Boabe de struguri strivite

Nimic mai plăpând, atunci când este vremea lui, când stă să cadă; bobul de strugure. Strâns între degete, miezul îşi părăseşte coaja, acum apare belit, lipsit de protecţie şi sâmburii drept ochi, inimă, plămâni sau ce vreţi, în palmă el mai respiră încă. O gelatină translucidă, cărnoasă, dă la iveală materia organică originară vinului sau celui venit mai repede: mustul. Atât, doar degetul mare apăsat şi bobul de strugure cedează; bucuros, cel care a făcut asta uită vremea când acest bob avea o culoare verde sănătoasă.

Diferit de toate acestea, omul nu are nevoie să fie strivit pentru a-şi vomita toate gândurile originare, o face singur cu candoare într-un loc ştiut de el, mai mult sau mai puţin public, mai mult sau mai puţin intim. Acolo undeva se mai află ceva, un coş, un apendice, unde alţi frustraţi ca şi el comentează, hai să numesc acest coş un coş de gunoi şi fără a jigni pe nimeni mă voi explica mai târziu.

În toată această necunoaştere umană, baltă stătută a ideilor, nefolositoare şi doar bârfitoare; coşul de gunoi devine punctul de atracţie şi de senzaţie, urmând calea pândarului, a aceluia care pândeşte, pentru a vâna sau pentru a se apăra. Cineva chiar cu bunăştiinţă şi-a sters toate comentariile, privind asta, l-am văzut ca un lucru folositor sieşi.

Cum ne apărăm? Hai să vedem ce au comentat ceilalţi.
Cum atacăm? Hai să vedem ce au comentat ceilalţi.
Lucru traductibil prin voma originară, pentru că numai aşa ne vom cunoaşte gândurile ascunse sub pietre de pavaj, (idee frumoasă, plăcută mie în care cineva scria pe blog că îşi găseşte locul între pietre, între cele din caldarâm), aceste bucăţi enorme care scrâşnind nisipul între ele nu ne lasă noaptea să dormim.

Deci hai să mai căutăm în coşul de gunoi, spionând încă o dată intelectul celuilalt.
De multe ori am constatat eroarea, plasa întinsă, peştele încurcat ca şi ideile preconcepute, tăcerea prelungită, uimirea. Asta se caută?!

"Vai ce frumos scrieţi şi ce murdar înjuraţi pe la alţii?"
"Da, d-şoară la mine este curat-murdar, dar ce căutaţi sub preş şi în coşul de gunoi, doriţi şi la baie?!"

.................................

Totul este infam, repetă Klima, acest filosof al dezgustului: "Copil, uram pe toată lumea, cea mai blândă mângâiere mă făcea să vomit..." (din Roland, Jaccard, Tentaţia nihilistă, pag. 73)