Din mijlocul poemului

Atena, Stoa lui Attalos, Zeus peste Leda, regina Spartei

Când Kavafi a scris „Spre Ithaca”, nu a dorit să pună într-o imagine personală poemul antic grec al lui Homer; Odiseea. Kavafi a fost o dronă, un suflet care a zburat deasupra poemului, povestindu-ne poemul, în versuri, scurte.

James Joyce când a scris „Ulysses”, nu a dorit să încerce veridicitatea poemului, adevărul? Joyce a pus problema „bărbatului”, a celui care-și caută femeia, pierdută: din cauza lui, din cauza ei!

Ce mai avem în Odiseea?

Căutarea tatălui! Fiul debarcă, după călătoria de-o zi dintre insulă și continent, pentru a afla vești despre tatăl său, plecat la război, de pe vremea când el era în scutece. De pe vremea când era să fie sădit de-un plug ce însămânța sare.

În această căutare, fiul se maturizează, departe de casă, află rostul pentru care a fost născut; rostul pe care i l-a dat mama sa Penelopa. În același timp Odiseu, Ulise pentru latini, vine spre casă. Kavafi nu-l grăbește, nici Joyce, numai Homer povestește.

Nu poți răzbate ceea ce nu ști! Nu cutezi fără să-ți cunoști zeii. Odiseu a încercat.

Ulise

În urma vizitei mi-au rămas vestigii, sunt acele flash-uri, imagini stricte ce aparțin unui simbol, unei fracțiuni de intersecții a timpului cu imaginea, de parcă ochiul, când a clipit a înțeles, fără ca nervul să transmită vreun impuls, vreo energie mai sus și mai presus decât acestea, am înțeles că alunecând afară, întoarcerea va fi reprobabilă, că voi pierde și memoria îmi va ștearsă datorită abundenței, belșugului pe care l-am trăit acolo, în acel loc, în acea insulă, asta pentru că ajuns pe mare, în vârtejul valurilor ce mă petreceau, mi-am dat seama că sunt Ulise.

Rar

Muntele Olimp - Olympus

Trec rar pe lângă Muntele Olimp.
Rar mă întâlnesc cu zeii.
Scriu asemeni unui Raport.
Citesc Kazantzakis; Raport către El Greco.
Am pozat Muntele Olimp de pe autostradă, sigur că un teleobiectiv a făcut toată povestea asta, o vedere de aproape: zeii văzuți de aproape sunt asemeni oamenilor, de departe par monștrii.
Numai Isus apare catadioptric și axonometric, lasciv și ascetic, aplecat și nedumerit.
Am dovada că trăiesc, n-am dovada că cineva îmi răspunde.
Am cheltuit 48 de lei pe-o carte, puteam fi beat două zile și mai ales călătoream în acestea.
M-am ales cu un chin lunar de-a-mi face timp să-l citesc pe Kazantzakis.
Și în toate acestea nu mă ajută nimeni.
Cum începe el periplul:

„Există trei feluri de suflete, trei feluri de rugi:

I. Doamne, sunt un arc în mâinile tale; întinde-mă, altfel voi putrezi!

II. Doamne, nu mă întinde prea tare; astfel mă vei rupe!

III. Doamne, întinde-mă cît poți de tare; cui îi pasă că mă vei rupe!”

Humanitas, 2012

Și Nikos Kazantzakis deja s-a distanțat, de noi și de Doamne Doamne.
Și asta-i ceva rar, pentru că absența divinității creează nepăsarea.
Pentru că Odiseu deja venea acasă, lipsit de zei încărcat de grijile omenești.

Suprapuneri

Ionic Sea - View of Katakolo peninsula

Mario Vargas Llosa
≪Pentru că și aceasta este o trăsătură fundamentală a eroului din Odiseea, și, probabil, principala, mai importantă decât cea de războinic și de protagonist al unor isprăvi trăite: aceea de povestitor de povești. A trăit oare Odiseu minunatele istorii pe care le spune uluiților feaci de la curtea regelui Alcinou?

Nu există cale s-o știm. S-ar putea să fie așa, iar excelenta lui memorie și abilitatea de a nara să se adauge harurilor omului de acțiune. Dar s-ar putea întâmpla și ca el să fie un genial născocitor, primul din acea stirpe a marilor fabricanți de minciuni literare, atât de seducătoare, încât cititorii le prefac uneori în adevăruri, dându-le crezare: fantaștii.

