul perfect. Pentru prima oară Atena se repopula, reîncepea să crească după o lungă perioadă de declin: i-am dublat suprafaţa; am proiectat de-a lungul Ilisos-ului o nouă Atenă, oraşul lui Hadrian lângă cel al lui Tezeu. Totul era de sistematizat, de construit. Şase veacuri mai înainte, marele templu consacrat lui Zeus Olimpianul fusese abandonat îndată după începerea lucrărilor. Lucrătorii mei s-au pus pe treabă: Atena cunoştea din nou munca plină de veselie pe care nu o mai gustase de pe timpul lui Pericle." (1)

 Totul se află în ceea ce nu e împlinit, sfiala care şovăie. (2)

http://scorchfield.blogspot.com/2010/10/aceasta-moara.html

N-am trăit niciodată, moartea tatălui meu mi-a secat toate simţirile, aveam starea noctambulului care izbindu-se de obiectele din jurul său nu face decât să se trezească poate, dar nu-l doare nimic. Nu mă mai poate durea nimic, poate numai moartea şi ea nu a venit. Nimfa m-a salvat şi mi-a arătat dragostea.

Am ajuns la Atena la mijlocul lunii august; oraşul alb m-a adulmecat cu vântul său prăfos luminat de marmura fină plutitoare. Prima noapte am stat la unchiul meu, fratele mamei şi nedorind să depind de nimeni am închiriat o cămăruţă, undeva aproape de Colina Nimfelor şi asta am aflat mai târziu că se numea aşa.

Când am urcat prima dată pe Acropole, am simţit că aparţin acestui oraş, clădirilor, străzilor, şi mi-am zis că în privinţa oamenilor va trebui doar să-i cunosc.

____________________________________________________

1) Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian, Ed. Cartea Românească, 1983, pag.122-123.

2) William Burroughs, Tărâmuri vestice, Ed.  Paralela 45, 2005, pag.59 jos

Această moară

Aici a fost o moară. Am scris a fost, pentru că lipsa apei a făcut să nu mai fie, aşa, apa şi-a luat pur şi simplu tălpăşiţa. A fugit de pe drumul ei, nu că a venit vreo secetă, sau vreun cataclism; a găsit un alt drum. Sigur oamenii au înţeles că au supărat-o cu ceva şi-au început să o caute, ceva ceva tot au găsit, nişte firişoare de apă, mai sus de moară şi le-au preţuit, le-au făcut case acoperite cu ţigle de piatră, şi-au devenit izvoare sfinte. Asta nu a salvat moara. Elicea orizontală de lemn avea nevoie de multă apă; de nimfă, nu de fiicele ei, prea tinere şi prea plăpânde. Moara s-a oprit.
Proprietarii de atunci ai morii, oameni bogaţi, au rezistat în felul lor, în cerbicia gândului că n-au greşit cu nimic faţă de nimeni. Oare? Oare putem crede noi asta, sau să presupunem pedeapsa divină ca un lucru concludent?
Aveau o fată, singura, când aceasta a împlinit vârsta cunoaşterii, au trimis-o la oraş, lucru neacceptat de tată; mama poate mai pragmatică s-a gândit la viitorul ei.
Nu mult după plecare, tatăl ei, morarul, se accidentă în timp ce se străduia să pună moara în funcţiune cu debite mici de apă, se apropia de acel perpetuum mobile şi pentru asta mai primi probabil o pedeapsă. Într-o scrisoare trimisă înainte de accident, scria fiicei sale:
"Draga mea, am observat că micile amănunte ne ocupă viaţa, omul este pradă evenimentelor fără anvergură, fără folos. Am descoperit prin asta că aplecarea asupra unui fenomen, cu sacrificiul timpul pierdut, al răsăritului de soare sau a căldurii mamei tale, poate duce la rezolvarea multor probleme neînchipuite omului. Roata se învârte, n-are turaţia dorită, dar într-un timp relativ scurt pot rezolva şi asta..."
O vreme morarul rămase paralizat la pat, o roată de lemn ieşise de la locul ei şi-l lovise-n şale, totul se datorase vitezei prea mari a mecanismului la care lucra, se vedea clar, doctorul a fost primul care admirase lanţul cinematic. Venise şi cineva de la oraş, îşi notase ceva, nu se ştie unde. Mai târziu văduva, lipsită de căldură, puse totul pe foc.
Fiica lor privi mormântul săpat în stâncă multă vreme, încercă să se răzbune, să se arunce de undeva şi căutând locul de aruncare întâlni nimfa apei fugite de sub moară.
"Totul are sens, lumea a fost creată pentru asta, nimic nu există! voi sunteţi pentru ca nimic să nu fie!"
Tânara privi de sus dorinţa deschisă de prăpastia căscată, în spatele ei auzi vocea nimfei, când se întoarse, aceasta o luă de mână şi o trase spre un izvor necunoscut.

