Ultimul samurai

sursa imaginii: Origine universală

Pentru cei introvertiți, cultura îndepărtat orientală vine ca o mănușă. Ar fi ca o mătușă ce te servește tot timpul fără ca ea să bage de seamă că felul ei de existență ești chiar tu.

Pentru cei ce nu l-au citit pe Yukio Mishima, imaginea de mai sus pare frustă și de ce nu ar fi așa dacă toate elementele occidentale ce definesc un bărbat adevărat lipsesc. Nici măcar privirea nu este a noastră, a caucazienilor.

Este greu de definit estul; de la cercul polar Oulu (!),  până în Haiti, ne pierdem o viață dacă mergem pe jos. În timpul acesta marcăm fiecare pas în tăcere, nu este timp de ciripit. Timpul trece prea repede pentru a ne opri, de fiecare dată când ne este sete, sau foame, sau pur și simplu pentru a ne face nevoile. Japonezul spune clar, nu-i timp pentru orice!

Yukio Mishima, împotriva conservatorismului și a prejudecății asiatice, ne-a spus totul despre ei, despre japonezi. Japonia o Elveția (nu Elveție, nu halviță) a Asiei.

Îmi este greu să definesc literatura lui Mishima, Kawabata a zis bine că premiul Nobel trebuia să treacă în mâinile lui Mishima, dar Mishima era ocupat atunci, cu sabia.

Yukio Mishima mi-a descris Japonia așa cum eu nici nu trebuie să o cunosc. Marco Polo a orbit când a privit interiorul Orașului Interzis, era în China. Borges reia ideea, habar n-am dacă era lovit de cecitate la vremea aceea, și scrie despre labirintul ce împrejmuia orașul sacru Pekin.

Citindu-l pe Mishima am avut paloarea celui ce privește în oglindă, dimineața, că trebuie să se bărbierească. Și eu refuz de multe ori, occidental fiind.

Citindu-l pe Mishima, am reușit să mă strecor în toată gimnastica hiperbolelor de care este capabil, să trec ușor peste toate infinitățile (infinimitățile) adverbiale, să nu fiu provocat de subiect, să pun accent pe detalii, pe treceri, pe distanță, de loc chiar -fără făptură umană.

Mishima a inventat barajul verbal, locul unde se strâng toate acțiunile, și când se revarsă, chiar explodează, oamenii nu mai contează. Ține de bomba atomică, ține de Hiroshima, de Nagasaki. Este un gând, nu un complex.

Habar n-am de ce trebuie acum să explic toate acestea.

Sinuciderea, o artă - ratarea ei, preaplinul publicității

Ken Ogata as Yukio Mishima in Paul Schrader’s 1985 film.
http://www.nytimes.com/imagepages/2008/07/01/arts/01dvds_CA0.ready.html

Yukio Mishima

≪Hagakure: Cartea întâi

Am descoperit că destinul samuraiului e moartea
Am descoperit că destinul samuraiului e moartea.
Într-o situație pe viață și pe moarte, acționează simplu alegând moartea. Nu este nimic complicat aici. Doar fii pregătit și acționează. Unii spun că a muri fără a-ți îndeplini misiunea înseamnă să mori în van, dar aceasta e bushido-ul (etica proprie samuraiului) calculat al aroganților negustori din Osaka. Să faci alegerea corectă într-o situație limită e aproape imposibil. Toți am prefera să trăim, și, de aceea, într-o astfel de situație e normal să găsești scuze pentru a continua să trăiești. Dar acela care va alege să trăiască fără să își fi îndeplinit misiunea va fi disprețuit ca un laș și un nesăbuit. Aceasta e partea primejdioasă. Dacă mori după ce ai eșuat, moartea e de fanatic, e fără rost. Dar nu este, cu toate acestea, dezonorantă. O astfel de moarte este de fapt Calea samuraiului. Pentru a fi un samurai perfect, e necesar să te pregătești de moarte zi de zi, de dimineață până seara. Când un samurai este necontenit pregătit pentru moarte, stăpânește Calea samuraiului și își poate negreșit dedica viața slujirii stăpânului său≫.

Yukio Mishima, Calea samuraiului astăzi, Humanitas, 2007, pag.118-119.

