Ezra Pound și călătoria - de Guy Scarpetta (partea a II-a )

http://archipelagobooks.org/ezra-pound-canto-i/

„Există astfel în Pound un alt ≪versant≫, cel al vîrtejului (vortex) al - ≪desțărării≫ radicale, al smulgerii generalizate și ducînd mereu la ≪cultura națională≫. El trece prin trubaduri, Ovidiu, Confucius (Pound traduce Ta Hiao, care va fi publicat în 1928 în S.U.A.), iruperea în Cantos a unor ideograme care înscriu o altă funcționare, asociativă, polifonică, și nu fonologică a limbajului, tot felul de citate, de împrumuturi, un amestec radical de genuri (o frază în argou militar se poate conecta direct la un haiku japonez sau la evocarea unei biserici venețiene) - ca și cum  ≪cultura≫ și chiar erudiția ar deveni pentru poezie un material la fel de ≪disponibil≫ ca ≪natura≫ și ≪sentimentele≫.

Totul este deja limbaj (sîntem aici împotriva ≪naturalismului≫), scriitura nu valorează decît ca mobilitate, altoi, montaj, aptitudine la scurtcircuit și la traversare. Joc al mărturisirii lirice, al povestirii și al discursului ≪integrat≫, diseminare și principiu muzical al contrapunctului. Și toate sfîrșesc prin a funcționa ca o enormă mașinărie care face să se înalțe o memorie fărîmițată (≪Muzele sînt fiice ale memoriei≫), o serie repetată de sondaje și de secțiuni arheologice în amnezia culturală, o explozie de semne și de enunțuri luate de torentul multiplicat al asociațiilor libere.

Nimic surprinzător că una din temele insistente din Cantos este cea a călătoriei, a ≪periplului≫, iar una din referințele de fond - Odiseea : ca și Homer (referire paternă), rătăcirea este absolută, nomadizarea definitivă, iar opririle, fixările, ≪peisajele≫ nu sînt decît fleșuri, rapide, puse pentru a fi imediat luate. Nici măcar atît : nu există un ≪port≫ final, originea, în loc să fie regăsirea unei copilării, un paradis pierdut, o nostalgie regresivă, este definită ca o noapte de unde a apărut periplul (reluare din Dante : Io venni in luogo d'ogni luce muto, ≪Vin dintr-un loc mut de orice lumină≫).

Sfîrșitul războiului, prăbușirea ideologiilor fasciste vor accelera desigur vîrtejul - nu va mai exista nimic de acum înainte care să-l frîneze : ≪Ca o furnică singuratică în afara mușuroiului distrus, scrie Pound, ieșit din naufragiul Europei, ego scriptor≫.

Un poem al lui Pound? Campo Santo din Pisa, Salzburg, Lili Marlèn, Pétain, Cosimo Tura, Beethoven,piața San Marco, Janequin, păsări pe o sîrmă, ideograme chinezești, frații Goncourt, revoluția franceză, Ramsay, Salamina, Atena, Guido din Arezo, Tellus, Donatello, Henry James, Odiseea, Salazar, New York, grădina lui Venus, Priap, Shanghai, un fragment din liturghie, linxul, Bizanț, divinitate amerindiană, Pomona, Granada, Citera etc. :gest de cheltuială, fără stăpînire, mișcare prin toate registrele, toate limbile și toate culturile - poezia însăși a dezrădăcinării.

Altfel spus (punct în care Pound contrazice radical dispozitivul), o ≪limbă≫, pentru el, nu are sens decît dacă este mobilă, schimbătoare, deschisă, integratorie. Nimic mai străin de estetica sa decît ideea unei ≪limbi naționale≫, ciment de comunitate, încremenită pentru totdeauna și care n-ar putea fi decît ≪respectată≫, evitînd orice împrumut. ≪Engleza, scrie Pound, a cucerit teritorii vaste datorită capacității sale de absorbi celelalte limbi, adică a șterpeli rădăcinile latine și are chiar mai multe variante la dispoziție, în timp ce franceza și italian au arătat mai puțină suplețe.  Aluat frînturi de greacă și a înghițit franceza medievală, păstrînd în același timp solida sa bază anglosaxonă≫. A scrie într-o limbă vie înseamnă, pentru el, a reinsufla limbii de bază o capacitate de absorbție, de altoi, de îmbogățire : ca și cum ar trebui să ne situăm în starea de naștere a unei limbi unde nimic nu este încă înțepenit sau definitiv.

Singurul mod pentru el de a se ≪acorda≫ cu migrațiile mondene, cu transferurile de la un continent la altul, cu trecerile peste frontiere. Identitatea poate, desigur, să se clatine în această mișcare (nici o îndoială că Pound a trăit experiența în apropierea reală a psihozei), dar această clătinare, oricum preferabilă împotmolirii tradiționale, pare a fi un moment necesar și inevitabil în definirea unei noi identități : identitate multiplicată, transnațională, aceea a unui călător - cititor cosmopolit din punct de vedere cultural pe care îl pretinde mașina de scriitură.

Am vorbit despre paradoxul lui Pound, despre contradicția sa : aș vrea să sugerez în încheiere că această contradicție permite, în fond, definirea a două tipuri de lectură posibile pentru poemele poundiene : una, analitică, atentă la identificarea elementelor prezente, la izvoarele altoiurilor și citatelor, la logica apariției și înlănțuirii temelor va risca din plin să regăsească anumite rotițe ale dispozitivului de înrădăcinare (arhaism, păgînism etc.) ; cealaltă, care ar putea fi numită lectura muzicală (sau ≪dispersată≫, în sensul în care se vorbește de atenție dispersată), degajă o mișcare exact inversă : cea a unei imaginații culturale eterogene, cu peripluri, salturi, rupturi, denivelări, ciocniri, scurtături, dezrădăcinări la nesfîrșit. ș vrea să rețin aici această a doua lectură, mai aptă să simtă cosmopolitismul lui Pound, gest în același timp universal și individual, superb de dezinvolt, care l-a reținut pe marginea barbariei fasciste unde păgînismul său risca să-l tragă.”