"Când balconul casei tale părinteşti va privi aşa cum ai privit tu spre prăpastie, te vei naşte a doua oară!" îi mai spuse nimfa la despărţire.

Descoperirea vârtejului

Femeia îl cheamă pe bărbat, în chemarea sa transmite "ochi", "judecată;credinţă", inimă" şi în cele din urmă ceva nedefinit: vârtej.

Bărbatul aleargă, răspunzând, cu "inimă", cu "judecată;credinţă", cu "el venind". Aleargă spre ea dansând parcă, un joc imuabil prin care ei -femeii lui, să-i capteze atenţia, dar ea îi arată "Vârtejul".

Suntem înainte de facerea lumii.

Atena Athina Athena II

partea întâi
http://scorchfield.blogspot.com/2010/09/atena-athina-athena.html

parte a doua

Să urci şi să vezi totul, ideal divin, vis uman. Încercând asta îţi poţi inunda memoria cu vizibilul; o clipă amintirile fug, realitatea aleargă întoarsă în spatele globului ocular şi nervul optic se străduie să o întoarcă, pentru ca tu omul să vezi obstacolul. Se întoarce şi capul, se întorc şi oamenii, pasul încetineşte şi fără a versifica, văzul oboseşte.

Ne aflăm pe Acropole, am trecut de Poartă, de Propylaia, suntem invitaţi de stânca alunecoasă, să cădem înainte, asta pentru că nu am încetat să urcăm. Turişti înghesuiţi caută înaintarea, prin asta orice drum devine vital, suntem într-o deltă de marmură, revărsare umană în care încălţările celor ce au ajuns aici şlefuiesc calcarul colinei, alţii mai târziu, cu tălpi netede, neprevăzute pentru acest asalt, vor aluneca.

Am văzut pe cei care alunecau, am văzut mâinile lor căutând echilibrul, dar în acelaşi timp ochii lor priveau coloanele ivite, aşteptate, dorite, ale Parthenonului.
Pentru ce am venit aici?

Ce caut aici?

Fără nici o pregătire culturală, vă rog nu asaltaţi Acropole ca într-o cucerire, sus nu este nimic de văzut cu ochelari de soare, cu tocuri şi fustiţe, brăţări şi vuitoane ce vă obosesc inutil urcarea. Bărbaţii, este adevărat, sunt mai pragmatici, încălţămintea îi ajută, dorinţa masculină, pentru cei puternici îi face să evite să-şi ascundă faţa, inutil, ceva tot îi trădează; un inel sau un cercel, dar asta nu este o interdicţie, privind mult în spate, gazdele - anticii greci, celebrau frumuseţea masculină.

Ştiţi că aici, sus pe această colină se afla şi un templu al zeului Pan, zeu urât, neaflat decât rareori în aventurile mitologice greceşti. Azi acest templu dispărut nu importă pe nimeni, nimeni fiind marea majoritate, nimeni fiind restul în afară de noi, cu nimeni este greu de discutat.
În urma victoriei de la Maraton, în care pierderile grecilor se ridicau la 192 de oameni, în faţa unui puhoi de perşi de peste 20.000 de oameni; pe acea câmpie atenienii conduşi de Miltiade au străpuns apărarea persană în pas de ţap, în pas săltat, ca acea capră ce sare nesăbuit pe pietre pentru un mugur de leandru aflat la marginea prăpastiei.