- sublinierile în bold îmi aparțin

Spiral

„... E riscant să discuți despre o fericire care nu are nevoie de cuvinte.”

Yukio Mishima

≪

Epilog - F 104

          Un șarpe uriaș mi-a răsărit în fața ochilor, încolăcit în jurul pământului. Un șarpe care își mânca propria coadă, eliminând orice polaritate - enormul, uriașul șarpe care face orice opoziție nesemnificativă.


          Polii opuși duși pînă la extrem ajung să semene unul cu celălalt, iar lucrurile care sunt cel mai departe unul de celălalt ajung să fie cu atât mai apropiate cu cât se îndepărtează mai mult unul de celălalt. Acesta este secretul pe care mi-l revela șarpele. Trupul și spiritul, senzualul și intelectualul, ce e în afară și ce e înăuntru se vor desprinde de pământ și sus, mai sus chiar decât șarpele-inel din norii albi care înconjoară pământul, se vor uni.


          Am fost întotdeauna interesat de marginile trupului și spiritului, de regiunile mărginașe ale trupului și ale spiritului. Adâncurile nu mă interesează câtuși de puțin. Le las altora pentru că sunt prea superficiale, comune.


          Ce se află, atunci, la marginea cea mai îndepărtată? Nimic sau poate doar niște panglici care atârnă legănându-se deasupra golului.
 ≫

Yukio Mishima, Soare și oțel, Humanitas, 2008, pag. 61, pag. 95-96

Yukio Mishima - un erou japonez

Marquerite Yourcenar scrie cel mai bine despre Yukio Mishima, este uşor de înţeles, este fragil de neînţeles, dar acum contează mult mai mult cele scrise de ea: eseul despre Mishima începe cu trei motto-uri, lucru mai rar. Yukio Mishima se poate vedea în acest rar interviu, pentru cei ce doresc mai mult se poate accesa YouTube. Las să vedeţi dacă aveţi răbdare şi să citiţi.

motto şi începutul eseului

Pornirea este deliciul etern

William Blake,

Căsătoria Cerului cu iadul.

Dacă sarea îşi va pierde gustul,

Prin ce îşi va căpăta iarăşi

Puterea de a săra?

Evaghelia după Matei,

cap. IV, versetul 13.

Mori în gînd în fiecare dimineaţă,

Şi n-o să te mai temi de moarte.

Hagakure

(Codul de conduită ala samurailor),

sec. al XVIII-lea.

     E întotdeauna greu să judecăm un mare scriitor contemporan: ne lipseşte distanţarea. Iar dacă aparţine unei alte civilizaţii, este încă şi mai greu, căci intră în joc ori atracţia exotismului, ori neîncrederea în acelaşi exotism. Şansele înţelegerii greşite sporesc cînd, cum e cazul lui Yukio Mishima, elementele propriei culturi şi acelea ale Occidentului, pe care le-a absorbit cu lăcomie, adică banalul şi straniul din perspectiva noastră, se îngemănează în felurite proporţii înăuntrul fiecărei opere, avînd efecte şi reuşite diferite.

Şi, cu toate astea, tocmai acest amestec îl transformă pe autor, în multe din operele sale, într-un autentic reprezentant al Japoniei, şi ea atît de violent occidentalizată dar marcată, dincolo de orice, de unele trăsături imuabile. Modul în care la Mishima particulele tradiţional japoneze au urcat la suprafaţă şi au explodat în moartea lui fac din el, dimpotrivă, martorul şi – în sensul etimologic al cuvîntului – martirul Japoniei eroice cu care putem spune că s-a contopit în răspăr.

Marquerite Yourcenar, Mishima sau viziunea vidului, Humanitas, 2003, pag. 7

     Lucrurile ar fi bine dacă s-ar opri aici, pentru că, cel puţin în Europa, în lipsa marilor războaie, în lipsa marilor vendete, bărbatul devine jucător de paintball. Vine apoi şi extazul femeilor care în absenţa lui - a bărbatului, străbat şi ele eroici kilometrii întregi de Mall, scările rulante oricum sunt de complezenţă. Nu vom mai avea martiri multă vreme şi graba cu care sanctificăm pe bandă rulantă arată de fapt sfârşitul, ultimul volum de aer tras de pieptul celui care moare de bătrâneţe: civilizaţia aşa cum o cunoaştem din cărţile de istorie, care oricum şi ele se vor rescrie ca să asezoneze alzheimer-ul social.

