Atena Athina Athena

După Termopile, întorcându-ne pe autostradă, lăsând drumul spre Corint să meargă înainte, noi ne-am îndreptat spre Atena. Ne-am dus acolo pornind dis-de-dimineaţă, în dorinţa de-a avea cât mai mult timp de petrecut în capitala Greciei. Şi nu ne-am fi dus acolo, dacă întâmplător nu ne-am fi întâlnit întâmplător cu atenianul Philippos, care avea şi un fiu Alexandros, ca să mai scriem acum şi de coincidenţe, ori tocmai în aceste împrejurări veni şi sfatul lui:
“Vreţi să vedeţi Atena, acum este cea mai bună ocazie, atenienii se întorc din vacanţă după 25 august, deci mai aveţi patru zile pentru a vă hotărî!”

Am intrat în Atena într-o dimineaţă croită într-un vânt puternic ce ataca împrevizibil autoturismul, la viteze mai mari de o sută de km la oră se simţea alunecarea. Soarele apărea neclar şi timid din Egeea, era ca un abur de lumină; răsărea. Lumini difuze se strecurau pe lângă clădirile industriale ce apăreau la intrarea în oraş alungând umbrele. Atena abia se trezea în această duminică de august.

Am evitat orice ieşire laterală din autostradă, spre dreapta se ridica oraşul, dar noi am coborât de fapt spre Pireu. De pe drum se vedea deja portul, iar oblic Stadionul Păcii şi Prieteniei. Atunci ne-am întors; eram în sudul Atenei şi pentru a preciza mai bine poziţia din punct de vedere istoric, eram în apropierea Acropolei, iar rutier în apropierea triunghiului Syntagma, Omonia, Kerameikou. În spatele unor blocuri rezidenţiale am găsit un loc de parcare şi-am ieşit la staţia de metrou Panepistimio; în jurul nostru Biblioteca Naţională ( http://www.nlg.gr/), Academia (http://www.academyofathens.gr/) şi vederea largă a bulevardului ce se termina în piaţa Omonia. Lume puţină. Lumina caldă a dimineţii colora coloanele dorice ale instituţiilor publice. Mult aer, circulaţie auto redusă. O maşină albă de Poliţie veni încet pe bulevard, prezenţa ei agita emigranţii, parte ilegali, care strângându-şi marfa de pe trotuare în pătura strâmtă şi aruncată peste umăr începeau să alerge şi să urce scările ce duceau spre alei care se pierdeau printre clădirile Academiei. Condiţie umană inconştientă în a alerga prin cultură în disperarea supravieţuirii. Să vinzi titereze având în spatele tău, pe un soclu de aproape 10 metri, înarmată şi nepăsătoare, pe Palas Atena, zeiţă născută din capul lui Zeus, iată dovada barbarismului; a acelei înstrăinări de care grecul a fugit tot timpul, ostrakon, exilul! Dar trăim timpuri moderne, fericite, străinii sunt primiţi bine peste tot, cu braţele întinse, indiferent că vin din nord sau sud! Privind ceea ce se întâmplă în jurul tău, cu aceşti emigranţi părăsiţi de-o soartă mai bună, te gândeşti la tine, ca şi cum ai fi tu acolo, la ei, părăsit de toţi ai tăi: „Mai bine cucută decât să-mi părăsesc patria”, gândea Socrate.

Am coborât. În tunelurile metroului era mai cald decât afară, dar suportabil.
Metroul atenian este foarte curat, mă aşteptam să văd graffiti, cel puţin o carioca, nimic, doar alb. În aşteptarea de pe peron mă gândeam la anarhia ce cuprinsese Atena, nopţile acelea în care lumina focului sticlelor incendiare se reflecta de scuturile de plexiglas ale poliţiei împreună cu acel cor infernal al manifestanţilor anunţând parcă întoarcerea vechilor zei întru salvarea Eladei.