(voi scrie şi partea a III-a)

...i-au scos...

Cine a citit Germinal? cine mai citeşte Emil Zola sau Victor Hugo? cine se mai apleacă asupra unei cărţi; toţi suferim de lumbago, chiar şi eu. Şi atunci pe distanţe scurte se rezolvă totul, cu telecomanda, ulterior întoarcerea unei pagini de hârtie devine chin, acel chin sisific de a urca o piatră...

Ce pot să spun că atunci când am fost prin peşteri şi intenţionat am stins lumina, distanţa de la buzele mele spre perete era infinitezimală, totuşi cu cât mă apropiam mai mult de perete cu atât îl simţeam mai departe. Cauza era temperatura, peretele era mult mai rece ca mediul şi orice apropiere de el în lipsa luminii crea ideea de depărtare, de distanţă. Mai târziu cu câteva clipe, când aprindeam lanterna, el (peretele) era la câţiva milimetri de buze... apoi eu îl sărutam ancestral (de parcă el reprezenta o parte din Marea Mamă a Naturii), îl sărutam scurt şi cu teamă.

Photo

Rodrigo Arangua/Agence France-Presse - Getty Images

Acum am văzut o roată deasupra unui puţ îngust şi multă lume, ordonat dispusă, totul aranjat ca într-o piesă de teatru.

http://news.yahoo.com/s/ap/lt_chile_mine_collapse

Totul este live, roata se învârte, în mişcarea ei aduce câte un supravieţuitor la suprafaţă, nimeni nu trebuie să moară, toţi cei 33 mineri trebuie salvaţi...
Pe 5 august 2010 a început tragedia, de atunci au trecut 69 de zile, formele de supravieţuire în subteran s-au compatibilizat cu cele de la suprafaţă, pe pământ alţi claustraţi psihic încercau să atingă cerul cu mâinile şi să-l înduplece cu rugăciuni.

În schimb puţini îşi mai amintesc de 7 august 2007 când şase mineri au rămas în Utah, S.U.A. la o adâncime apropiată ca aceea din Chile

"august 2007 HUNTINGTON, Utah - A video camera lowered into a mine where six workers have been missing for more than five days shows "survivable space," a federal official said Saturday, but attempts to signal the miners were met by silence..."

http://www.foxnews.com/story/0,2933,292347,00.html

În final citiţi Germinal de Emil Zola, merită!
Sonda, cilindrul în care minerii vin la suprafaţă are înscris, pe carcasă, sus: Fenix.
Cel mai greu va fi pentru ultimul ...

 mai mult şi mai bine scris pe:
http://www.nytimes.com/2010/10/13/world/americas/13chile.html?emc=na

Evadare

Epoca închisorilor s-a terminat. Cei care sunt acum acolo au motivele societăţii, nimeni nu este acolo din propriile motive. Altfel, cine are propriile motive este la spitalul de nebuni.

Evadarea nu mai este aventura în care Papillon descria Guyana, este supravieţuirea în care bărbatul se rătăceşte în femeie.

Egalitarismul posedă ambele virtuţi; dar nu şi ambele defecte, se doreşte egalitate în sens androgin, lipsit de sex, lipsit de putere; o fleşcăială hormonală în care bântuie bărbatul cu ţâţe şi femeia cu muşchi, - să fie ei chiar de oţel, ce contează materialul cât ambalajul!

Momentele de regăsire sunt tot mai puţine, avansează neantul, ca să mă explic; scriu referitor la un viitor în care nu mai contează lipsa de benzină sau de apă, ci de suflete.

Sunt liber-cugetător, nu mă băgaţi la sectanţi, suflet înseamnă viu. Vechiul Testament evită viul, acolo toată lumea moare, Noul Testament îl reia, greceşte de data aceasta, nu iudaic.