    Nuclearul, aşa cum îl percepem, devine din nou o ameninţare şi asta nu pentru că Japonia a uitat tradiţia, ci pentru că lecţia îi este dată tot timpul, fără prejudecăţi, elevului care învaţă cel mai bine, asta în speranţa totală că puterea exemplului îi va duce şi pe ceilalţi la cel puţin o treaptă superioară, chiar dacă elevul cel mai bun a coborât două sau trei prin asta.

     Acum preocuparea cea mai populară devine tot mai acerbă în sânul minunaţilor noştri concetăţeni la aceea de-a trăi, nimic mai mult. Este revoltător să şti, chiar mai mult o simţi, că nu te mai poţi revolta. Repetăm lecţia elevului cel mai bun, noi fiind acum codaşii clasei europene. De unde vine asta, simplu, bărbaţii acestei ţări sunt numai în umbra privitului, adică buni de puşi în ramă şi nu la soare. Este o virtute ca fiind bărbat să lâncezeşti, am trecut deunăzi prin faţa magazinului (ce se dorea pe vremuri a fi a la Mall) şi am întâlnit încă schimbători de valută. O vreme aceştia au dispărut, dar tipi mişto doar cu maieu, cu pachete de muşchi ce alertau duduiţele, plimbau prin mâini în tactul mersului, sute de euro.

     Închei doar cu un citat din acelaşi eseu, scris în 1980, pe vremea când acest popor era la şcoală:

"Se naşte inevitabil un echilibru instabil între interesul pe care-l purtăm omului şi acela pe care-l purtăm cărţilor sale. A trecut vremea cînd te puteai bucura de Hamlet fără să-ţi pese prea mult de Shakespeare: curiozitatea grosolană pentru anecdoticul biografic este o trăsătură a epocii noastre, îngroşată violent de metodele unei prese şi ale unor media ce se adresează unui public care ştie din ce în ce mai puţin să citească."

Marquerite Yourcenar, Mishima sau viziunea vidului, Humanitas, 2003, pag.8

Cascade japoneze de metafore À la Mishima

"Şirurile de coşuri de fum, ameninţător înălţate spre cer, şi unduirea întunecată a acoperişurilor de ardezie monotone se speriau de umbra hohotului de râs asurzitor al măştii de zăpadă luminată de soarele matinal. Această piesă de pantonimă a peisajului nins e potrivită redării unor întâmplări tragice, de felul unei revoluţii sau răscoale. [...]

Deja se auzea cum picură zăpada topită..., ca o adevărată cădere de lumină. În strigăte succesive, lumina se arunca la pământ, prăbuşindu-se moartă în mâzga falsă de pe cimentul mânjit de noroiul cărat de bocanci. Din greşeală un strop de lumină îmi nimeri ceafa."

Yukio Mishima, Confesiunile unei măşti, ed. Humanitas Fiction, 2011, pag. 45

Yukio Mishima

pagina din spate a cărţii

Roman autobiografic, care îl consacră pe scriitorul Yukio Mishima la numai douăzeci şi patru de ani, confesiunile unei măşti aduce în prim-plan incidentele copilăriei şi ale adolescenţei unui tânăr din Tokyo în anii 40 ai secolului trecut. Invadată de erotism, cartea este, după cum observa Marguerite Yourcenar într-un splendid eseu dedicat lui Mishima, "una dintre acelea foarte rare ce-ţi dau impresia de biografie înregistrată pe viu, înainte ca elaborarea romanească să fi intervenit."

_________________________________________________

"S-ar putea spune: «Iată un Gide japonez» ... Dar nu, Mishima este chiar el - un foarte japonez Mishima; lucid în plină confuzie emoţională, cu umor în toiul disperării, aproape fără preţiozitate, sentimentalism sau autocompătimire. Această carte, ca nici o alta, m-a făcut să înţeleg în bună parte ce înseamnă să fii japonez."

