Veneţia

Cineva chiar făcuse o poză şi-am primit-o pe e-mail mult mai târziu.

Locuiesc în Veneţia, trăiesc în Veneţia... m-am născut în Veneţia!

Canalele nu mă mai uimesc, nu mai au miros şi drumul spre serviciu pe lîngă palacio nu mă încetineşte; trebuie doar să ocolesc atunci când este inundaţie.

Un turist m-a oprit şi pentru o secundă l-am ascultat, atât a durat totul şi de aceea claritatea lasă de dorit. Nu eu am dorit poza şi nu eu sunt acolo. Faptul că zâmbesc este o coincidenţă ternă, pe care instinctul meu feminin l-a-nfăptuit; l-a dorit.

Veneţia era un receptacul a unor emoţii pe care turiştii le lasă, le uită chiar; de-a lungul canalelor, de-a latul podurilor. Cum strigă ei şi se bucură la vederea gondolelor în noapte, în luminiţe ce săvârşesc penumbra iubirii.

Eu iubesc Veneţia şi laguna ce-o cucereşte, eu sunt receptaculul sentimentelor fugare pe care străinii le-ncearcă în prima lor vizită. Îi recunosc pe cei versaţi, pe cei elevaţi, pe cei "a doua oară"; cei cu orgoliu. Veneţia se vizitează o dată, se miroase şi se coboară o singură dată prin canalele neuronale a acestei amfibii arhitectonice.

Privesc poza şi poate o singură dată reuşesc să prind, prin zborul unui porumbel prin San Marco, emoţia că pot să-l iubesc pe cel care mi-a făcut fotografia.