Evităm de fiecare dată diferenţa, fie ea sexuală, fie ea emoţională şi punem egal; aprigă dorinţă, largă necunoaştere. Mult mai târziu în pat, toţi recunoaştem totul şi asta de fapt reprezintă frumosul, nu intră aici amanţi celebri şi văduve ucigaşe.

Fie şi cum credeţi, că fiecare minte, că fiecare pune o petală perfectă la floarea imperfectă, totuşi în acea clipă de fapt nu s-a minţit deloc, mai târziu în reproşul realităţii s-a elaborat minciuna, atunci în geneză ea nu a existat.

În final Papillon a evadat; în Franţa, în ţara lui natală el nu s-a mai întors, sigur a visat la ea.
Într-un fel asemănător bărbatul evadează de femeie; şi dacă cumva a visat la ea ca la o reîntoarcere?
Probabil.
Nimic mai târziu nu-i va reflecta laşitatea, reîntorcerea, în firea lui el trebuia să meargă înainte şi dacă, în anvergura împrejurărilor se va întâlni tot cu ea, va fi asemeni lui Ulise, ceva extrem de grav, şi extrem de rar!

 

şi ca nu plece nimeni supărat! 

last photo:

http://www.pauart.co.uk/mainimages/micorosa.jpg

GENESA (FACEREA)

4

1. Adam s'a împreunat cu nevastă-sa Eva;

ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain.

Şi a zis: "Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!"

2. A mai născut şi pe fratele său Abel.

Abel era cioban, iar Cain era plugar.

3. După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului

o jertfă de mâncare din roadele pământului.

4. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întîi

născute ale turmei lui şi din grăsimea lor.

Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi

spre jertfa lui.

5. dar spre Cain şi spre jertfa lui, n'a privit cu plăcere.

Cain s'a mîniat foarte tare, şi i s'a posomorît faţa.

6. Şi Domnul a zis lui Cain: "Pentru

ce te-ai mîniat, şi pentru ce ţi s'a posomorît faţa?

7. Nu-i aşa? Dacă faci bine,

vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul

pîndeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine,

dar tu să-l stăpîneşti."

8. Însă Cain a zis fratelui său Abel:

"Haidem să ieşim la cîmp." Dar pe cînd erau la cîmp,

Cain s'a ridicat împotriva fratelui său Abel,

şi l-a omorît.

...

Acest capitol 4 se termină cu versul 16 astfel:

16. Apoi, Cain a ieşit din Faţa Domnului,

şi a locuit în ţara Nod,

la răsărit de Eden.

Mult mai târziu John Steinbeck, scria romanul "La răsărit de Eden"...

"Un singur pasaj mă nelinişteşte... acolo unde Domnul l-a întrebat pe Cain de ce este supărat, Domnul spune: "Dacă faci bine, vei fi bine primit, dar dacă faci rău, păcatul pîndeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine dar tu îl vei stăpîni." Acest "tu îl vei stăpîni", m-a izbit pentru că era o promisiune făcută lui Cain că va învinge păcatul." *

Peste două pagini, prin personajul bucătarului chinez Lee se duce mai departe interpretarea:

"Domnii mei bătrâni [clubul de interpreţi chinezi pe unde se perinda şi Lee] simţeau şi ei că vorbele acelea sînt importante - "tu îl vei stăpâni" şi "tu să-l stăpîneşti". Şi iată aurul extras din mineritul nostru: "Tu poţi să-l stăpîneşti. Poţi să stăpîneşti păcatul." Bătrânii domni au zîmbit, au dat aprobator din cap şi au considerat că anii au fost bine folosiţi. Asta i-a scos din carapacea chinezească, iar acum studiază greaca. [...] Traducerea populară americană [a V.T.] le ordonă oamenilor să învingă păcatul, şi păcatul poate fi numit ignoranţă, [...] face o promisiune în "tu îl vei stăpîni", dînd să se înţeleagă că omul va învinge cu siguranţă păcatul. Dar cuvântul ebraic, cuvîntul timshel : "tu îl poţi stăpîni" îţi dă posibilitatea de alegere. Poate că e cel mai important cuvînt din lume. Asta înseamnă că drumul este deschis. Dreptul de a alege revine omului. Pentru că dacă e adevărat "îl poţi stăpîni", este tot atît de adevărat şi că "nu-l poţi stăpîni."