Guy Scarpetta, Elogiu cosmopolitismului, Polirom, 1997, pag.114-116

Ezra Pound sau contradicția - de Guy Scarpetta (partea I )

http://www.revista22.ro/un-monument-de-for-public--ezra-pound-in-limba-romana-56104.html

Pentru că s-au spus multe despre Ezra Pound în această perioadă și de fapt nu mare lucru, pentru că peste noapte imediat apar cei ce ciupesc de ici de colo câte ceva, ceva ce pare interesant, dar inadaptabil vremurilor de astăzi, vă invit să citiți altceva despre acest inadaptat al secolului său:

„Să ne întoarcem în secolul al XX-lea : ceea ce Pasolini numea ≪ideologia de fier≫, care imprima Divinei Comedii o parte din coerența sa, a intrat în criză. Sfîrșitul consensurilor simbolice sau religioase, dificultatea de a inventa pe un teren ≪laic≫ valori de universalitate, explozia identităților traversează de acum înainte literatura. Cazul lui Ezra Pound este cu totul pasionant, căci în el se înscrie cu o limpezime deosebită dublul aspect al acestei crize : pe de o parte, întoarcerea păgînismului, neîncrederea față de monoteism, și chiar, în cazul său, ispita antisemitismului și a fascismului ; pe de alta, o scriitură care, prin deteritorializarea efectivă, prin cosmopolitismul în act, prin aptitudinea de a depăși limitele limbilor și de a confrunta culturile, ruinează orice idee de ≪înrădăcinare≫, contrazice politica declarată și tulbură radical dispozitivul ideologic.

Ciudată, traiectoria lui Pound (fără îndoială pe măsura delirului acestui secol) : America natală, chemarea Europei, Londra, ≪vorticismul≫ (arta modernă ca vîrtej), Paris, viața literară activă, edituri, reviste, în Limousin pe urma trubadurilor, pasiunea pentru China ; apoi Italia, Rapallo, Cantos, un post de crainic-cronicar la radioul mussolinian, și prăbușirea, sosirea armatei americane, acuzația de trădare, închiderea într-o cușcă de sîrmă ghimpată, la Pisa (ecou tulburător al torturii lui Ugolino relatate de Dante), repatrierea, internarea într-un spital psihiatric din Statele Unite ; o perioadă de chin, de semiafazie, mereu scrisul și, în sfîrșit, eliberarea, întoarcerea în Europa și ultimele zile la Veneția, orașul cel mai puțin ≪înrădăcinat≫ care există, orașul suspendat între cer și apă... Ciudat amestec între cele mai fulgerătoare dezrobiri pe care le-a inventat secolul și cele mai neplăcute rătăciri ale sale, toate, desigur, obsedate de călătorie, linii de fugă, imaginarul arheologic, pistele culturale care trebuiau regăsite, memoria fragmentată a lumii, efectele de transfer, de decalare, de deviere fără stăpînire în care să se poată inventa limba timpului nostru.

≪Desțărarea, spune Pound, a fost necesară la început. Ești transplantat, evoluezi, apoi ești dezrădăcinat, readus la locul de unde ai fost smuls, iar el nu mai există... Cineva a spus că sînt ultimul american care trăiește tragedia Europei≫.
La început, deci, ≪transferul≫ american : originea, istoria limbii sînt legate de un alt continent. Chemarea văzduhului, îndemnul la călătorie. Iar Pound, mai ales, își dă seama de acestea : cultura americană, născută din Reformă și din pozitivism, conține o lacună esențială, o dispariție enigmatică ; ca și cum ar sări deodată de la sfîrșitul Antichității la începutul Renașterii.

≪A început așa, spune Pound, trebuiau împachetate șase secole≫.
≪Trebuia să ne ocupăm de tot ce se găsea în Divina Comedie≫.
De asemenea : ≪Problema era să se înalțe un ciclu coerent, aducînd spiritul contemporan la cel din Evul Mediu, după ce a fost descotorosit cu grijă de cultura clasică de care era inundat din Renaștere≫.
Ambiguitatea se ivește deja : reîntoarcerea refulatului din cultura americană pare să fie înțeleasă ca necesitatea unui regres, a unei estompări, a unei întoarceri în urmă.

Și evident, prin acestea se instalează fascismul. Evul Mediu nu va fi văzut dinspre creștinism, ci prin ≪păgînismul≫ latent al poeziei trubadurilor, ≪poezia provensală niciodată complet străină de riturile păgîne≫;  refuzul limitelor Reformei va atrage refuzul oricărui monoteism (Răul, spune Pound, constă în a te amesteca în treburile celorlalți, iar ≪nici o religie monoteistă - nici creștinismul, nici religia musulmană, nici iudaismul, după știința mea, nu a luat măsuri de precauție pentru a se apăra de acel Rău≫).  În acea alunecare, capitalismul este respins, pentru că a promovat valori de utilitate ce exclud orice cheltuială neproductivă, orice suveranitate estetică (Pound denunță ≪o societate capitalistă care, în ultimul al putrezirii sale, a considerat întotdeauna ca pe un gunoi înțelegerea inteligentă sau capacitățile literare≫), iar pentru regres, în joc va rebui să se revină la valorile precapitaliste și precomerciale (≪Templu este sfînt / Pentru că nu este de vînzare≫). Prin urmare, Pound găsește o origine a Răului în camătă, pe care o condamna Evul mediu (antisemitismul este desigur foarte aproape); trebuie regăsit, după el, contactul direct cu natura, pe care arta îl poate reînvia și pe care lumea burgheză a încercat să-l distrugă - fascismul nu poate fi înțeles decît ca vechea revanșă feudală împotriva lumii capitaliste, ≪restaurarea≫ în sens strict, a unei lumi de valori ≪sacre≫ și opuse păcatului cametei (≪Acest război, scrie Pound în 1944, nu a fost efectul unui capriciu al lui Mussolini sau al lui Hitler. El intră în războiul milenar dintre cămătari și țărani≫).

Acest parcurs ideologic, în fond cît se poate de clasic, este cel al majorității intelectualilor profasciști, prezent de fiecare dată cînd criticarea capitalismului și a valorilor burgheze se face dinspre visul la o ≪vîrstă de aur≫ pierdută ce trebuie regăsită și dinspre o concepție ciclică despre Istorie ; acest parcurs obsedează orice ≪naturalism≫, orice respingere a monoteismului în numele ≪forțelor primitive≫ care trebuie dezgropate și al unui păgînism care trebuie reluat. Este, de asemenea, un parcurs care nu poate implica decît o dimensiune subiectivă de regres - și este meritul lui Marcelin Pleynet de a-i fi desprins cu finețe logică, în ceea ce îl privește pe Pound : arhaism, puternic coeficient de refulare anală, echivalare între ≪aur≫ și ≪excremente≫, fantasme de naștere anală, oscilare în jurul genitalității, toate parcă intensificate de ceea ce înscrie în filigran în numele însuși al lui Pound ; ≪Ezra≫ sugerează usura (≪camătă≫), iar ≪Pound≫ trimite la ≪livră≫, unitate monetară (tatăl lui Pound, semnalează Pleynet, avea prenumele Homer, ceea ce a influențat ≪păgînismul≫ care asumă coerență acestui edificiu fantasmatic). Toată această mașinărie se poate deci demonta, analiza, în construcția sa ideologică, precum și în ceea ce o alimentează subiectiv, de la pulsiunile cele mai ascunse și mai arhaice.

