Solaris

O plajă din Peloponez, Grecia

În romanul lui Stanislaw Lem, o lume se lasă descoperită, protagoniștii se regăsesc în cea mai ideală dintre lumile lor posibile, un accident al coincidențelor evenimentelor preferate și ... asta îi înnebunește în final.

Eu personal mă aflu în postura cea mai ideală de a descrie acest fenomen datorită efectului de transmutare cromatică a imaginii reale, de a redesena planeta Solaris.

În cursul acestui eveniment voi suporta coincidența de a înnebuni și asta mă bucură; fac parte din clubul cel mai ideal al unei lumi provenite dintr-un accident.

Plimbarea de duminică seara

 

La întoarcere, spre seară, cu lumini palide ce veneau din faţă, îmi aminteam doar.

În dreapta, departe, ascedent, un avion îşi lua zborul, o clipă am simţit dorul de zbor, dar conduceam, era îndeajuns.

Ne-am întors dintr-o pădure, am avut de dus pe Titirez, căci aşa a fost botezat, o broască ţestoasă ajunsă întâmplător prin grădini. O noapte l-am ţinut în bucătărie, s-a ascuns sub dulap; bucăţile tăiate dintr-un salam nu le-a vrut, ştia Titirez de ce.

Titirez a suferit, urmele pe carapacea sa erau martore ale întâmplărilor, câinii au încercat carcasa, atraşi probabil de miros, de mişcare. Am citit undeva că din suratele acestei broaşte ţestoase, mult mai mari, de loc din Galapagos se făcea cea mai bună supă din lume, atunci ce să mai zic de canine.

La aproape 25 de km de oraş se află o pădure deasă, l-am dus pe Titirez acolo; încălzit o zi, a luat-o la patru picioare, a mirosit o clipă teritoriul şi s-a pierdut în frunze. Era deja noapte.

Această zi de vineri

La bancă eu stăteam să depun bani; pentru ipotecă, alţii scoteau bani şi toate astea nu s-ar fi ciocnit în capul meu dacă nu vedeam în sală un domn, tras la costum, croit după moda veche. Acest domn, destul de vioi, cu o vârstă de peste şaizeci de ani, părea calm. În faţa lui funcţionara se agita cam tare, confunda tastele, rupea hârtii. Tot acolo se apropie un alt domn, nu l-a fel de impozant ca primul, dar figura lui mi-a amintit de filmele cu mafioţi, alea americane bune.

În final, am mai numărat o dată banii şi i-am dat funcţionarei din faţa mea. A trecut ceva timp. Lângă ea, cealaltă îşi cerea scuze în faţa mafioţilor. Lucru ce m-a uimit imediat.

" - A fost o plăcere să vă servesc!" încheie aceasta.

" - A fost o încurcătură, dar s-a rezolvat şi ne bucurăm pentru asta." reluă bărbatul nou venit.

Şi ca să fie totul fantastic, bărbatul tras la patru ace încheie:

" - Să primeşti o plăcere este o altă plăcere!"

M-am uitat prostit în urma lor, aveam senzaţia că jefuiseră banca cu acordul funcţionarei sau eu mă aflam în altă ţară.

Mai târziu am ieşit în stradă, pe bulevardul pietonal, pe lângă fântână, spre parcare.

O tânără care nu trecea de 30 de ani, îmbrăcată-n roşu, trecea printre oameni, uşor aiurită, uşor dezechilibrată. Ochii căutau înainte, spre cer şi spre mâna ei stângă. În această mână ţinea un aparat de radio portabil, obiect mic şi peste el o fotografie. M-am oprit aproape de ea, după ce trecuse de mine şi m-am uitat la fotografie: imaginea decupată a unui băieţel, un bust îmbrăcat doar cu un maieu; imagine nu mai mare de-o palmă, ce se suprapunea peste aparatul de radio. Apoi ea a sărutat poza şi iar s-a uitat la cer, atunci mi-am dat seama că femeia, că tânăra femeie este rătăcită.

Am mai stăruit o clipă în urma ei, atunci ea brusc s-a întors şi s-a uitat în ochii mei; eu am gândit:

"Să nu cred că este adevărat ce faci!" şi m-am gândit mai departe.

Cineva mi-a scris zilele trecute de faptul că dacă faci o fotografie persoanei care nu doreşte lucrul acesta şi dacă ea observă lucrul acesta, se poate uita în ochii tăi cu privirea prin care te somează să-i dai sufletul înapoi, căci ea asta simte. Ori eu am simţit asta privind ochii aceste femei rătăcite şi totul s-ar fi terminat repede dacă în mintea mea, răspunsul ei veni ca o stâncă ce vrea să strivească râul ce săpase sub ea:

"Da, este mult mai adevărat decât crezi!"