[...]

Am vrut să vă spun asta mai demult. Am şi anticipat întrebările dumitale şi sînt bine pregătit. Orice scriere care a influenţat gîndirea şi viaţa unui mare număr de oameni este importantă. Există milioane de secte şi biserici care simt ordinul "tu să-l stăpîneşti", şi se dăruiesc cu totul ca să-l asculte. Şi sînt alte milioane care cred în predestinare "tu îl vei stăpîni". Nimic din ceea ce ar face nu ar putea opri destinul. Dar "tu poţi". Asta îl face pe om măreţ, îi dă ceva asemănător zeilor, pentru că în slăbiciunea şi murdăria lui, în uciderea fratelui lui, el are totuşi posibilitatea alegerii. Îşi poate alege drumul, poate lupta şi cîştiga." **

________________________________________________

John Steinbeck, La răsărit de Eden, bpt 1973, Ed. Minerva, vol. II

* pag. 44 mijloc

** pag. 47 sus - 48

N.B. Prezentul fragment din Vechiul Testament, l-am copiat dintr-o Bibliei tradusă în străinătate în anii 60.

În Biblia tipărită de Editura Institutului Biblic şi Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în anul 2005 versul 7 din capitolul 4 este:

"Cînd faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!"

Pentru V

Curând veni noaptea. Toate felinarele străzii prinseră a sclipi, încet ca nişte licurici şi mai apoi odată cu lăsarea întunericului lumina involuntară invada trotuarele şi drumul cu  raze galbene şi reci.

Căzuse.

Undeva de-a lungul străzii, lângă o trecere de pietoni, faţă în faţă cu semaforul; căzuse.

Numărase prima dată timpii în care culorile se schimbau.

Aproape 20 de secunde pentru verde şi 40 şi ceva de secunde pentru roşu! Apoi veni intermitenţa:

"Câtă discrimare!", gândi el.

Nu suferea, pur şi simplu căzuse şi acum nu-şi mai simţea picioarele, braţele... cred că nici faţa nu şi-o simţea; doar ochii căutau ceva şi deveniră hipnotizaţi pentru un timp de culorile semaforului.

Încercă să privească foarte aproape de trupul său şi nu văzu sânge scurgându-se, ceee ce îl liniştea. Pe de altă parte gândi că poate ar putea avea o hemoragie internă şi se răzgândi în ce priveşte liniştea.

Îşi aminti imediat de prima scrisoare:

"Doamnă Elefteriakis,

Primesc cu căldură vestea că mai aveţi libere acele camere mici, acele ferestre cu deschidere spre templu. Încerc din răsputeri să prind o bursă şi dacă datorită ei voi avea banii necesari, voi ajunge la Atena în data de 8 cu o cursă charter şi de acolo cu autobuzul la Amfissa. Pe jos vin şi tot ajung în 9 la Delphi. Deci vă rog să reţineţi o cameră timp de cinci zile pentru mine începând cu 9..."

Aproape 40 de secunde pentru roşu şi 20 şi ceva de secunde pentru verde!

"Acelaşi lucru!", regândi el.

Mai privi verdele uscat al tufelor din jurul său şi încercă să realizeze unde se află.

Numără în gând orele trecute.

Îşi aminti apoi de a doua scrisoare:

"Doamnă Elefteriakis,

Nu pot să nu fiu îndurerat de vestea pe care mi-aţi dat-o pe această cale.

Lipsit fiind de orice mijloc de a veni îndată, totuşi încerc să vă transmit cele mai sincere condoleanţe. Nopţile pierdute cu Ioannis au fost pentru mine adevărate oaze filosofice. Stelele ce răsăreau desupra Parnassului erau singurele din univers..."

Simţi o durere deasupra ochilor, de parcă cineva dorea să-i deschidă mintea şi să vadă cei acolo.