Numai că dacă am rămîne aici, am trece, fără îndoială, pe lîngă scriitura lui Pound, care, cum am arătat deja, nu numai că nu se reduce la mașinăria inconștientă, dar chiar este, dealtfel, tot paradoxul lui Pound : totul, în ≪gîndirea≫ ca și în caracteristicile sale inconștiente, ar fi trebuit să-l atragă spre dispozitivul ideologic al înrădăcinării ≪≫ și totuși, ceva, fără voia lui, îi rezistă. Refuzul încăpățînat de a fi afiliat la o tradiție culturală națională (culturile cele mai eterogene în spațiu și timp se ciocnesc și se amestecă), refuzul oricărei concepții ≪naturale≫ despre limbă (limbile și scriiturile se amestecă); există aici un fel de cosmopolitism imediat, cvasiinstinctiv care dezorientează dispozitivul, îi întoarce elementele împotriva lui însuți, îl anulează în deriva sa. Chiar atunci cînd poemele lui Pound înscriu ≪teme≫ care subliniază dispozitivul (natura populată de zei, comuniunea cu solul, antisemitismul, valorile războinice), ciocnirea limbilor, confruntarea abruptă a enunțurilor eterogene, saltul nesfîrșit de la o cultură la alta sfîrșesc prin a dezminți conținutul evident al textelor în discuție, ca și cum etica limbajului lui Pound (el poate îngădui totul mitologiilor profasciste, în afară de concepția despre limbă) ar fi fost stînca ce îl împiedeca să se scufunde, refugiu încăpățînat al unei rezistențe de fond la ideologii.

...
”

Guy Scarpetta, Elogiu cosmopolitismului, Polirom, 1997, pag.111-114.

Dacă nu m-aș fi născut

Roțile arătau pătrate;
Florile tăiate.

Dacă nu m-aș fi născut,
Cercul n-ar fi existat,
Cerul n-ar fi fost pătat.

Dacă nu m-aș fi născut,
Ursul era mut.
Și n-ar fi murit,
Și nici n-ar fi privit.

Pentru că eu nu m-am născut,
Ca mai apoi să mor,
În glasul ursului venit: în pridvor.

Balamucul poeziei naționale - faza: bătaia pe premiu

http://adrianhaiduc.blogspot.ro/2011_06_16_archive.html

Privind imaginea de mai sus, unii și-au dat cu părerea că reprezintă dorința femeii moderne de a se descătușa de-o mentalitate ce o ține într-un soi de sclavie nouă.

De ieri am citit că un premiu pentru poezie a fost dat nu știu cui și că alții au scris o lungă scrisoare pentru a contesta atât premiul dat cât și juriul care l-a dat.

Câtă plictiseală!

După ce-am citit tot ce se putea citi m-am uitat la un film porno. Am avut satisfacție. Căci imaginea de mai sus se potrivește bine conflictului ideatic, semantic, hermeneutic, maieutic, iscat între bătrâni și tineri în poezia românească.

Cinci alternanțe ale cunoașterii

Prima

Numele fetiței îl știm. Ea a fugit în grădină pentru a citi o carte. O carte de poezie. În carte există un poem scurt despre cântecul unei păsări.
Locul cel mai liniștit este în spatele grădinii, acolo unde toate grădinile caselor vecine se unesc.
Acolo crește alunul, fiind neîngrijit s-a transformat într-o tufă imensă și greu de pătruns.
Fetița citește versurile ce redau atât zborul cât și trilul păsării cu voce tare. Apasă fiecare cuvânt. Este liniște și glasul ei răzbate printre grădini foarte ușor.

A doua

Fetița citește poemul strigând fiecare cuvânt, i se pare că nu-l aude, de aceea ridică vocea.
Vântul adie alunul sub care ea s-a așezat, sub care s-a îngrămădit. Alunul pare că o primește și pocnește verde de fericire.
Uneori fetița se oprește intrigată de zgomotele seci ce zboară deasupra capului ei. Îi este greu să fie atentă și dealtfel credem că nu înțelege mare lucru din versurile țipate.

A treia

Precum știm, pe fetiță o cheamă Alice.
În timp ce citește domol poemul, o pasăre începe să ciripească deasupra ei. În alunul bătrân sub care se așezase. Ciripitul vioi o deranjează. Fetița citește șoptind.

A patra

O pasăre mică, poate un pițigoi, s-a ascuns undeva prin alun. Cântecul ei melodios dă ritm poeziei pe care fetița o citește în gând în umbra alunului.

A cincea

Fetița nu mai citește deloc. Pare că recită. Dar de fapt cântă, își întinde aripile și zboară.

Erau șase cai frumoși, Nichita amintește de doar trei

Stoa lui Atallos, Agora, Athina, Grecia

Trei cai
de Nichita Stănescu

Ea mi-a spus, căci mă iubise, - 
despre marele Ulise,
care tocmai plânsu-mi-se
de rău gând, de negre vise.

El mi-a spus, căci mă urâse, -
despre lucrurile plânse,
despre vremurile scurse,
despre patimile duse.

Ei mi-au spus, caci mă uitară, -
despre-o grea și dulce seară
când trei magi din Sud picară
cu trei cai de sare-amară.

