Casa tăcută

Poposisem în acel oraş într-o vară toridă. Pe străduţele lui dispăruse orice urmă de viaţă.

Abia spre seară, prin umbra zidurilor începeau să se strecoare oamenii.

Pe o străduţă, ce dădea cu altă străduţă şi tot aşa; spre port: am întâlnit casa tăcută.

Capul trecătorului a trecut pe lângă ferestrele mute fără a băga de seama oboseala zidului de-a sugera ceva.

Era atât de obositor de-a încerca pentru el -zidul, de-a spune ceva.

Casa, de fapt, era tăcută.

Astupată!

Casei i s-a interzis orice inspiraţie din exterior. Uşa i s-a bătut în cuie şi ferestrele lipsite de geamuri au fost umplute cu cărămizi. Undeva pe zidul din spate; sus, a mai rămas o fereastră mică, cu gratii prin care un aer stătut reuşea să alunge trecătorii.

Casa nu a mai primit pe nimeni. În interior suferinţa i se citea pe pereţi. O aşteptare cuprindea tot interiorul, iar din străfunduri din când în când, se auzea o răsuflare; vântul pătrundea prin acoperiş şi se cuibărea prin subsoluri.

Casa a fost închisă. I s-a luat orice libertate de a fi văzută şi vizitată.

Atunci casa s-a gândit că ar putea scrie o scrisoare.