Christopher Isherwood

Acum motto-ul prelung al cărţii pus de Yukio Mishima

     Frumosul este ceva cumplit, înfiorător! înfiorător, înţelegi? Pentru că nu poţi să-l cuprinzi, nu poţi să ştii ce-i acolo în fond, şi nici n-ai cum să ştii, fiindcă Dumnezeu ne-a pus în faţă numai enigme. Aici se întâlnesc toate extremele, şi toate contradicţiile sălăşluiesc laolaltă. Eu, frăţioare, nu sunt un om cult, dar am stat şi am cugetat mult. Sunt atâtea taine care ne înconjoară! Prea multe enigme apasă asupra bietului om pe acest pamânt. Dezleagă-le cum te taie capul, şi ieşi la liman teafăr, nevătămat, dacă-ţi dă mâna. Frumosul! Şi apoi, nu pot să suport gândul că unii oameni cu suflet mare şi luminaţi la minte încep prin a slăvi idealul Sfintei Fecioare, ca să ajungă la urmă să năzuiască spre un alt ideal, idealul Sodomei. Dar şi mai îngrozitor este atunci când omul în al cărui suflet sălășluiește idealul Sodomei nu înseamnă că-şi întoarce faţa de la celălalt ideal, al Sfintei Fecioare, fiind singurul care-l însufleţeşte şi pentru care inima lui arde, arde cu adevărat, ca în anii neprihănitei tinereţi. Nu, sufletul omului e larg, mult prea larg, n-ar strica să fie puţin îngustat! Dracu' să înţeleagă! Acolo unde mintea vede numai ruşine inima descoperă frumosul. Poate oare Sodoma să reprezinte frumosul? 

[Crede-mă că pentru cei mai mulţi oameni frumosul este însăşi Sodoma? Poţi tu să dezlegi taina asta? Şi te cutremuri când te gândeşti că frumosul este nu numai ceva care te înspâimântă, ci în acelaşi timp şi o taină nepătrunsă. Aici se dă lupta între diavol şi Dumnezeu, iar câmpul de bătălie este însuşi sufletul omului.]

     ... Dar fiecare, cum se zice, vorbeşte despre ce-l doare.

F.M. Dostoievski

Fraţii Karamazov

Universalitate

citat

      Pînă la Confesiunile unei măşti, Mishima nu cunoscuse decît un succes de critică. Prima lui carte, Pădurea înflorită, scrisă la şaisprezece ani, fusese inspirată de străvechea Japonie poetică; din cînd în cînd, nuvele cu acelaşi subiect şi scrise în aceeaşi manieră aveau să se strecoare pînă la sfîrşit în producţia din ce în ce "mai hotărît modernă". Cunoştinţele lui despre Japonia clasică erau, se spune, superioare celor ale majorităţii contemporanilor, cu excepţia erudiţilor, desigur. Familiaritatea sa cu literaturile europene nu era nici ea mai prejos. Îi citise pe clasicii europeni, manifestînd, se pare, predilecţie pentru Racine. Începe să înveţe greaca după ce se întoarce din Grecia, din care îşi îmbogăţeşte într-atît spiritul încît infuzează scurtei capodopere numite Tumultul valurilor calităţile echilibrului şi serenităţii îndeobşte recunoscute ca fiind greceşti.

Marquerite Yourcenar, Mishima sau viziunea vidului, Humanitas, 2003, pag.19-20.

cartea din imagine
Yukio Mishima, Tumultul Valurilor, Humanitas fiction, 2010

Tumultul valurilor în sudul peninsulei Pelion - Ţinutul centaurilor

Calea samuraiului astăzi

citat

42. Tensiunea

Ceea ce urmează nu e fără legătură cu pasajul anterior. Dacă de dragul scopurilor morale, omul încearcă totdeauna să trăiască frumos şi dacă el consideră moartea ca ultim standard al acestei frumuseţi, atunci toate zilele sale trebuie să fie într-o tensiune continuă. Jōchō, pentru care lenea este viciul suprem, a descoperit un motiv pentru a trăi o viaţă zilnică stăpânită de o tensiune puternică care nu încetează nici o clipă. Lupta în mijlocul rutinei zilnice, iată ocupaţia samuraiului:

            Impresia celorlalţi dă măsura demnităţii tale. Există demnitate
         în efort şi perseverenţă. Există demnitate în seninătate. Există
         demnitate în a păstra tăcerea. Există demnitate în urmarea
         conduitei adecvate. Există demnitate în a te comporta
         întotdeauna aşa cum trebuie. Există demnitate de asemnea în
         dinţii încleştaţi şi ochii care aruncă fulgere. Toate aceste calităţi
         se văd cu ochiul liber. Cel mai important e să te concentrezi
         asupra lor şi să le manifeşti cu onestitate. (Cartea a doua)

Yukio Mishima, Calea samuraiului astăzi, ed. Humanitas, 2007, pag. 96 sus.

"Nu este nici o diferenţă între moartea aleasă şi moartea obligatorie"

citat

"Dacă omul nu este absolut liber să aleagă moartea, atunci el nu poate fi întru totul forţat să îşi dea viaţa. Chiar şi în cazul pedepsei capitale, forma ultimă a morţii obligatorii, când cel condamnat încearcă să reziste spiritual morţii, aceasta încetează să mai fie o simplă moarte obligatorie. Însăşi moartea cauzată de moartea nucleară, acea copleşitoare moarte prin constrângere, pentru victime a fost moarte prin destin. Nu putem ajunge faţă în faţă cu moartea până nu sutem prinşi de soartă şi propria noastră alegere. Şi până şi de ultima formă de moarte se agaţă mereu lupta nevăzută dintre alegerea umană şi destinul suprauman. Câteodată poate părea că un om moare pentru că aşa a ales. Sinuciderea este un exemplu. Alteori moartea poate părea în întregime impusă. Moartea prin bombardare într-un raid aerian este de acest fel.
Dar chiar şi în sinucidere, aparent expresia ultimă a liberului arbitru, soarta care nu poate fi nicicum controlată îşi joacă rolul său în complicatul proces care duce spre o moarte inevitabilă..." 1.)

Prin rândurile scrise mai sus, Yukio Mishima, caracteriza ideea unei despărţiri a liberului arbitru faţă de decizia unilateral umană. Un "progres" pentru o literatură şi o ideologie a japonezilor; de fapt o nuanţare a deciziei divine. Asta poate prin educaţia vestică pe care o avea Mishima.

În Europa, în ani 60, perioada de vârf a lui Mishima, Camus scria introducerea la "Omul Revoltat", spicuim:

"Rimbaud, care cântă "drăguţa crimă piuind în noroiul străzii", fuge la Harrar doar pentru a se plânge că trăieşte aici singur. Viaţa era pentru el "o farsă bună pusă la cale de toţi". Dar, în ceasul morţii, iată-l strigând surorii sale: "Eu voi intra în pământ, iar, tu vei continua să mergi în lumina soarelui!" " 2.)

 Într-o nonşalanţă a parcusului şi asemeni lui Orfeu, Rimbaud se uită înapoi şi nu poate să nu regrete ceea ce lasă. Regret transpus în poezii, dar fără a anticipa moartea rapidă.
Nu putem continua în exemple, dar am ales acestea care prin diferenţa lor şi mai ales prin profunzimea ideii de moarte ne apropie mai mult de uman şi nu de filosofie.
____________________________________________________

titlu şi 1.) Yukio Mishima, Calea Samuraiului Astăzi, pag.107-108, Ed. Humanitas 2007
Scriitor japonez de o mare profunzime şi care prin moartea sa, "a demonstrat" că era un maestru al sinuciderii.
2.) Albert Camus, Omul revoltat, pag. 17 mijloc, Ed. Sophia, 1994, Rimbaud a stat destul de mult în Etiopia, la Harrar localitate la vreo 500 de km est de Addis Abeba, capitala; în perioada 1888-1891, în martie 1891 obligat de o tumoare la genunchi ajunge la Marsilia. Se pare că acolo versurile A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu voyelles s-au născut