Cu trei cai de unt-de-lemn
cu trei cai de lemn solemn,
cu trei cai de rădăcină
în zăbale de lumină

Cu trei cai de chiparos
cu trei cai sculptați din os
de din osul meu din piept
potrivit și înțelept

... de când tu l-ai sărutat
cu un tandru nechezat.

http://www.nichitastanescu.eu/opere/poezii/trei_cai.html#.Uyw5e85Trp4

 Pe site-ul nichitastanescu.eu poeziile sunt scrise fără diacritice, la cei trei cai am găsit două greșeli de ortografie și una de transcriere; versul „cu trei cai sculptați în os” este „cu trei cai sculptați din os”.
Am folosit volumul Necuvintele, Curtea Veche, Jurnalul Național, 2009 cumpărat anul trecut din fostul supermarket Real cu 6,5 lei. Am cumpărat așadar peste 400 de pagini cu poeziile lui Nichita Stănescu publicate între anii 1964 și 1970 cu numai 6,5 lei. Ieftinirea se datorează nevânzării acestui volum ca și al altora. Există deci și poezie de calitate ieftină. Trăiască cultura română!

P.S. Și eu greșesc, asta pentru că beau mult și scriu în viteză, de obicei nu mă mai întorc. Când o fac, corectez doar, așa-i și-n tenis, știe Simona Halep mai bine peste o jumătate de oră.

Iubindu-l pe Maiakovski în cădere

http://edition.cnn.com/2013/12/02/world/europe/ukraine-protests/

De vorbă cu tovarăşul Lenin

[Poezia a fost scrisă la 20 ianuarie 1929, cu prilejul comemorării a cinci ani de la moartea lui Lenin.] 

Cu vîltoarea-i năucă de treburi, de fapte,
ziua trece,-i pe ducă, un ecou din ecou.
În odaie e noapte: şi sînt singur cu Lenin -
care se uită de sus, din tablou.
El vorbeşte. Şi-i energic şi cald,
sub zburlirea mustăţii mărunte,
arcul buzelor mute... Văd. Cuvintele-i ard.
Uriaşa lui frunte strînge-n desele cute
uriaşul gîndirii umane stindard.
Mii, din ţări şi meleaguri, parcă trec pe sub el
cît pădurile, steaguri... şi cît holdele, braţe...
Sar ca ars de pe scaun. Zboară, gîndul fidel -
luminează, de dragoste. Plin de nesaţ e!
„Eu, tovarăşe Lenin, n-am să ies «la raport»...
Cu-ochii-aprinşi mă prezint şi-ţi dau veste:
Pînă-n gît sîntem prinşi din efort în efort,
greu, tovarăşe Lenin, greu al dracului este,
dar vor fi împlinite toate muncile-aceste.
Dăm lumină şi haine celor mulţi, celor singuri,
scoatem fier şi cărbune mult mai mult cît cunoşti.
Dar alături de asta mai există, desigur,
şi o pleavă diversă de canalii şi proşti.
Oboseşti să te aperi şi să lupţi cu tîmpenii.
De cînd nu mai eşti tu, mulţi ne-ar vrea sub papuc.
Ticăloşii mai mişună, sînt sumedenii
pe pămînt şi in juru-i, buluc.

Un nămet de porecle, un torent de scursuri,
birocratici şi răi,
Tîrîtori pînă-n oase, os de chiaburi
şi sectari şi beţivi şi lingăi,
se proţăpesc, îşi scot pieptu-n afară,
cu insigne pe piept, farisei şi mişei.
Să le iei piuitul, nu e treabă uşoară -
vom mai avea de furcă cu ei.

Tovarăşe Lenin, pentru ani şi decenii-n
uzinele noastre şi pe-ogoarele toate,
în numele tău, tovarăşe Lenin,
chibzuim, respirăm şi răzbim şi ne-om bate!“
Vraf de treburi şi fapte, stins reflux de văpaie,
ziua trece. Sînt la lucru, din nou.
Şi e noapte-n odaie: şi singur sînt cu Lenin -
care se uită de sus, din tablou. 

1929

http://www.marxists.org/romana/tematica/literatura/maiakovski/index.htm#De_vorba_cu_tovarasul_Lenin

http://www.globalpost.com/photo-galleries/5716729

Lui Ilici [Poezia a fost scrisă cu ocazia comemorării a şase ani de la moartea lui Lenin.]  Cu toate sirenele bubuind spre potrivnici, cu toate tractoarele laolaltă-n efort, ascultă republica, tovarăşe Ilici, ieşind la raport... Acum cînd au smuls şi-alungară la dracu vechiul regim ciocoiesc, muncitorii cu secera, cu ciocanul, cu acul, ţie, îţi făgăduiesc: - Stîrpind tot ce-i putred şi josnic şi rău, vom face din muncă, sporind-o cu sete, din inima socialismului tău, temeiul uman al întregii planete! 1930

 http://www.marxists.org/romana/tematica/literatura/maiakovski/index.htm#Lui_Ilici

Identitatea materială - Hölderlin

Una din caracteristica scrierii lui Hölderlin, nu singura, este lipsa de timp. Scrie ca și cum îl fugărește ceva. În această fugă îl face pe cititor să rămână în spate. Distanța se mărește și asemeni unei coloane a infinitului, aceasta apare numai atunci când o percepem. Nota ce apare în fraza infinită din postarea precedentă, „când poetul va fi stăpân asupra spiritului”, se referă la identitatea materială.
Ceea ce apare datorită materialului și dispare datorită transformării.

„Identitatea materială?
Ea trebuie să fie inițial pentru materie,
înaintea transformării,
ceea ce în spirit corespunde unității dinaintea transformării ideale;
ea trebuie să fie punctul sensibil convergent al tuturor părților.
Și materia trebuie, ca și spiritul,
să fie însușită și reținută din liber interes de către poet,
dacă este prezentă în întreaga sa ființă,
dacă impresia pe care a făcut-o asupra poetului,
prima plăcere - care ar putea fi întâmplătoare - a fost cercetată și găsită ca fiind receptivă pentru tratarea spiritului și eficientă,

potrivită pentru scopul urmărit, anume cel ca spiritul să se reproducă în sine și în altele,
și dacă după această cercetare materia este din nou simțită,
generată din nou în toate părțile sale și cuprinsă într-un efect încă nerostit,
doar simțit.
Iar acest efect constituie de fapt identitatea materiei,
pentru că în ea se concentrează toate părțile.
Dar acest efect rămâne nedefinit,
materia încă nu este dezvoltată.

Ea trebuie exprimată clar în toate părțile sale,
reducându-se astfel vitalitatea impresiei sale de ansamblu.
Asta deoarece în efectul neexprimat materia este cunoscută poetului, dar nu și altora.