Două staţii până la Akropolis, staţia intermediară fiind piaţa Syntagma, piaţa revoltaţilor.



De la deschiderea uşilor începe muzeul, pentru că cel care a gândit asta, a privit-o ca o ieşire spre lumină. Copii ale frizelor de pe Partenon, redimensionate, sunt lipite de pereţii tunelului, împreună cu explicaţii, încât dacă ai sta numai acolo, cu o minte luciferică, nici n-ar mai trebui să urci la suprafaţă, văzând totul acolo. După scările rulante, amfore de lut ars protejate de vitrine de sticlă te informează asupra culturii acestui popor, cultura liniei curbe din minte şi a liniei drepte din arhitectură. Urmează lumina.

Afară se petrecea schimbul de identitate, orice legătură cu originea se pierdea, pentru că intrai în marele fluviu uman, cosmopolit, heteroclit, ce se îndrepta să ia cu asalt Acropolele: deveneai turist, acel invadator curios fără dorinţă de distrugere, doar uimit.
Colina Acropole pare înaltă, teatrul lui Dionysos de la poale pare mic, totul este disproporţionat, ochiul nu poate să traseze coordonate clare pentru a defini puncte de referinţă, este obositor să tot întorci şi să ridici capul. Trebuie să ai o disciplină a contemplării. Tot mergând uitându-te în sus spre Partenon s-ar putea chiar să vezi caii lui Helios zvâcnind spre cer şi apoi să te doară capul. Mai bine aşa, „călugăreşte”, încet şi când ochii se ridică spre Templul lui Asclepios, ce se află după teatru, marmura albă reconstituită trebuie doar să te salveze din neştiinţa asupra culorilor, aici sunt toate culorile, albul cel mai alb, toate pentru a fi una de ţinut minte, un altfel de Dumnezeu.
Sub un acoperiş protector se vede o colecţie de altare, am reţinut Afroditis (în alfabetul grecesc), săpat cu migală dând impresia că lucrătorul pietrar a plecat doar de-un ceas, să-şi ascută dalta.

Vin pini întortocheaţi, ajunşi aşa şi din cauza privirilor turiştilor, care adăpostindu-se la umbra lor, nu mai încetau să se mire de cele văzute. Atunci ei ruşinaţi, crezând că se vorbeşte despre ei, încercau să se foiască timid unul spre celălalt, apoi spre altul şi tot aşa în toate direcţiile. De pe o bancă aflată sub ei, copiii cer apă şi izvorul modern este aproape, are în el grup de refrigerare. Apa este rece şi chicotele lor trezesc pietrele.



Aproape spre vârf, căci oblicul pe care urci asta îţi dă impresia, se lasă în stânga o prăpastie, apropiindu-te, dai de teatrul lui Herodes Atticus, construcţie cu o deschidere amplă ce a avut acoperiş din lemn de cedru. Acum văzut de sus, în stânga urcuşului, ca un trunchi de con ce vrea să cuprindă cerul, te invită şi pe tine la spectacolul lumii pe care-l dăruieşte tuturor ce iau loc pe lespezile lui de marmură.



Mai sus, întorcându-te acum spre dreapta intri în Propyleia, poarta de intrare de pe Acropole, care oricât de largă ar putea fi, turiştii tot s-ar înghesui, cei în urcare cu cei în coborâre, cu cei în răsuflare sau cu cei în uimire. Propileele dorice urcă şi ele, Propyleia devine astfel o pădure perfectă de marmură, încolonată, legată, prin care, prin mijlocul ei, mulţimea urcă şi coboară spre Partenon. Odată ajunşi şi acolo, într-un vânt ivit pe neşteptate din nord, praful alb de marmură te opreşte. Cu spatele la vânt priveşti coama colinei Acropole şi lângă Partenon este Erehteionul şi mai departe Muzeionul şi mai departe Atena cea Mare, oraşul, Atena Pronaia.



Oraşul, Templul lui Zeus, Hipodromul, oraşul, lumea...pronaia.