Actual

Lupeni - vedere din Straja

La poalele munților Retezat, salba de mine nu se oprește la Petroșani, ea urcă chiar mai sus, spre Obârșia Lotrului. Lupeni ar fi un început și Petrila un sfârșit de itinerar carbonifer. Dar iată, că ieșind la suprafață, spre Jiu, se poate schia. Și nu minerul a schiat, poate fiul său, însă cert este că nepotul are mari șanse.

Drumul spre Straja este incert din pricina îngustimii și a lipsei trotuarului. Din Lupeni ai impresia că pornești spre o potecă. Mai târziu se deschide în largi meandre ce urcă muntele. Asfaltul apare în dauna betonului și se ivesc chiar două benzi.

În câțiva zeci de ani prioritățile s-au schimbat, economia s-a mutat. În trecut, turiști obosiți, ce apucau pe cheile Buții, ajungeau la Câmpu' lui Neag pentru a cumpăra pâine, ca mai apoi să urce la cabană, la Buta și mai departe prin Șaua Plaiului Mic, apoi Custura, să vadă splendoarea Munților Retezat. Astăzi asemenea vilegiaturiști sunt mai rari, în schimb la Straja, în partea opusă, spre Valea Jiului, stațiunea este plină ochi, este adevărat, iarna.

Retezatul se făcea și iarna, cei care reușeau o traversare, erau priviți ca cei veniți din Himalaia, o exagerare desigur, în acele vremuri nimeni nu visa la Nepal. Erau doar poze.

Astăzi, cred că nimeni nu mai face Retezatul iarna, este o exagerare; a traversa Retezatul iarna, pentru ce? În aceeași ordine de idei, îmi apar construcțiile miniere, turnurile de ventilație a puțurilor miniere, cele de răcire, cele de evacuare -ale termocentralei. Pentru ce?

turnuri de răcire - Termocentrala Lupeni - în spate munții Parâng

Pentru că toate acestea fac parte de fapt din existența mea, așa cum deasupra formelor hiperbolice, aliniate și fiecare altfel finisate, puteam ghici cu ușurință vârful Parângul Mic și drumul de coastă spre vârful Cârja. Traseul alpin Cârja - Parângul Mare, este cel mai înalt din țară, rareori scade sub 2500 de metri.
Aceste turnuri vor deveni muzee, ele trebuiesc redefinite în viitor ca obiecte de artă contemporană, dărâmarea lor ar fi inutilă și costisitoare.

Într-un timp scurt, mi-am desenat în mintea mea viitorul roman, al celui venit dintr-un trecut ce trăiește un prezent agonizat de schimbări rapide, de incertitudini. Dorește un viitor și odată ajuns acolo își dă seama că nu se poate adapta. Lumea din viitor este prea bună, prea spectaculară, doritoare de salvare, iar el însuși deveni astfel un mare salvat.

Reîntors în trecutul drag lui, constată că știe prea multe, normal, lumea îl vede ca pe un geniu, partidul pune ochii el. Ajunge nomenclaturist, trasează sarcini. Propune ca ocolo unde-i place lui să se facă lucruri nebănuite și neîncercate de alții, schimbă prezentul de unde a plecat..

Când moare și moare fără ca să mai ajungă în prezentul lui, are cel mai mare regret: că nu știe ce se va alege de marile lui proiecte, construcțiile gigantice, întinderile acvatice și traversările nemăsurate.

...i-au scos...

Cine a citit Germinal? cine mai citeşte Emil Zola sau Victor Hugo? cine se mai apleacă asupra unei cărţi; toţi suferim de lumbago, chiar şi eu. Şi atunci pe distanţe scurte se rezolvă totul, cu telecomanda, ulterior întoarcerea unei pagini de hârtie devine chin, acel chin sisific de a urca o piatră...

Ce pot să spun că atunci când am fost prin peşteri şi intenţionat am stins lumina, distanţa de la buzele mele spre perete era infinitezimală, totuşi cu cât mă apropiam mai mult de perete cu atât îl simţeam mai departe. Cauza era temperatura, peretele era mult mai rece ca mediul şi orice apropiere de el în lipsa luminii crea ideea de depărtare, de distanţă. Mai târziu cu câteva clipe, când aprindeam lanterna, el (peretele) era la câţiva milimetri de buze... apoi eu îl sărutam ancestral (de parcă el reprezenta o parte din Marea Mamă a Naturii), îl sărutam scurt şi cu teamă.

Photo

Rodrigo Arangua/Agence France-Presse - Getty Images

Acum am văzut o roată deasupra unui puţ îngust şi multă lume, ordonat dispusă, totul aranjat ca într-o piesă de teatru.

http://news.yahoo.com/s/ap/lt_chile_mine_collapse

Totul este live, roata se învârte, în mişcarea ei aduce câte un supravieţuitor la suprafaţă, nimeni nu trebuie să moară, toţi cei 33 mineri trebuie salvaţi...
Pe 5 august 2010 a început tragedia, de atunci au trecut 69 de zile, formele de supravieţuire în subteran s-au compatibilizat cu cele de la suprafaţă, pe pământ alţi claustraţi psihic încercau să atingă cerul cu mâinile şi să-l înduplece cu rugăciuni.

În schimb puţini îşi mai amintesc de 7 august 2007 când şase mineri au rămas în Utah, S.U.A. la o adâncime apropiată ca aceea din Chile

"august 2007 HUNTINGTON, Utah - A video camera lowered into a mine where six workers have been missing for more than five days shows "survivable space," a federal official said Saturday, but attempts to signal the miners were met by silence..."

http://www.foxnews.com/story/0,2933,292347,00.html

În final citiţi Germinal de Emil Zola, merită!
Sonda, cilindrul în care minerii vin la suprafaţă are înscris, pe carcasă, sus: Fenix.
Cel mai greu va fi pentru ultimul ...

 mai mult şi mai bine scris pe:
http://www.nytimes.com/2010/10/13/world/americas/13chile.html?emc=na