Pe deasupra, în efectul neexprimat reproducerea spiritului încă nu s-a realizat cu adevărat,
efectul dându-i spiritului doar capacitatea imanentă a materiei de a cunoaște și tendința de a realiza reproducerea.
Materia trebuie deci dispersată, impresia de ansamblu oprită, iar identitatea trebuie să devină o aspirație dinspre un punct spre celălalt, impresia de ansamblu constituindu-se astfel încât punctul de pornire, cel central și cel final se regăsesc în cea mai intimă relație, iar la sfârșit punctul final revine asupra celui de pornire iar acesta revine asupra celui central.”

Friedrich Hölderlin, Pagini teoretice, Paralela 45, 2001, nota de subsol a autorului, pag.47-48.

Scrisorile lui Jim

Eram pe stradă, mașinile, în lipsa locurilor de parcare, păreau eșuate asemeni leilor de mare pe banchize. Trotuarul, asediat de autoturisme se făcea micuț în umbra zidurilor caselor seculare.
Mă aflam într-un cartier vechi al orașului meu și viteza cu care mergeam se datora tocmai lipsei automobilului.
La un moment dat, în fața mea, la vreo zece metri, o femeie bătrână, îmbrăcată cochet, aranjată ca pentru un bal vienez, reușea cu o mare abilitate, pentru vârsta ei, să se strecoare prin fața mașinilor, fără să se atingă de zidul ce dădea direcția. Totul până la mine. Iar eu m-am oprit, exact între, astfel încât am creat scuarul prin care, asemeni unei zâne, această doamnă s-a strecurat în neant. Înainte de asta, mi-a mulțumit. Vocea cu care mi-a zâmbit, de fapt, a creat în mine o atitudine subtil gerontofilă. O clipă mi-am închipuit-o tânără, asta ca să scap de alte viziuni. O altă clipă, și asta cred că era următoarea, mi-am închipuit-o scriind poezii. Am privit înainte.

Un tânăr ca și mine, alerga destul de agitat, strigând un nume scurt și mai înainte de a striga din nou, se oprește în fața mea salutându-mă. Imediat l-am recunoscut pe el, un fost coleg de liceu, pe care sigur nu-l mai văzusem de vreo zece ani.
„- Alerg după nebuna de bunică-mea care și-a uitat cheile ei la noi!”

„-Hei! baba aia este bunică-ta!” și m-am întors înapoi.
„-Da, hai că vorbim”, și trecu repede în fața mea.

Cele povestite mai sus, au trecut repede prin mirajul amintirilor și o bună bucată de vreme, visam la această băbuță, care fiind tânără -bineînțeles, scriind poezii de dragoste, mie. Era un soi de drog livrat la comanda de a adormi și fiindcă munca în programare de calculatoare are soiul ei stresant, nu adormeam cu șirul lui Fibonacci, sau mai știu eu ce algoritm statistic asemeni acului lui Buffon, care nu fac altceva decât să te deregleze mai tare, ci inventam versuri prin care bunica prietenului meu îmi scria poeme romantice. Găseam rima, topica, sau invers, ce contează, mișcam din degetul mare de la picior -unul doar, pentru a cadența hexametri, și somnul venea imediat și poezia rămânea tot timpul neterminată.

Într-una din zilele astea m-am dus pe străduță și-am căutat la interfoane numele de familie pe care-l știam din liceu ca fiind al acestui coleg cu această bunică ce mă bântuia înaintea somnului. Lucrurile nu mi-au rezervat surprize și-am găsit repede locul. Colegul meu chiar era acasă și auzind -prima dată în stradă, mai apoi invitându-mă la un pahar de vin, se miră nespus de aberațiile mele.

„-Bunica mea a fost o curvuștină simpatică!” spuse el în final, ascultând cu răbdare felul în care-mi manifestam -gesticulând de multe ori, pasiunea.
„-În niciun caz nu a scris versuri, mai mult chiar nu cred că a citit versuri”, încheie oarecum grăbit deja prietenul meu. Am scris prieten pentru că m-am destăinuit -cine citește pricepe.

Sunt fragmente din viață pe care -în ciuda vârstei, le-ai putea pune separat în orice perioadă; astfel că pescuitul, ca formă de curiozitate infantilă se poate intercala la orice vârstă, primul biban prins, prima știucă. Sânul prins poate sări repede peste zeci de ani și candoarea cu care bărbatul o repetă dă tocmai în refren. Viața ca un refren, două-trei evenimente mai insolite, în rest sinusoide.

În felul în care s-au petrecut aceste mici evenimente, disparate, frugale aș putea scrie, pentru că foamea pune tot timpul stăpânire pe mine în timp ce viața mă cuprinde, n-au alcătuit un mijloc de existență, pentru că uitarea, asemeni iernii ce vine, face ca plapuma să fie mai groasă; cea din interior, din cameră, din dormitor și cea de-a afară, din zăpadă, din fuior.

Cred că ieri, nu azi sigur; prietenul meu, colegul meu de liceu, m-a căutat și în lătratul câinilor mi-a strigat: asemeni unui vaiet, unui crivăț nimicitor, că bunica lui a murit.

L-am invitat în bucătărie și-am deschis repede o sticlă de vin. Plângea. În mână ținea ceva, un pachet.
A băut neștiind ce bea, cola. Și a mai cerut repede încă un pahar. Carafa se aplecă.

Mi-a întins pachetul. Am dat la o parte hârtia maronie. Acea hârtie de învelit prăjiturile, pergamentoasă, prietenoasă, rezistentă la temperaturi de peste o sută de grade, dacă nu și mai bine.
Un caiet își făcu apariția.

„-Tu citești prima dată, eu nici măcar n-am avut curajul, am pipăit și mi-am dat seama că-i o carte și am alergat la tine...”

Cu un scris îngrijit, nu caligrafic, doamna care trecuse Câmpiile Elizee, se destăinuia:

„Dragul meu,

Știu că timpul nu face minuni,
Regresul stupid ne face pitici,
Iubesc noi luni,
Și trebuie să-ți spun că am descoperit noi lindici.

Te chem așadar între mimoze,
Să descoperim noi catacombe,
Să privim la tuberoze,
Să așteptăm să ne dai noi bombe...
”

M-am oprit o clipă. Prietenul meu chițcăia ca un șoarece prins în cușcă, plângea. L-am dat afară.

Am citit aiurea, între pagini...

„Iubitule, nu poezia ne face mai buni,
Noi facem poezia,
Poezia este mijlocul prin care comunicăm.
Firul nebănuit cu care eu mă excit și-ți trimit la pachet, unse pe scrisori, toate sudorile mele, sudori pe care eu știu deja că tu le lingi mai asiduu ca vaca ce împinge cu limba drobul de sare.”