În poem există indicii că Odiseu spune neadevăruri, deoarece în fața unor spectatori diferiți se contrazice și oferă alte versiuni ale aceluiași fapt ori personaj. Dacă, înainte de a fi un erou al vieții, Odiseu ar fi unul al imaginației, ar ieși sărăcit?  Nicidecum: pur și simplu ceea ce ar povesti ar fi o altă istorie decât aceea în care se juca atât rolul protagonistului, cât și pe cel al copistului; în ea, regele din Itaca ar fi iluzionistul, născocitorul.

Ajunge să te apleci asupra amețitoarelor bibliografii generate de Odiseea ca să înțelegi că vor exista mereu suficiente argumente pentru a conferi ambelor lecturi ale personajului o mare forță de convingere.

Odiseu este un personaj ambiguu, nu se lasă închis în vreun sertar, se sustrage oricărei tentative de a-l îngrădi într-o personalitate univocă. Această ambiguitate e una din seducțiile sale: să exiști în același timp în lumea realității și fanteziei, în istorie și mit, în minciună și adevăr, în ceea ce a trăit și în ceea ce a visat.

Fapt este că, de aproape trei mii de ani, suntem subjugați de vraja lui Odiseu. Puține opere ne fac să înțelegem mai bine  ce putere de a îmbogăți viața prozaică, existența banală a imensei majorități a oamenilor este ficțiunea. Datorită lui, navigator fără voie sau palavragiu simulator, viața mediocră în care suntem înglodați se șterge, iar locul i-l ia alta, plină de fapte brave și de schimbări neobișnuite, de culoare și violență, de delicatețe și miracol, de gingășie și pasiune. O viață de peripeții incredibile, care, mulțumită puterii de convingere a lui Odiseu, apar drept adevărate, dat fiind că, citindu-le ori auzindu-le, le trăim odată cu el.

În cultura occidentală există o constantă: fascinația pentru ființele omenești care sparg limitele, care, în loc să se supună servituțiilor posibilului, se încăpățânează, împotriva oricărei logici, să caute imposibilul.

Quijote este una dintre paradigmele acestui eroism tragic, ale acelui ideal pe care, deși cruda realitate îl face fărâme, îl urmărește neîncetat, stimulându-ne prin exemplul său să sperăm inaccesibilul. Poate că cineva îl va atinge, așa cum l-a atins Odiseu, în zorii istoriei. Și, oricum, chiar dacă acesta ar fi o himeră, rămâne mereu stratagema călătoriei în ficțiune — minciună care se trăiește de-adevăratelea — unde toate limitele pot fi încălcate, precum că nu există limite sau pentru că, în ea o ființă muritoare și efemeră precum regele din Itaca poate să înfrângă până și zei atât de puternici cum sunt Poseidon sau Helios Hiperion.≫

Mario Vargas Llosa, Odiseu și Penelopa, ed. Curtea Veche, 2010, pag. 90-91.

Marea sărbătoare a vânătorii

imagini din Muzeul de Arheologie și Istorie Națională Athina, Grecia

În spatele zidurilor ciclopice de la Tirint, prin tunele spre curțile interioare, pe scări spre încăperile înalte, apar pe ziduri, imagini in fresco ale unei vieți trăite de oamenii unui timp numit perioada miceniană.

În Peloponez, de la Trozena la Argos, Tirint spre Micene, peste Arcadia spre Pylos, până jos spre Creta, în insulele mării ioniene, o mare civilizație și-a trăit evul, construind și navigând. Au cucerit această parte din lume dăruindu-i cele mai nesăbuite povești de dragoste, cele mai nimicitoare războaie și în încheiere poate cele mai mari incendii.

Astfel ne apare cum era femeia pe atunci, poate prețuită mult mai mult decât mai târziu, și scenele în care aceasta apare ne agită imaginația și ne oglindește uimirea noastră.

≪În Itaca, nici măcar semeții pețitori, în ciuda izbucnirilor lor violente, nu puteau trece complet cu vederea revendicările familiei la tron. În aparență nu se vede niciun motiv serios pentru  care situația s-a prelungit atîția ani de-a rîndul. Dacă singura forță ar fi fost să hotărască, Leocrit spunea un adevăr cînd arăta că pețitorii întreceau ca număr orișice opoziție posibilă; și, într-adevăr, fățiș nu li s-a împotrivit nimeni. Cu toate acestea, nu numai că-și impun să nu-i ucidă pe Laerte și pe Telemah, uzurpînd puterea (măcar că, în ultimul moment, puseseră la cale asasinarea celui din urmă), nu numai că recunosc drepturile lui Telemah asupra propriului său oikos, dar și îngăduie ca hotărîrea finală să fie luată în chipul cel mai neașteptat cu putință — de o femeie.