În a treia scrisoare promisese că va veni la îngropăciunea lui Ioannis, chiar dacă ar fi să se împrumute de la cămătari.

Prinsese un bilet Bucureşti-Atena în ultima clipă. Bani avea de la un coleg de cameră din Banat; de la Chişinău nu primise nimic. Trebuia să se ducă!, după atâţia ani pierduţi şi câştigaţi de două ori, în Grecia.

Îi promisese colegului că-i aduce un oenochoe adevărat, un vas de vin cum n-a mai văzut el.

Muri încet şi sublim. Sublim în felul în care amintirile pot să desăvârşească opera prezentului; de-a fi retrăite atât de intens, încât lipsa lui, a prezentului, să nu mai fie băgată în seamă: ca un drog ce ţi-a ocupat conştientul şi-l lasă pe celălalt; subconştientul să se exprime, şi încă cum!

Felul în care a fost găsit a fost descris ca eroic. Era atât de aproape!

______________________________________________

Două avioane de vânătoare au decolat în grabă de la Preveza; din sudul Epirului. La 60 nord de Atena li s-a spus să o ia spre nord-est şi să zboare la joasă altitudine pentru a intimida grevele transportatorilor de pe marea autostradă Thessaloniki-Atena. O cursă charter ceru permisiunea de a ateriza la Larissa şi o primi pentru că o scurgere de combustibil secătui rezervoarele avionului şi acesta nu mai avea nici o şansă să ajungă la Atena. După confirmare şi înscrierea pe culoarul de zbor urmă ciocnirea. Acolo unde autostrăzile se împart şi se despart, una spre Atena şi spre Termopile chiar...

Noaptea acoperi repede totul şi doar a doua zi se văzură semnele tragediei.

În urma ciocnirii, rămăşiţe ale avioanelor căzură în suburbiile oraşului. Un tânăr român, de fapt moldovean cu bursă în România, fusese găsit aproape intact lângă o trecere de pietoni.

photo

http://www.gtp.gr/LocPhotoAlbum.asp?id_loc=12816&cmd=showd&cmda=2

Contrafacerea

Tot satul se trezise, mugetul unei fiinţe, necunoscut lor, neauzit vreodată, le deşteptă simţurile. Adormiţi, cu flăclii ce miroseau a pucioasă, a căror lumină făcea concurenţă zorilor, pescarii inundară plaja, mulţi, cu femei şi copii.
O fornăială imensă, colorată azuriu şi cu o mustaţă albă lipea apa ţărmului cu coada.
- Salvaţi balena, salvaţi balena! se auzi strigătul ascuţit al copilului ce dădea din mâni, sus pe faleză, luminat de soarele ce răsărea.
Pescarii doar auziseră de aşa ceva, în locurile acelea niciodată nu înotase vreo balenă.
- Învaţă-ne Doamne cum! şi ridicară mâinile spre cer.
Atunci, cu un trăznet prevestitor, pământul se crăpă în două de-a lungul imensului cetaceu până lovi faleza în dreptul copilului. Un mic cutremur avertiză apoi pescarii să se îndepărteze. Apa mării invadă hăul deschis imediat şi eliberă balena ca apa unui estuar, ea mai mugi o dată şi reuşi să se întoarcă în micul golf. Plecă.
De aceea satul acesta are în mijlocul lui o balenă cu un copil călărind-o şi dând din mâini.

Paharnic la curtea zeilor

L-au prins în plasa strâmtă cu ochiuri mari cât sufletele.

Pe vremea aceea erau doar doi zei, atât de depărtaţi unii de alţii, încât numai nebunia vreunui dans ceresc îi făcea să se apropie astfel încât reuşeau să măsoarea distanţa care-i despărţea.

...

El era singurul care putea fi prins cu plasa, datorită dorinţei a se vedea în apa unui râu. 

Izbuti repede să strângă între pietre un ochi de apă liniştită.

În ochi el se reflectă şi spuse: "EU!" Apoi se născu un suflet ce-a îmbătrânit repede şi sub aplecarea sa, trecu plasa şi-l prinse.