 A doua zi l-am căutat febril.
„-Pe bunică-ta o chema Nora?”
„-Da, de unde știi?!”

Către poeți

Adâncimea liniară în urma unei precipitații

„Context”

≪ Problemele epocii noastre care mă preocupă în momentul de față sunt efectele genetice incalculabile ale precipitațiilor radioactive și un articol documentar despre mariajul înspăimântător, nebun și omnipotent între marile companii și armată în America - „Juggernaut, The Warfare State”, de Fred J. Cook, într-un număr recent din Nation.

Influențează ele genul de poezie pe care-l scriu?

Da, dar într-o manieră indirectă. Nu sunt dăruită cu limba lui Ieremia, deși îmi pierd somnul în fața viziunii mele despre apocalipsă. Poeziile mele nu izbutesc să fie despre Hiroshima, ci despre cum se formează un copil, deget cu deget , în întuneric. Nu vorbesc despre terorile genocidului, ci despre aerul sumbru al lunii deasupra unui arbore de tisă dintr-un cimitir învecinat. Nu despre mărturiile algerienilor torturați, ci despre gândurile nocturne ale unui chirurg obosit.

Într-un sens, aceste poezii sunt devieri. Nu cred că sunt o evadare. Pentru mine adevăratele lucruri importante ale epocii noastre sunt lucrurile importante ale tuturor epocilor: durerea și miracolul iubirii, facerea în toate formele ei - copii, pâini, picturi, clădiri - și conservarea vieții tuturor oamenilor de pretutindeni, a cărei periclitare n-o poate scuza nici un discurs abstract, evaziv, despre „pace” sau „dușmani ireconciliabili”.

Nu cred că „poezia subiectelor zilei” i-ar interesa pe mai mulți oameni mai profund decât subiectele propriu-zise ale zilei. Și dacă poezia de ultimă oră nu se naște din ceva mai apropiat de adevărul incomod decât o filantropie generală și ipocrită, dacă nu este într-adevăr acel lucru-unicorn, adică o poezie adevărată, atunci o pândește pericolul de a fi aruncată la coș cu tot atâta repeziciune ca și un ziar. ≫

Sylvia Plath, Johnny Panic și Biblia Viselor, Polirom, 2009, pag.109-110.

Cât de bine te ții și arăți! țara mea

Nu a fost nici măcar o dragoste la prima vedere,

A capitalismului degenerat în mii de mistere.

Pentru asta am vândut medicamente expirate

      și haine secănd-hend nefrecate.

Am intuit repede furtul mașinilor închiriate,

      al dezmembrărilor în garaje întunecate.

Am furat multe capace de canal,

Colectate la fel de penal.

Am mii de coșuri găurite și ceasuri ce merg prea grăbite.

Vând telefoane mobile ce se-nchid când se doresc a fi utile.

Încerc să divorțez în cădere,

      în timp ce politicienii mi-o trag din plăcere.

Citesc cărți cu pagini lipsă,

      apar astfel candidați în listă.

Apar violatorii mei,

      fricoși de fapt ca niște zmei.

9 din 10 când aleargă 9 - noroc de căcat

Bukovski merge la curse, mărturisește că dacă nu vede cel puțin o cursă la câteva zile, nu mai poate scrie. Este un ignorant în ale curselor (de cai), i se pare aiurea alergarea cailor, nu vede rostul. Peste toate acestea nu poate scrie dacă nu vede acele fețe, sute de fețe -care, precum își aduce aminte, au un singur gând: să câștige. Atunci se întoarce acasă și scrie:



P.S. În graba mea unele greșeli de ortografie s-au strecurat în subtitrare; nu poți să asculți muzică și poezie în același timp, dar sunt sigur că voi pricepeți cele înșiruite de marele poet Bukovski, chiar mai bine decât mine.

Filmul la http://www.imdb.com/title/tt0342150/

Sori

[...]
Lung, hornurile ningă funingini triste, care,
'N tării, asemeni unei vagante închisori,
Ar 'năbuși, -ntre sumbrii lor muri crescuți în zare,
Crepusculul atâtor agonici, galbeni sori!
[...]

Stéphane Mallarmé, Azurul -strofa a V-a, *

Un singur copil trebuia să smulgă sorii aceia și prizonieri fiind așa în mâinile lui, toată culoarea acestora să lumineze înconjurul lor. Toată această mare bătălie interstelară a cuprins nu numai galaxia noastră, dar și cea vecină, a Andromedei.
În locul ciocnirii atât de evidente astronomic, galbenul a înghețat în petale albe și planetele astfel născute poartă și astăzi viața cea născătoare de copii, aici Medusa a avut rolul ei.



__________________________________________
* Stéphane Mallarmé, Album de versuri, ed. Art, 2010, traducător Șerban Foarță, pag.73.

Mișcarea; un cânt?

≪Eu nu cînt noaptea căci oricum în cîntecul meu
Soarele pe care-l cînt va sfîrși prin a deveni noapte. 
          Eu nu ignor ceea ce uit,
          Cînt numai ca să-l uit.


Ce n-aș da eu să pot suspenda, fie doar și în somn,
Apolinicul curs, și să mă descopăr,
          Chiar dacă nebun, geamănul
          Unei ore nepieritoare!≫

2 septembrie 1923

Pessoa (Ricardo Reis) - ode și alte poeme

Mișcarea este ceea ce face ca mediile să se amestece, omogen sau eterogen.

Mișcarea fără medii, chiar singulare, ar însemna repaos. Ceea ce se mișcă se naște într-un mediu și se pierde în altul.

Ne pierdem prin medii, și pentru a le împărți, folosim mass-media ca mijloc de informare, care a devenit mijloc de intoxicare. Ca o singură reflectare și cu asta termin, nimeni, dar nimeni nu recită o poezie la buletinul de știri, altfel am deveni nebuni și nimeni nu ne-ar stăpâni. Cine își permite un asemenea risc?!


____________________________________
Pessoa (Ricardo Reis) - ode și alte poeme, ed.Paralela 45, 2004, pag.39.

Pentru a prinde...

Pentru a prinde un ochi, zmeul trebuie înălțat,
Și alergarea trebuie să prindă vântul,
Care,
     din spate venind, mugește ca un taur bălțat.


Pentru a vedea, trebuie să prinzi un ochi,
Care,
     odată înălțat, așteaptă un vânt rotat.