Bărbaţii cu adevărat virili au dispărut

Am auzit asta de la o cunoştinţă de a mea. După câte se pare un anumit doctor Kyoan a făcut odată următoarea afirmaţie: „În ştiinţa medicală noi facem diferenţa între bărbaţi şi femei atribuindu-le principiile yin şi yang, în consecinţă tratamentul medical diferind de la început. Pulsul este de asemenea diferit. În ultimii cincizeci de ani însă, pulsul bărbaţilor a devenit treptat la fel cu cel al femeilor, iar de când am observat acest fenomen, am considerat de cuviinţă să tratez bolile de ochi ale pacienţilor cu metodele potrivite pulsului pacientelor. Şi aceasta, deoarece când încerc să aplic tratamentul corespunzător pacienţilor, acesta nu mai are nic un efect. Într-adevăr, lumea intră într-o fază decadentă: bărbaţii îşi pierd virilitatea şi devin asemenea femeilor. Iar acesta este un adevăr de nezdruncinat pe care l-am aflat din proprie experienţă şi pe care am decis să-l îl ţin ascuns de ochii şi urechile lumii.” Când, cu această poveste în gând, mă uit la bărbaţii din ziua de azi, adeseori îmi spun: „Aha. Uite un exemplu de puls feminin.” Şi aproape niciodată nu mai văd ceea ce se cheamă un bărbat adevărat. Tocmai din această cauză, astăzi este posibil să ieşi în evidenţă şi să ajungi într-o poziţie importantă cu un minim de efort.

Yukio Mishima, Calea samuraiului astăzi,Humanitas 2007, pag.125 mijloc, cu copyright Hagakure nyumon, 1967

Templu cu pavilionul de aur - Yukio Mishima

Titlul ar putea fi "Templu al pavilionului de aur", traducerea liberă îi acordă libertate noţiunii de "Templul de aur" şi indiferent care ar fi de fapt titlul, acest templu chiar există; la fel cum există şi cel "de argint".

Marguerite Yourcenar aducea acestui roman valoarea unui "cânt", a unei elegii japoneze. Există vânt şi ploaie, cădere şi vis, umbră şi soare în acest cânt.

"Novicele mediocru, povestindu-şi viaţa anostă,e de un verosimil evident; în acelaşi timp,printr-un procedeu aflat în centrul oricărei creaţii literare, autorul i-a insuflat nu doar o parte din propria sensibilitate graţie căreia a înţeles şi a recreat personajul, ci şi harul de a spune şi a modula ceea ce simte,adică privilegiul poetului. De fapt, acest roman realist este un cânt."(M.Yourcenar, Mishima sau viziunea vidului)

Caracterul copilului este oblic, supus tot timpul unei dorinţe de a înţelege ce se-ntâmplă cu el; traversează la fel ca Japonia anilor 50 o perioadă de maturizare, de cunoaştere a unei noi mentalităţi: devine, nu prin dorinţa sa extremă, un novice călugăr budist. Trecut printr-o şcoală în care dorinţa de evadare şi de curiozitate se termină-n frustrări şi lamentabile eşecuri, alegerea de a deveni călugăr pare cea mai oportună de fapt.

Yukio Mishima pare că nu ţine la personajul său şi de aceea la un moment dat, cititorul devine martor acestei dispute: "Eram singur acolo şi Templul de aur mă învălui. Oare eu stăpâneam templul sau el pe mine? N-ar fi oare mai corect să spun că în clipa aceea s-a stabilit un echilibru straniu, un echilibru ce-mi permitea să fiu eu Templul de Aur şi Templul de Aur să-mi ia locul?"

Rătăcirile novicelui sunt vizibile, chiar stareţul încearcă să o mediere în între elev şi lume. Această lume aparentă şi nu adevărată, cum descria Nietzsche umanitatea. Elevul trişează şi pentru el "adevărul" trebuie aflat. Într-o extraordinară poziţie a acestui adevăr se dezvăluie slăbiciunea şi neputinţa.

P.S. Photo

Kyoto, Japan 2004 / KIX Kyoto - Kinkaku-ji or Golden Temple with garden and lake 3008x2000
Manfred Leiter
01.06.2005

http://www.tropicalisland.de/japan/kyoto/pages/KIX%20Kyoto%20-%20Kinkaku-ji%2...