Prima dată întâlni întunericul, apoi lumina, apoi întunericul, apoi iar lumina... şi când se-ntoarse văzu undeva sus, doi zei. Mai târziu, reuşi să distingă imaginea de real: erau imaginile a doi zei.

"Imaginile" l-au învăţat totul şi prin dorinţa lor de-a se-ntrece, îl foloseau drept paharnic. Prin el treceau toate "fluidele" pe care un zeu i le dăruia celuilat, iar celălalt rămânea atât de uimit încăt la rândul lui replica un alt fluid.

"Imaginile" l-au trezit de fapt şi atunci El a gândit că el este un martor, un spion al celuilalt către celălalt.

El este o călăuză a fluidului şi dacă acesta -fluidul, nu este mortal el supravieţuieşte.

Zeii se temeau unul de celălalt, dar atunci El nu ştia sau nici măcar nu bănuia că ei sunt zei; ei erau mai mult de atât pentru El.

Într-un timp ce pentru El a durat ca o veşnicie, "imaginile" dansau şi atunci El a gândit a doua oară. La viitoare întâlnire, la prima servire, la prima degustare; El va muri!

El va muri pentru că El văzuse în trecut cum se moare, dar zeii nu ştiau, dar El ştia deja că ei erau zei şi puteau fi păcăliţi.

"Imaginile" au dispărut şi El a căzut în negru, apoi în alb, iar în negru şi se trezi în galbenul unei lumini venite de sus.

În disperarea unei trădări zeul aruncă "paharnicul" departe şi fugi. În urma lui lăsă amestecate toate umbrele atomilor astfel încât celălalt să se rătăcească.

El căzu departe pe o planetă şi se numi OM.

Jocul vieţii

citat

Kafka vorbeşte despre punctul de unde nu există întoarcere. Acest punct e cel mai greu de atins dintre toate. Jocul se numeşte Găseşte-ţi Adversarul. Planul de joc al Adversarului este să te convingă că nu există.

- De ce toată această paranoia?

Acesta e doar unul din planurile lui de joc. Descoperi că există şi totuşi mai ai un drum lung până la o confruntare, un drum lung. Un drum înfiorător de plicticos, voci triste, din ce în ce mai murdar, mai bătrân.

Chipuri ale urii diabolice şi ale disperării. Are pistoale, dar nu trage nimeni în el. E mai uşor să-l aştepţi. Din Tărâmul Drumurilor Moarte şi-a jucat la barbut o ieşire în trombă. Ultimul dintre eroii galanţi. Pistolul îi rugineşte în mână. Nu e o superarmă din cosmos, doar un Ruger 357 magnum... dacă vine iarna... (best-seller prin 1920, nu l-am citit niciodată, dar se pare că iarna e Vârsta a Treia, ultimul şi cel mai dur dintre teste). Sănătatea poate fi un blestem, să-ţi ţii trupul viu când sufletele sunt moarte sau dispărute, Ren-ul şi Ka-ul te-au părăsit în scârbă de ceva timp.

- Capriciile lui Maugham sunt dincolo de limita suportabilului, io am tăiat-o.

Ai nevoie de un Ka barosan, ca să ţii trupul pe linie.

Wiliam Borroughs, Tărâmurile Vestice, Ed. Paralela 45, 2005, pag.31-32

În aşteptarea plecării

Fugi. Saltă. Urcă.
Voi crede tot timpul în fuga femeilor, a acelora care fug, fiind adolescente în căutarea iubirii, celelalte abrutizate în căutarea liniştii şi ca să nu divagăm, hai să nu-i băgam pe copii aici.
Un bărbat care fuge de acasă poartă chiloţii aceia roşii din postarea de ieri, hai să nu divagăm.