Pentru a te înălța, îți trebuie
vârtejul;
      cel ce vine din tine, vârtejul ce te chinuie,
      ce te biruie, ce te petrece.


Abia acum, fiind în văzduh, nimeni nu te mai întrece.
Ești tu, ești zmeu, ești ochi și...
      un orizont întreg te privește. 

Despre un unghi de vedere

Omul n-are nimic fățiș,

când nu se vede pe furiș!

În spate, un feribot pleacă spre Malta, va străbate scurt sudul Mării Ionice, apoi se va avânta în Mediterana. Călătoria va fi unică, ușoară și sigură. Suntem la Preveza, în Grecia.


Pe feribot s-a îmbarcat și o doamnă frumoasă, ea nu apare în fotografie, apare în schimb altundeva.
Pe parcursul călătoriei, această doamnă va scrie două versuri, pe care le va dărui primului bărbat întâlnit la debarcarea în orașul Cavalerilor. Acel bărbat a luat foaia de hârtie, s-a uitat la ea, n-a înțeles nimic, pentru că scrisul îi arăta cuvintele neînțelese și privi doar în urma celei ce i-a dăruit hârtia. O va pune împăturită cu grijă, în portmoneu.


Bărbatul privi ceasul și ora îl grăbi spre aeroport, în taxi se petrecu un lucru nu tocmai rar, nu mai avea bani să plătească călătoria, cineva îi furase banii sau nu, dar hârtia frumos împăturită rămase. O scoase curios și șoferul i-o smulse din mână de parcă ar fi fost un CEC în alb, citi, înțelese și clipi lung, apoi mângâie cu cele trei degete lungi suprafața poroasă. Șoferul visa în timp ce omul își luă doar haina și-o geantă, și zbură spre intrarea principală a aeroportului.


În plicul cu care trimitea bani acasă, șoferul puse și hârtia, dar scrisul îl dădu de gol și nevasta lui a bănuit prin asta că avea  o iubită secretă, acolo, departe. La telefon, șoferul explică pe-ndelete întâmplarea, nu putem ști cât a fost crezut.


Dincolo, o femeie privea uimită scrisul ce arăta cele două versuri, n-o interesa nici măcar rima; scrisul, curbele, felul în care literele deveneau fonte, acele împletituri ale panglicii ce împodobesc minunatele cutii de cadouri, sau florile. „ Trebuie că este o femeie foarte frumoasă ! ” își zise nevasta șoferului de peste mări și țări. Puțin mai târziu ascunse hârtia, dar nu o mai împături, ci doar o strecură între sumedenia de acte din sertarul scrinului.


Mult mai târziu fiica ei, căutând o serie de acte, dădu peste această hârtie, o citi și fu uimită de minunatul scris; „ Ce frumos scria mama mea ! ”, versurile în schimb îi păreau cam grele, de aceea lăsă hârtia la locul ei. Găsi actele ce-i trebuiau, vându casa, așa cum rămăsese de la mama ei și plecă prin țări albastre.


Cei care veniseră, o familie tânără, au încercat să păstreze multe din lucruri, dar unele se dovediră a fi prea vechi; mobilă mâncată de carii, tapiserii roase de molii, scaune tapițate și uzate, scrinul în schimb a rămas, în sertarul lui, prin sumedenia de hârtii, găsiră minunata hârtie, sau hârtia i-a găsit pe ei. Neștiind cum să o păstreze mai bine, au pus-o într-un tablou, în cel de nuntă, între ei stătea hârtia cu cele două versuri. Toată lumea care venea pe la ei, mai ales în primii ani, lăuda tabloul, dar lăuda și poezia, doamna era mult mai stimată pentru scrisul și mai ales pentru versurile, cam năucitoare, pe care le scrisese. Și doamna din tablou nu zicea nimic.


Într-una din zile, învățătoarea copilului veni să vadă locul unde-și face temele, acasă la el. Din hol văzu tabloul și când se apropie se-ntoarse puțin speriată spre cei doi din tablou; ” Aceste versuri cine le-a scris? ” Femeia ciripi repede ceva, neînțeles, la fel ca versurile, iar bărbatul ridică din umeri. Brusc pe învățătoare nu o mai interesă copilul, sau camera lui, se așeză repede pe fotoliul aflat lângă scrin, care era sub tablou și invită pe cele două gazde să facă la fel.


„Există un poem în lume, un mare poem din care lipsesc două versuri, a fost scris acum cincizeci de ani. Grafia și felul hârtiei pe care o aveți s-ar putea să ne conducă la ceea ce s-ar putea numi, redescoperirea Atlantidei poetice.


Astfel s-a descoperit că nu poetul X a scris Marele Poem, ci iubita lui, cea care a plecat fără să lase vreo urmă, este adevărat că opera poetului X rămâne fără piesa cea mai importantă, totuși asta nu înseamnă că  faima sa a răsuflat. În schimb Marele Poem și-a recăpătat și autorul și versurile din mijlocul său, acum arată ca o statuie, plin de energie și farmec.

Despre limbajul artistic

^{Tatlin's Tower, 1917}

Nichita Stănescu

III

      - Cuvintele, îmi spuse prietenul meu poetul, sînt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sînt chiar fiinţe. Ele seamănă întrucîtva cu plantele, ele sînt chiar plante. Au un fel de a trăi al lor, cînd libere zboară prin aer ca păsările, cînd trăiesc în simbioză cu creierul, cu coardele vocale, cu vălul palatin, limba, cu dinţii, cu buzele.

      Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vînătoare, hăituiesc sau sînt hîituite. Sau aidoma plantelor, înfloresc din timp în timp, cresc numai în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămînţează cel mai fertil pămînt arabil al lumii, creierul uman.

      Cuvintele sînt animale şi plante abstracte. ele nu locuiesc de-a dreptul pe globul pămîntesc, ca animalele şi plantele, nici pe emisfera nordică, ci locuiesc pe globul creierului şi anume în atmosfera globului creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund nu prin ele însele, ci prin numele lor. Prin numele frumoase pe care le poartă de obicei razele şi lumina.

