joi, 14 octombrie 2010

Această moară


Aici a fost o moară. Am scris a fost, pentru că lipsa apei a făcut să nu mai fie, aşa, apa şi-a luat pur şi simplu tălpăşiţa. A fugit de pe drumul ei, nu că a venit vreo secetă, sau vreun cataclism; a găsit un alt drum. Sigur oamenii au înţeles că au supărat-o cu ceva şi-au început să o caute, ceva ceva tot au găsit, nişte firişoare de apă, mai sus de moară şi le-au preţuit, le-au făcut case acoperite cu ţigle de piatră, şi-au devenit izvoare sfinte. Asta nu a salvat moara. Elicea orizontală de lemn avea nevoie de multă apă; de nimfă, nu de fiicele ei, prea tinere şi prea plăpânde. Moara s-a oprit.
Proprietarii de atunci ai morii, oameni bogaţi, au rezistat în felul lor, în cerbicia gândului că n-au greşit cu nimic faţă de nimeni. Oare? Oare putem crede noi asta, sau să presupunem pedeapsa divină ca un lucru concludent?
Aveau o fată, singura, când aceasta a împlinit vârsta cunoaşterii, au trimis-o la oraş, lucru neacceptat de tată; mama poate mai pragmatică s-a gândit la viitorul ei.
Nu mult după plecare, tatăl ei, morarul, se accidentă în timp ce se străduia să pună moara în funcţiune cu debite mici de apă, se apropia de acel perpetuum mobile şi pentru asta mai primi probabil o pedeapsă. Într-o scrisoare trimisă înainte de accident, scria fiicei sale:
"Draga mea, am observat că micile amănunte ne ocupă viaţa, omul este pradă evenimentelor fără anvergură, fără folos. Am descoperit prin asta că aplecarea asupra unui fenomen, cu sacrificiul timpul pierdut, al răsăritului de soare sau a căldurii mamei tale, poate duce la rezolvarea multor probleme neînchipuite omului. Roata se învârte, n-are turaţia dorită, dar într-un timp relativ scurt pot rezolva şi asta..."
O vreme morarul rămase paralizat la pat, o roată de lemn ieşise de la locul ei şi-l lovise-n şale, totul se datorase vitezei prea mari a mecanismului la care lucra, se vedea clar, doctorul a fost primul care admirase lanţul cinematic. Venise şi cineva de la oraş, îşi notase ceva, nu se ştie unde. Mai târziu văduva, lipsită de căldură, puse totul pe foc.
Fiica lor privi mormântul săpat în stâncă multă vreme, încercă să se răzbune, să se arunce de undeva şi căutând locul de aruncare întâlni nimfa apei fugite de sub moară.
"Totul are sens, lumea a fost creată pentru asta, nimic nu există! voi sunteţi pentru ca nimic să nu fie!"
Tânara privi de sus dorinţa deschisă de prăpastia căscată, în spatele ei auzi vocea nimfei, când se întoarse, aceasta o luă de mână şi o trase spre un izvor necunoscut.



"Când balconul casei tale părinteşti va privi aşa cum ai privit tu spre prăpastie, te vei naşte a doua oară!" îi mai spuse nimfa la despărţire.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

mesajele anonime nu se citesc