În ceea ce eu cred, acele femei care au fugit, au reuşit; celelalte s-au stafidit: mie îmi plac stafidele şi scriu asta din ceea ce simt şi nu pentru a corecta conotaţia.
Nu există linie de sosire, alergătorul de cursă lungă, în singurătatea sa mi-a dovedit lucrul acesta. Femeile trebuie să se aşeze, chiar dacă acel autobuz o duce departe, mai departe va fi casa ei.
Unul din cele mai celebre citate contemporane spune aşa:

"We cross our bridges when we come to them and burn them behind us, with nothing to show for our progress except a memory of the smell of smoke, and a presumption that once our eyes watered"
(Tom Stoppard, Rosencrantz and Guildenstern are Dead, British dramatist&screenwriter (1937 - )

citind asta mi-am dorit să fiu femeie, să dovedesc ceea ce ca bărbat niciodată nu voi fi în stare, să înlocuiesc vocabula devin cu aceea de nasc.În sine de fapt o deviere în ceea ce doresc să fiu Adam, să nu am ombilic, să traversez Edenul.

Revin la plecare, ca sentiment de gol, de loc lăsat în urmă şi, odată de reîntors înapoi, acel loc îl vom regăsi gol. Nu contează abundenţa umană în urma regăsirii, spectacolul reprimirii în cuib, locul părăsit este gol pentru că oricine ar dori să-l ocupe nu va reuşi. Timpul a curs şi umplerea nu mai poate fi chemată.

"Dominique plânge. Sub fard se află o femeie din carne şi oase, cu o inimă, care simte cum îmbătrâneşte şi pe care o înspăimântă singurătatea: şopteşte:
- O femeie fără bărbat e o femeie singură."

Simone de Beauvoir, "imagini frumoase", Ed. Paralela 45, 2005, pag 113 la mijloc.
şi să nu uităm în traducerea inegalabilei Ileanei Vulpescu.

P.S. primesc traduceri sau adaptări din partea talentaţilor de limbă engleză a citatului de mai sus, dau un premiu virtual, o imagine a unui tricou, cu o frază, în final totul trebuie luat ca artă şi nu ca jignire, deci?
Scriu asta pentru că avem un traducător talentat :)!

Apollo Loxias - Oblicul

În greaca veche Loxias înseamnă Oblicul. Sofocle l-a pomenit pe Apollo, în piesa Oedip Rege ca Loxias. Herodot pomeneşte de el asemenea, atunci când în durerea sa; Cresus capătă dezlegare de la Cyrus pentru a trimite din nou daruri la Delphi şi a întreba de ce el a fost atât de osândit de zei? Pythia pomeneşte de toate semnele pe care Loxias le-a trimis lui Cresus şi acesta le-a interpretat pe dos şi de aici şi rezultatul: prizonieratul său.
Nu intrăm în amănuntele unei deznădăjduiri istorice, tragediile umane au umplut catacombele marilor oraşe, azi metropole europene.
 
Ideea de Oblic este necesară pentru a fi nuanţată.
O diagonală este de obicei, dreapta oblică; dreapta care nu numai că împarte figura geometrică în două părţi egale, dar stabileşte anvergura; unghiul de urcare sau de coborâre chiar.
Loxias desăvârşeşte opera de înlocuire a caracterului uman; - lovesc atât cât durerea te apleacă; astfel încât tu nu numai că mă vei recunoaşte de acum încolo ca fiind zeul tău, dar simţurile tale vor fi altele: vei fi om când animalele te vor pândi şi animal când zei (oameni, mai bine scris) te vor urmări - .
Apollo are atitudine solară; umbra omoară şi şubrezeşte totul; absenţa sa în viaţa pământenilor provoacă cataclisme.
Nu există diagonală singulară, există mai multe diagonale... dar niciodată una!

În imagine avem un vas kylix văzut de sus, în această categorie este poate cel mai preţios obiect din muzeul de la Delphi. Apollo face o libaţie, un sacrificiu, este redundant, zeul se priveşte pe sine însuşi, de aici divinaţia (prevestirea).
Corbul reprezintă înţelepciunea, pare imobil, dar de fapt este atent la zeu, o clipă şi va fi pe mâna lui.
Harfa pe care o ţine, reprezintă nu numai muzica, ci toate artele, căci Apollo este şi tutorele muzelor.
Vasul are aproximativ 20 de cm în diametru.