Această femeie, de altă parte, Penelopa, nu avea — nici ca frumusețe, nici ca înțelepciune sau spirit — nimic care să-i confere, ca un triumf pur personal, dreptul fără precedent (și, de altminteri nedorit) de a hotărî singură. Mai mult decît atît, din punctul de vedere al instituțiilor, ne găsim în fața unei trainice societăți patriarhale, în care pînă și un copilandru ca Telemah putea porunci mamei sale să părăsească sala ospățului și să se întoarcă la treburile ei femeiești.
 [...]
 Poate că în lunga preistorie a Odiseii situația Penelopei devenise atît de confuză încît adevărata-i stare socială și legală nu mai putea fi reconstituită. Unii învățați au văzut într-însa o vagă supraviețuire a sistemului matriarhal, care, credeau ei, era răspîndit  printre greci cu veacuri înainte. Urme asemănătoare recunosc și în Feacia, întemeiați pe faptul că, vorbind despre Arete, nepoata și soața regelui Alcinou, poetul folosește un limbaj ciudat, fie și pentru a sublinia „istețimea” și dibăcia ei de a aplana conflictele între oameni.

Cînd vei intra în palat, îl sfătuiește Nausicaa pe Odiseu, treci pe lîngă tronul tatălui meu și-ndreaptă-te către maică-mea, cerîndu-i sprijin. „De va găsi în inima-i bunăvoință pentru tine, poți nădăjdui să-ți revezi prietenii și să te-ntorci la căminu-ți primitor și la țara în care te-ai născut”.

S-a întîmplat ca Arete și Alcinou să fie binedispuși, și Odiseu s-a văzut primit peste măsură de bine. După ce le-a povestit multe din pățaniile sale, regina, care lua parte și ea la serbare, împotriva tuturor legilor societății grecești de pe vremea aceea, făcu apel la nobili pentru a spori darurile de preț.
„E oaspetele meu, măcar că de aceeași cinste vă-mpărtășiți și voi.”
Nici chiar Clitemnestra n-ar fi cutezat să vorbească astfel, ea care nu sta la îndoială să urzească moartea stăpînului ei, Agamemnon.≫

M.I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.117-119 .

Solitudinea

Ulise și Calypso de Arnold Böcklin
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Arnold_B%C3%B6cklin_008.jpg

Camus :
≪27 mai 1950

Solitar. Iar focurile dragostei incendiază lumea. Merită durerea de a te naște și de a crește. Dar trebuie să și trăiești, pe urmă? Orice viețuire este atunci justificată. Dar și orice supraviețuire?≫

Albert Camus, Carnete, Rao, 2002, pag.351.

Atemporalitatea unui personaj

 ≪Dacă Odiseu ar fi fost ucis, Telemah s-ar fi găsit în fața unei alternative: ori juca rolul lui Hamlet, ori pe a lui Oreste.≫

M. I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.123.

Ori reușim într-o frază să definim ceva original, ori o comitem fără să vrem. Dar uneori și crima devine plăcută celui ce o descoperă.
Oreste are vârsta lui Telemah, la fel ca Hamlet. Diferența este că Oreste deja a comis crima, în timp ce Telemah așteaptă. Diferența este că peste două mii cinci sute de ani, Hamlet fuge ca Oreste și comite crima ca Telemah.
Aici este tot tâlcul frazei lui Finley, erudit scriitor.

Să înlocuim crima cu dorința. Astăzi începi să nu mai ucizi așa real, virtualul se pare că face mai multe victime (ravagii) și mai ales filmele și jocurile pe calculator reușesc asta.
Să ucid regele!
Să-l ucid pe Budha!
Sunt dorințe pe care omul și le-a însușit pentru a demonstra ceva. Dorințele veneau după aceea.
Julet Michelet scrie în Jurnalul Revoluției că Regelui i s-a pierdut divinitatea *, lipsa ocrotirii dumnezeiești s-a manifestat imediat. Regele a luat hotărâri proaste.

Ori astăzi, omul modern revine în a lua hotărâri proaste; minte.
Și această minciună creează cea mai perfectă imagine; aparența.
Eu în mijlocul mării Egee la bordul unui luxuriant yacht, imaginea îmi aparține, la fel ca yachtul, nu?!

Executăm și mai apoi ne punem dorințe, eliminăm dușmanul și mai apoi, învingători ne permitem orice. Această falsitate violentă ne înconjoară încă, ceilalți privesc altfel; să lăsăm dorința să bântuie, să ne împăcăm cu ea, să ne obișnuim cu ea, o a doua natură.

