Când Albert Camus a scris după război, după cel de-al II-lea Război Mondial, eseul Omul Revoltat nu anticipa că jumătate de secol mai târziu, ideea de revoltă va fi privită cu o mare lipsă de interes de către marea intelectualitate. Diluarea revoltei este efectul crizei sau începutul morţii acesteia. Mediul artistic este sugrumat financiar, lipsa fondurilor guvernamentale face ca ţipătul să se transforme într-un piuit, la auzul acestuia ceilalţi să se mire că mai există încă artă. „Dar arta trebuie să fie privată!” exclamă libertin funcţionarii ministerelor ce ţin de cultură. „Artişti! faceţi rost de bani”, oricum birocraţia instalată ca smogul peste oraş şi-a făcut singură rost de bani. Proprietăţi ale statului devin amanetate cu motive diverse, dar rezultatele duc la gonirea artiştilor şi devierea resurselor către companii private care, prin domeniul lor de activitate au grijă de cultură!
Când Camus scrie de „responsabilitate involuntară” îi prinde pe marii lui înaintaşi ca Nietzsche şi Dostoievski în valul de nihilism ce lovea Europa în pragul începutului de secol de la 1900, astăzi nihilismul este privit ca o refulare şi nu ca revoltă, iar starea de responsabilitate devine voluntară: „ăsta sigur vrea ceva!”
Lupta momentană este mult mai grea, luptăm pentru a nu deveni o parcare.
Va trebui în final să refuzăm totul.
Priviţi biciclistul din imagine; aşa suntem acum, fără picioare pentru a pedala, imobili şi totuşi într-un echilibru dubios.
photo:
http://dadakinder.com/imaginarium/velopostman.jpg
Imagineaza-ti ca la targurile internationale de carte sriitorii nostri merg cu postere din dotarea proprie pentru ca ministerul nu are bani. Ca sa dau un singur exemplu.
RăspundețiȘtergereNu-mi închipui, ştiu!
RăspundețiȘtergereRecitind din Omul Revoltat, am găsit şi un citat care parcă este scris ieri!
„Riscurile de eşec, în secolul distrugerii, nu pot fi compensate decît prin şansa numărului, adică şansa ca din zece artişti autentici, unul, cel puţin, să supravieţuiască, să preia primele cuvinte ale fraţilor săi, şi să ajungă să trăiască, în timpul vieţii sale, epoca pasiunii, dar şi pe aceea a creaţiei. Artistul vrînd nevrînd, nu mai poate fi un însingurat, decît doar în triumful melancolic pe care-l datorează tuturor celor asemeni lui. Arta revoltată, şi ea, ajunge a-l descoperi pe „Noi suntem”, şi odată cu aceasta, drumul unei neîmblînzite smerenii.”
Albert Camus, Omul Revoltat, ed. Sophia,1994, pag.291.
Astept starea si vremea cand voi reciti carti
RăspundețiȘtergereVine, toate vin, odată cu aceste dorinţe călăuzite de muze, vor veni şi refulările, atunci recititul este mult mai dureros, devine amintire.
RăspundețiȘtergere