      O, dar ar putea să existe cuvinte în sine, aşa cum există animalele şi plantele în sine, aşa cum lucrurile există în sine ! Desigur, şi populaţia lumii abstracte are dreptul de  a fin în sine, şi în aceeaşi măsură în care zona artificială şi concretă a civilizaţiei îşi sprijină "însinele" pe zona naturală a materiei, tot astfel şi lumea abstractă îşi sprijină "însinele" în spaţiul artificial al civilizaţiei. Copacul trăieşte în aer. Plămînii lui verzi sînt la vedere, dar radăcina îi este în pămînt. Cuvintele îşi au rădăcina în creierul uman şi atunci sînt aidoma copacilor, sînt plante, dar după aceea pornesc spre sfera abstractă a auzului, în care şi locuiesc un timp. Adorm în literă scrisă ca să se trezească alergînd pe limbile vorbitoare. Ele sînt asemenea vînatului, mereu gonite din urmă de-mpuşcătura privirii, de explozia timpanelor. decapitate de ghilotina dinţilor, strivite de gura închisă a gînditorilor care le refuză iluzia sonoră.

      Atunci îşi cedează starea lor de animal abstract şi se întorc în starea lor de plantă abstractă şi din nou se însămînţează în creierul născuţilor şi, uneori, şi în umbra de creier a nenăscuţilor. Dar cuvintele şi lumea lor sînt puternice. Odată am avut o revelaţie; se făcea că trupul mi se transformă treptat-treptat în cuvinte. Se făcea că însuşi trupul meu apăruse dintr-o teribilă goană a luminii : alergau atomii după atomi, se izbeau între ei cu o izbitură atît de tare, încît unul în altul intrau şi nu mai puteau să se deslipească.

      Alergau moleculele în nebună goană spre viitor, şi se izbeau între ele din lipsă de loc, căci viitorul e numai o fîşie şi numai pe ea se poate alerga.

      Alergau celulele pînă când se transformau în plante. Plantele se înghesuiau între ele pînă când deveneau de carne. Carnea se sprijinea atît de puternic de ea însăşi, încît interiorul ei devenea os. Alergau animale atât de înghesuite între unul într-altul, pînă cînd vîrful alergării lor deveni maimuţă şi maimuţa era om. Se făcea că oamenii alergau pînă cînd se schimbau în cuvinte, şi, oh, puternicele cuvinte, la rîndul lor, alergau născînd idei.

      Era o trecere de la spaţiul natural la cel artificial, de la cel artificial, la cel abstract.

      Cuvintele şi lumea sînt puternice, nasc idei. Numai cuvintele nasc idei, pentru că ele însumează experienţa de viaţă a lumii.

      Mă gîndeam la o atomică posibilă a cuvintelor. Acum mă gîndesc la o fiziologie a cuvintelor. Mîine mă voi gîndi la o gramatică a lor.

      Cuvintele cresc, descresc şi mor. Locuiesc pe insule şi munţi, pe şesuri, călătoresc pe ape. Există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale. Ele, cuvintele, sînt organizate în două mari neamuri, în două mari rase, în două continente ale sferei pe care o locuiesc. Sînt organizate în gîndirea în imagini şi în gîndirea în noţiuni. Mai înrădăcinate, mai plante, mai diverse în asociaţiile lor, cuvintele gîndirii în imagini nasc subiectivitatea luxuriantă, pădurea tropicală, abundenţa.

      Celelalte au legile lor interne, ale logicii, sînt mai aspre, mai independente, se orînduiesc numai aşa cum vor ele, după legile lor intime, şi noi trebuie să le acceptăm. pentru că ele au în primul rînd ca ideal adevărul. Gîndirea în imagini, luîndu-şi cu precădere ca ideal frumosul, este gîndirea caniculară a copilăriei şi a adolescenţei. Gîndirea în noţiuni domneşte peste maturitate, peste vîrsta înţelepciunii, peste ştiinţă.

      Nu există o convertibilitate perfectă între cele două tipuri de gîndire.

      Ce se pierde ? Se pierde diferenţa specifică, acel "nu ştiu ce" dintre gîndirea în imagini şi cea noţională, acel "nu ştiu ce" care formează materia pură a limbajului artistic.

      Lumea cuvintelor se subsumează artelor şi ştiinţelor. Artele şi ştiinţele sînt forme superioare ale comunicării umane în ceea ce are ea mai abstract. Cuvintele sînt fiinţe vii, nu ele au fost la începutul lumii, n-au creat ele lumea, ci lumea le-a creat. (sublinierea "prin bold" îmi aparţine)

      Imaginaţia cuvintelor a creat numai artele. Imaginaţia de culoare a creat pictura, cea de sunet armonios muzica, ce a de formă tactilă sculptura.

      Numai poezia se confundă uneori cu însăşi coloana vertebrală a gândirii în imagini. Ea mi se pare cea mai apropiată de esenţa abstractă a cuvintelor. De aceea poate că şi sînt atât de îndrăgostit de poezie

1982
_______________________________________________
Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-Turism, 1985, pag.190-193

imagine by:
http://deeplysuperficialcreatures.blogspot.com/2009/09/lart-pour-lart.html

Accesoriul

               În faţa casei, limuzina cu nume de fată ce se termină în S clipea cu ochi galbeni, mari, de pisică.

               Poarta pe jumătate blocată din cauza gerului aspru, tremura în fumul gros şi înecăcios,

     fum emanat de spatele limuzinei în formă de S.

               În faţa intrării El şi cu Ea stăteau şi vorbeau la telefonul mobil.

               Ea ceva mai încolo, iar El cu cheia în mână,

     în poziţia pistolului ce vrea să tragă.

               Ea dădea din cap tot timpul, iar el ba se apropia de poartă,

ba se îndepărta; cu cheia în mână.

               Cheia se aburise deja.

               El o luase de la servici pe Ea şi doreau să ajungă acasă sau

cel puţin acolo ajunseră.

Limuzina S aştepta şi ea.

http://www.techdigest.tv/2008/07/nokia_just_thre.html

Ţurţurele

Un ţurţure-a-ngheţat de frig,

De jos, roata maşinii îl privea,

Un câine în nea se tăvălea,

Şi mie îmi venea să strig.

"Trafic" de Ioana Dunea

     Înaintează un câine spre mine

          (eu înaintez spre el?)

     Îmi place blana lui hămușită.

     Îmi place că e lihnit,

          că mă privește ca un hingher.

     Am o coajă de pâine în mâna dreaptă

          (el mârâie cu miros de otravă?)

     Scuip în pumni și-mi despic capul cu sete.

     Câinele adulmecă urma de om

          pe îndelete.

http://farachiloti.blogspot.com/2011/01/trafic.html