Viciu sau nu, iubesc dorința, mi-au rămas atât de puține lucruri, mi-am pierdut libertatea de fapt.
Finley conjugă libertatea cu vârsta unei epoci a civilizației umane, puțin după epoca bronzului; omul era liber, nu existau legi. Această intersecție temporală mă duce cu gândul că aș putea reuni acea vârstă cu a mea. Probabil altă dorință, altă aparență.

Totuși, în final, ce credem total? Scrisul... vocea... sau fizicul, nu sunt trepte ale cunoașterii și care urcate lent prefigurează Zeul. Misticul, căci despre el este vorba atunci când dorința este ținută ascunsă, netransfigurată în real, nepusă pe masă -cum spun bătrânii.

Propun o cultură a dorințelor, un loc în mintea noastră unde ele se pot desfăta -cu acces la internet!





__________________________
*Julet Michelet, Jurnalul Revoluției, Minerva, 1973,  pag.90-95

Ulise fumând în umbra bărcii sale

Patra (Patras) - Portul de Sud - ieșirea C spre Athina-Pirgos

≪Înainte de a-mi lua rămas bun, aș putea oare să-i împărtășesc în schimbul lor [ - a ideilor primite], o ipoteză?

Majoritatea filosofilor vremii noastre susțin că există o Anima Mundi simțitoare și mai mult sau mai puțin conștientă, din care fac parte toate lucrurile; eu însumi am visat la tăcutele cugetări ale pietrelor...

Și, cu toate acestea, singurele fapte cunoscute par a arăta că suferința, și în consecință bucuria și deci binele și ceea ce numim răul, dreptatea și ceea ce este pentru noi nedreptatea precum și, în sfârșit, într-un fel sau altul, puterea de a înțelege, care slujește la deosebirea acestor contrarii, nu există decât în lumea sângelui și poate a sevei, a trupului brăzdat de firișoare de nervi ca de o rețea de fulgere, și (cine știe?) a tulpinei ce crește spre lumină, Binele ei Suveran, și suferă de pe urma lipsei de apă, se chinuiește la frig, rezistă cât poate încălcărilor nedrepte ale altor plante. Tot restul, adică regnul mineral și cel al duhurilor, dacă cumva există, e poate nesimțitor și liniștit, dincolo sau dincoace de bucuriile și durerile noastre. S-ar putea Sfinția-Ta, ca frământările noastre să nu fie decât o neînsemnată excepție în ordinea universală și prin aceasta s-ar explica nepăsarea acestei substanțe neschimbătoare pe care o numim cucernic Dumnezeu.≫

Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală

Știam că există și că de fiecare dată mă așteaptă undeva. Felul său de a se deghiza îmi era foarte cunoscut. Nu pregeta să mă uimească. Nu în tertipurile sale, nici nu încerca asta, ci în felul nonșalant de a se arăta.

Îți este greu să recunoști că felul în care te simți urmărit îți poate trăda o slăbiciune, un fel de lipsă de trăinicie prin care să dovedești că în afara ta doar umbra există. Îmi este greu să recunosc că, în afara mea, există un martor -la urma urmei fiind nebun este inventat de mine, un martor care îmi arată direcțiile, alegerile se pare că totuși îmi aparțin.

M-am oprit brusc, înainte de a urca pantele abrupte ale poalelui masivului Chelmos, ieșeam din Patra. La stânga după port, șezut mă aștepta Ulise. Știa că mă voi opri. O imagine contemporană așeza soarele în contralumină; imaginea naufragiului.

-Bătrâne... barca ta, lumea mea. Am trăit clipa asta, dar nu știam cum va fi.

-Tinere, lumea ta, barca mea. Știam că ai să vii, dor de cei ca tine este ca fumul pe care-l inspir în piept, rămâne ceea ce trebuie.

-Învață-mă ceva!

-Drumul, ține drumul, doar drumul, mergi înainte!



__________________

* Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală , ed. Univers, 2006, pag.180-181

Alt peisaj cu barcă

Unele apropieri nu țin de zoom, țin de apropierea personală -parte cu peisajul, astfel pentru numai doi metri, putem așeza imaginea altfel. Tot pentru mai puțin ne putem apleca peste balustradă; leandrii ne pot îmbăta cu mirosul lor, vedem marea mai aproape, vedem albastrul acela impersonal de lângă mal, apoi cel adânc, mai departe. Un ciob de insulă -Dokos, ne insultă orizontul, în partea cealaltă, impozantă, o peninsulă ne arată pieptul, pe trupul Peloponezului stăm noi acum.

Aproape, spre plajă, un acoperiș cu țiglă cilindrică pare de bon ton, un akroterion apare ca un paznic în vârful lui cel mai înalt. Palmierii țes aerul marin purtat de valuri, tufe aspre, pline de țepi, asemeni jneapănului, se duc spre plajă. În afara casei, mai rămâne barca.

Barca, iahtul, nava, plutitoarea; era să uit de ce-am început să scriu, m-am luat cu natura, cu valurile, cu vântul. Despre ea -barca, nimic, este doar în așteptarea unei călătorii. Barca se leagănă, se face că doarme; este după-amiaza, orele când vocile dispar, soarele suflă căldura cu putere, obloanele se-nchid, citim:

„Cînd însă-ajunseră-ndată la navă și zbuciumul mării,

Iată, pe nava adîncă, luîndu-le, însoțitorii,

Meșteri, frumos, le-așezară -mîncarea și hrana olaltă.

Și-apoi și lui Odysseu îi întinseră pături și dalbul

Lui așternut, sus, pe punte, la pupă, pe nava înaltă -

Nedeșteptat a dormi. Ci urcă el, și-apoi se întinse,

Fără-un cuvânt; iară ei se-așezară pe bănci fiecare

Orînduit, dezlegînd și odgonul din ochiul lui de piatră.

Iară, de cum, aplecați, cu lopețile stropi răsfirară

Mării, și lui, pe pleoape, un somn nesfîrșit i se puse,

Nedeșteptat, drag și dulce, nespus, prea asemenea morții.

Iar nava - tot după cum armăsarii cei patru la număr

Cîmpului, toți laolalt', sub biciul șfichi, se avîntă,

Mîndru și svelt și înalt, iar vioi ei își deapănă calea -

Tot așa și a ei proră brăzda, iar în urmă-i talazul

Se revărsa, purpuriu, peste marea cea fără odihnă.”

Homer, Οδύσσεια, ed. Paideia, 2009, Odysseia 13,70-85, pag.167.

ediţie in memoriam  Dan Sluşanschi

Întâlnirea mea cu Odysseus (Οδυσσέας)

Nu suport întâlnirile cu schimbul cărților de vizită, nu suport nici acele meeting-uri în care apar toate revelațiile acestei lumi, multe nu suport, dar dintre celelalte, coincidența este cea care mă omoară.

Orice pregătire din partea lumii mă găsește nepregătit.

Orice coincidență îmi dă valoarea vieții pe care monotonia zilnică o aplatizează, prin asta dimensiunea în care eu viețuiesc crește, de sus văd tot timpul altfel, de sus din cireș.

Când m-am întâlnit cu Ulise (Odiseu), coincidența m-a făcut să aud imediat șoapta:

„Mă recunoști?”

„Cum să nu, ești tocmai debarcat de feaci pe Ithaca ta cea dragă, Athina ți-a preschimbat chipul și trupul într-un cerșetor...!”

O singură privire este îndeajuns, cea care orizontal ajunge totuși spre pământ.

O singură privire, dacă te străbate, îți este îndeajuns pentru a înțelege ceea ce privitorul nici nu a chiuit.

N-am mai primit nici-o veste de la Ulise, unii spun că de fapt călătoria lui, este călătoria bărbatului prin lume. Atunci de ce a trebuit să treacă atâția ani pentru ca eu să pricep asta?

Epilog, Călătoria lui Odiseu de Mario Vargas Llosa

http://theballoonjourney.blogspot.ro/2010/11/mario-vargas-llosa.html

≪
[...]
N-aș fi scris nicicând Odiseu și Penelopa, dacă mai înainte n-aș fi trăit experiența, formidabilă pentru mine, de a urca pe o scenă spre a povesti de acolo, pentru scurte momente spre a interpreta, alături de o actriță profesionistă, Adevărul minciunilor. Faptul de a preda cursuri, de a ține conferințe ori de a rosti discursuri în piețe publice nu m-ar fi pregătit pentru aventura aceea în care o persoană iese din sine însăși, se metamorfozează într-o alta și, pentru un timp fără timp, în acea realitate autonomă care este aceea a teatrului, se transformă într-un personaj de ficțiune.
[...]
Adevărul minciunilor a devenit astfel un spectacol care utiliza anumite texte literare drept materie primă spre a construi ficțiuni povestite, citite și reprezentate pe scenă.
[...]
Nu citisem niciodată poemul homeric în întregime, doar fragmente și versiuni pentru copii și de la o vreme mă bătea gândul să mă cufund în lumea Odiseei, dinainte convins că mă va umple de uimire. Așa a și fost. Am făcut rost de toate traducerile în limbile ce-mi erau accesibile și de cele șase versiuni care circulau în spaniolă. Pot spune că în primele trei luni din acest an [2006 n.m.], pe care le-am petrecut la Lima, n-am făcut altceva decât să navighez, în stare de transă, însoțindu-l pe Odiseu în fantasticele sale peregrinări maritime în încercarea de a ajunge la nestatornicele țărmuri ale Itacăi.


Scrisă în urmă cu două mii șapte sute de ani de către un poet și un povestitor despre care nu știm nimic, decât că era un geniu și că, spre a-și clădi poemul, s-a folosit de mituri, povești și legendele care colindau de secole prin insulele și pe malurile Mediteranei, Odiseea este, mai mult chiar decât Iliada, textul literar și fantezia mitică ce stă la temelia culturii occidentale.
[...]
Cine și cum este Odiseu?
La prima vedere, un aventurier hârșâit în artele războiului, care s-a evidențiat prin îndrăzneala și vitejia sa în războiul Troiei și care, ajutat de zei cum sunt Palas Atena și Hermes, înfruntă și biruiește dușmani brutali precum Ciclopul, sau subtili precum sirenele, și în același timp cât luptă, trece prin chinuri și își vede dispărând toți tovarășii, se și desfată totodată și petrece cu femei frumoase -nemuritoare ori muritoare - care cad învinse la picioarele sale, precum și cu propriile fapte vitejești pe care, după ce le-a trăit, le păstrează în amintire spre a le povesti mai târziu. Și cu câtă locvacitate și elocvență!
≫

Mario VARGAS LLOSA

Salzburg, 23 august 2006

Mario Vargas Llosa, Odiseu și Penelopa, Curtea Veche, 2007, pag.88-89.

Lalele înainte de

Viața scurtă pe care am trăit-o până acum, m-a bucurat cu toate trezirile de care am avut parte. Una dintre ele, și pe care am auzit-o doar de mic copil, dar n-am înțeles-o atunci; a fost identificarea cu cineva, cu o persoană, cu un om, cu un sfânt chiar. Exemplu comparativ venea să însuflețească eu-l tău, acea stare (impersonală) dar binefăcătoare celor din jur că tu poți face, poți simți, poți fi ca cel pomenit în exemplu. Începând de pe casa scărilor, când părinții mă dojeneau că nu pot fi ca vărul (meu) de cuminte, de ascultător, de voluntar, până la biserica satului bunicilor mei, unde preotul spunea (nu numai mie, ci întregii adunări) că trebuie să ne identificăm cu Isus. Identificarea cu văru' căzu repede, când vărul nu era se uitau repede faptele, și prezentul lua loc repede trecutului imediat. În schimb cu Isus am avut mari probleme. Dar anii treceau și pe popă îl auzeam din ce în ce mai rar (numai la bunici mergeam la biserică), eu am crescut, nu mai dădeam nici pe la bunici, așa că totul părea uitat.


Citind în adolescență La răsărit de Eden de John Steinbeck, cartea m-a cutremurat aproape de final, acolo unde se pomenește de cuvântul timshel - sigur acum îmi este mai ușor să scriu după ce toate au fost explicate. Cuvântul în ebraică dă un sens compus, din care, poate cel mai probabil și mai ușor de înțeles ar fi: "tu îl poţi stăpâni". Fiind vorba de V.T. (Vechiul Testament), automat posesia unei stări impersonale, dovedită de alții îmi reveni... fiți ca Isus, îmi răsună și acum în urechi dorința (neînțeleasă pentru mine) a preotului.


Personalitatea mea nefiind cristalizată, vârsta naivă nu-mi arăta mare lucru, reușeam să mă retrag în vis visând la eroi, la cei din cărțile de istorie, la cei din mituri, din povești. Această formă de identificare îmi făcea bine, sau poate era doar somnul. În mintea mea de atunci imaginea lui Herakles (Hercules), era cea mai dorită, puțin mai târziu deja Achilleus (Ahile) începea să vină mult mai aproape de eposul meu visător.


Eram oarecum frustrat de un alt erou, nu înțelegeam clar de ce Homer i-a dedicat ceea ce a făcut la fel eroilor ahei, dar și troieni, prin Iliada. Odisea citită chiar de mai multe ori îmi ascundea mult mai multe necunoscute decât Noul Testament.


Omul, fiecare, bărbat sau femeie, se identifică mult mai bine cu Odiseu (Ulise) decât cu oricare personaj, fie el real sau imaginar. Omul în toate căutările sale, în toate peregrinările și dorințele -cele mai aprige, face o mare călătorie, este viața sa, cu bune și cu rele, cu greșeli chiar. Toți la sfârșit vor limanul, locul unde să se retragă -cimitirul elefanților, locul visat, acolo, chiar dacă numai o clipă se întâmplă ceea ce se dorește, viața nu s-a trăit degeaba.


Desigur că Odisea este o călătorie atât de reală în spiritul ei, încât numai imaginarul lui Homer a salvat-o de la monotonie și clasicism. Odisea nu este clasică, este ceea ce ni se întâmplă în fiecare zi. De aceea, mari scriitori și mari învățați s-au întors la cel mai dubios erou al tuturor legendelor, Ulise.


Am citit că Romulus, dorind să se impună în fața unei aristocrații nou formate, a fost asasinat chiar în public și pentru ca asasinatul să nu fie răzbunat de plebe, s-a instituit repede fenomenul prin care Romulus a fost ridicat în ceruri, iar marele Jupiter l-a primit. Prefer prin acest exemplu, căutările și dorințele istețului și greu încercatului Ulise.


Lalele nu s-au deschis încă, dar știu că toate sunt roșii!

Barca lui Ulise

Athena Parthenos(Varvakeios),Fidias-438î.e.n.

    A doua zi cînd se iviră zorii
Trandafirii, Ulise-și puse straiul
Și-și trase mantia pe el. Zeița
Se învăscu în haină mare, albă
Și gingașă, subțire; se încinse
C-un brîu frumos de aur și-o maramă
Își potrivi pe cap, iar după asta
Se îngriji de drumul lui Ulise.
Îi dete dar un lung topor de-aramă
Cu două ascuțișuri, c-o mîndrețe
De coadă de măslin vîrtos legată,
Ușor de mînuit. Apoi o bardă
Cu lemnul bine lustruit și-l duse
La capătul ostrovului, pe unde
Erau copaci mai mari, arini, plopii
Și brazii nalți pînă la cer, cu trunchiul
Uscat de tot, călit de multă vreme,
O cherestea ușoară la plutire.


     Zeița, după ce-i arătă locul
Cu arborii cei mari, se-ntoarse-acasă.
El începu să taie-atunci, și lucrul
Degrabă-l mîntui. Cu totul zece
Copaci trînti pe jos și cu toporul
Îi ciopli și-i netezi cu barda
Ca meșter și-i obli cu ciripia.
Într-ast-aduse sfredele zeița.
Și grinzile le sfredeli el toate,
Le potrivi pe urmă laolaltă
Și  le-nnădi cu scoabe și cătușe.
Pe cît un maistru rotunjește fundul
Unei corăbii largi de marfă, atîta
De largă-și face și Ulise pluta.
Pe deși diregi așază podul cîrmei,
Îl pardosește bine cu lungi scînduri,
Cioplește un catarg cu care-mbină,
Aninătoarea de vintrele albe,
Și-i face-o cîrmă plutei ca s-o mîne
Și cu împletitură de răchită
O-împrejmuie de-a lungul și de-a latul
Ca stăvilar de valuri. Dup-aceea
El grămădește-n fund povară multă.

Homer, Odiseea, Cîntul 5, 301-341

Una din bărcile lui Ulise

O linie frântă, infinită, ce pare că nu se închide niciodată, ce evadează uneori pentru a descrie geometric și insulele, definește litoralul Greciei. Pe plajele atât de diferite, niciodată la fel, fie că sunt în insule, sau pe continent, întâlnim bărci eșuate; părăsite. Eu le-aș numi pe toate ca fiind bărcile lui Ulise.


Nu pot descrie părăsirea sau depărtarea mai bine decât privind o barcă eșuată, în mintea mea se naște atunci fuga, căutarea mijloacelor de-a evada. În fața mea am doar barca lui Ulise, acum orice prilej pentru a da gândului dorință rămâne închis. Orbecăiala într-o lume străină, lipsită de trecut, înghețată într-un prezent continuu, pune stăpânire pe conștientul meu. Ating nisipul decolorat de soare, picioarele căutându-și un loc bun într-o poziției de start și rămân așa, doar încordarea ajunge și clipa a trecut.


Homer a simțit și el asta și s-a gândit să de-a un exemplu, l-a căutat și astfel l-a găsit pe Ulise, doar încordarea uneori ajunge, acea icneală neputincioasă a celui blocat, Homer ținut locului de cecitate, eu de-un contemporan perpetuu mincinos a dreptului uman de-a cunoaște. Când nu pricep nimic, mă încord, un arc în mintea mea se-ntinde și o săgeată zboară: mai moare un pețitor ce atenta la gândul meu liber. O clipă sunt liber, o clipă. Trebuie să-mi construiesc o barcă!

"Bărbaţii e porci, femeile e..."

Odiseea

Cîntul X

335 

"Iar Circe le-aruncă atunci nutreţul,

Grămezi de jir, de ghindă şi de coarne,

Mîncare-obişnuită pentru porcii

Culcaţi pe jos. Iar Evriloh, dând fuga,

Se-ntoarse la corabie să spuie..."

nota:

"Transformarea în porci a camarazilor lui Ulise întăreşte ideea sugerată de comentatori că Circe este simbolul voluptăţii şi că metamorfoza animală căreia îi sunt supuşi figurează condiţia fiinţelor subjugate voluptăţii. Heraclit retorul (Alleg. hom., 72) consideră că băutura preparată de Circe simbolizează voluptatea."

În acest Cânt X din Odiseea, Ulise şi tovarăşii săi ajung pe insula vrăjitoarei Circe. Neştiind unde sunt, se alcătuieşte un grup de cercetarea care nu se mai întoarce; doar într-un târziu apare Evriloh, chiar conducătorul numit, care avertizându-l pe Ulise asupra grozăviei pe care o trăise, doreşte să părăsească împreună locul cât mai repede.

Ulise:

364

"Aşa grăi. Eu atârnai de umăr

O spadă mare în argint ţintată,

De-aceea şi luai cu mine arcul

Şi repede-l grăbii să mă conducă

Pe acelaşi drum. El mi-apucă genunchii

Cu mîinile-amîndouă şi de mine

Se tot ruga şi-mi cuvînta cu vaiet..."

nota:

"Ţinuta războinică în care se pregăteşte să se ducă Ulise este desigur simbolică, pentru că din relatarea lui Evriloh nu reieşea că ar exista vreo oştire care să-l ameninţe. Sabia, ca simbol al raţiunii şi al cuvîntului, este un motiv cu circulaţie în literaturile vechi (cf. Apoc., 19,15). Prin urmare Ulise îşi reactivează toate armele intelectuale, pentru a scăpa curselor care-l aşteaptă. Vom vedea însă că nu e de ajuns."

 ...

Ulise ajunge să-şi vadă tovarăşii neîntorşi găsind drumul singur, dar odată ajuns acolo zeul Hermes îl întîmpină:

392

"Nenorocitule, unde umbli singur,

Neştiutor de ţară, prin coclauri?

Că soţii tăi de -aici, din casa Circei,

Închişi au fost şi stau acum cu porcii

În staul bine-mprejmuit. Ori poate

Tu mergi să-i scoţi? Nu crede că de-acolo

Te-ntorci napoi; pierdut vei fi cu dînşii..."

nota:

"Cu porcii, în original "ca porcii" hoste syes. Prin urmare camarazii lui Ulise nu sînt porci, ci ca nişte porci. Comparaţia ne arată că întreaga lor metamorfoză e alegorică. Ei sînt porci numai prin felul lor de viaţă pe care o duc"

Homer, Odiseea, Traducere de George Murnu, Studiu introductiv şi note de Adrian Pârvulescu, Editura Univers, 1979, pag.240-242

Searching - Căutări

In Dialectic of Enlightenment, Adorno and

Horkheimer comment on the ruse of reason

involved in Odysseus' encounter with Polyphemus

in Odyssey. Odysseus employs cunning to trick

the Cyclops, calling himself "Udeis", a word

which also means nobody. The authors claim that

this double entendre can be interpreted as

a"formalistic" recognition that words may have

a number of meanings. Such a discovery opens a

breach between words or concepts and the

objects to which they refer, creating an

antagonism between subject and object which will

only increase as history progress.

See
Dialectic and Enlightenment, translated by John
Cumming. (New York: The Seabury Press, 1972) p.60.

http://books.google.com/books?id=8UtwDwenWBwC&pg=PA160&lpg=PA160&dq=translate+udeis&source=bl&ots=GsPKgxrj9_&sig=OhetGTY4iRboXhHtAtwdgQL_G-c&hl=en&ei=Z_DASoO_JouFsAbWmKQl&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2#v=onepage&q=&f=false