Ce vedem la Akropolis Museum

Vine o săptămână de vacanţă!
Vă urez cele mai calde sentimente în acest anotimp rece!
:)

Descoperirea timpului

http://www.noin-sama.com/curse1-1.html

  
      Pe vremuri, într-o ţară îndepărtată lucrurile se petreceau altfel decât la noi. Altfel în privinţa timpului, căci de fapt acesta nu se descoperise la ei. Oamenii plecau tineri prin alte ţări. Să studieze sau facă negoţ, să-şi găsească perechea sau pur şi simplu plecau să moară. Dacă se întoarceau, ei bine, se-ntorceau bătrâni, înţelepţi şi pregătiţi. Ţara aceia avea şi ea legile ei, una dintre ele stipula că cel puţin jumătate din copiii unei familii trebuiau să ia calea pribegiei. Dacă vreunul se-ntorcea cu o femeie a lui, era primit ca şi cum ar fi fost eroul unei mari bătălii. Acea ţară devenise prea mică pentru oamenii care nu învăţaseră să moară, de aceea cei care izbutiseră asta prin străinătăţi erau pomeniţi ca salvatori ai patriei.

     Odată cu primirea celor plecaţi, în ţară intrau o mulţime de lucruri; de la mobilă la bijuterii sau cărţi, vase cu vin învechit, alimente sau candelabre cu lumânări frumoase. Cineva aduse nişte maşinării drăguţe, dar care nu mergeau şi se spunea că scoteau zgomote frumoase, dar aici erau mute. Cercetătorii explicau eroarea prin câmpul magnetic prea accentuat, ce le făcea pe acestea să devină inerte.

     Odată revenit înapoi orice cetăţean primea o locuinţă, dar nu se putea bucura prea mult căci vârsta înaintată nu-l lăsa să se bucure de privilegiile oferite acum de stat.

     Unul dintre ei primise o locuinţă chiar la mansardă, dar numai din cauza suprapopulării nu se reuşise altundeva şi totuşi era bine şi acolo. Omul acesta se numea Asimetrion.*

     Asimetrion a început să urce treptele. Trepte ce păreau prea înalte şi prea lungi. Ajuns sus, prima lui mişcare a fost să pună ceasul pe masă. Obiect care privit în lumina unei zile ce se-ncheia repede, părea o relicva sau mai degrabă un artefact fără valoare. I se făcu sete. Căută carafa cu apă; se ospătă. Privi în jurul său şi mută farfuria cu lumânarea groasă cât mâna pe masă. O aprinse. Mai puse pe masă o geantă, aşa cum au doctorii pe la noi şi scoase din ea trusa de ceasornicărie. Se apucă de lucru.

     Primele semne ale dimineţii îl găsiră pe Asimetrion tot la masă, unde cu mişcări firave aranja toate mecanismele ceasului. Pe mici bucăţi hârtie erau puse piesele; într-o ordine numai de el ştiută şi pe fiecare hârtie era scrisă provenienţa acesteia din marele organ al ceasului. Bău iar apă. Se scărpinase la ureche şi răsuflă adânc, ajunse aproape de jumătatea muncii propuse. Mai un pic şi va trebui să-l compună înapoi. Acum cu o imensă lupă ce îi acoperea faţa, privi în interiorul ceasului. Adânc.

     Cu o batistă albă, Asimetrion se frecă încet la un ochi, apoi privi din nou. Ridică încet capul şi privi de acestă dată spre fereastră; lumina vie a dimineţii îi odihni ochii. Se întoarse la orologiul disecat şi mai privi cu lupa; neîndoios că acolo în profunzime se mişca ceva. Adânc. Eidos. **

     Cu cea mai fină pensetă pescui tremurând un fir de păr, căci aşa arăta, şi-l puse încet pe batistă. Se ridică şi la fereastră privi mai bine. Aşa, repede, îi trecu un gând prin cap şi picură câteva picături de apă în batistă. Privi din nou şi îi mai trecu un gând prin cap şi tot aşa altul; ca un tren de noapte care în şuieratul său nocturn trezeşte un cătun de munte.

     Asimetrion se trezi vorbind cu firul de păr, care privit la microscop părea mai degrabă un vierme cu multe, multe picioare.

     În ziua ce urmă, Asimetrion învăţă multe, prea multe pentru un om.

Într-un pahar cu apă pe jumătate plin, la fereastră în bătaia soarelui, se învârtea un fir de păr.

     Spre seară termină de asamblat orologiul, şi-l întoarse cu grijă. Acesta făcu o călătorie, pe care de fericire, o începu cu zgomote ciudate pentru acel loc; tic, tac, tic, tac...

     Asimetrion căzu într-o parte a mesei, alunecă apoi jos şi muri. Pe masă ceasul călătorea în timp.

     Asimetrion descoperise timpul pentru ţara sa.

     Statuia sa există şi este de fapt un ceas foarte mare pe o masă la fel de uriaşă; deasupra mesei un om protejeză ceasul cu mâinile sale.

____________________________________________
* asymmetron (din) greaca veche = incomensurabil
** eidos = înfăţişare, natură constitutivă, formă, tip, specie, idee
"Eidos era un termen statornicit şi destul de sofisticat, cu mult timp înainte de a fi canonizat de Platon. Prima lui semnificaţie, cu care apare curent la Homer, este "ceea ce se vede", "înfăţişarea", "chipul" , în mod normal al unui corp, iar filosofia presocratică a continuat să-l folosească în acest sens. ... [mai târziu la Platon] Relaţia dintre eide-le eterne, indivizibile şi fenomenele sensibile (aistheta) trecătoare este descrisă în mai multe moduri diferite. Eide-le sunt cauza (aitia) fenomenelor sensibile (aistheta) (Phaidon 100b-101c), iar despre acestea din urmă se zice că participă (methexis) la eide."
din Termenii filosofiei greceşti, de Francis E. Peters, ed. Humanitas 2007, pag 81 şi 83

picture
http://www.noin-sama.com/curse1-1.html

Motive

     Trase brusc perna sub cap; se trezise şi îşi aminti visul! 

"Se certase cu soţul!" Ba nu, asta era realitatea cu care se culcase, cu care încercase să adoarmă şi cu care acum se trezise din vis!

     Ce a visat? Nu mai ţinea minte! Ţinea minte gândul răzbunării, dorea să se răzbune, pe el, pe visele lui! Aşa dintr-o dată după atâţia ani simţise singurătatea în vorbele lui, singurătatea sieşi ! Oricum vorbele pe care le-a spus nu le va mai pronunţa vreodată pentru că ea nu le mai ţine minte, doar ameţeala, uimirea, mai rămâneau din scena ce s-a petrecut înainte de noapte.

     Totul s-a petrecut de parcă erau pe o scenă şi mulţi din public doreau şi le sorbeau sentimentele, îi abrutizau cu aplauze şi cu strigăte de "Bis!"

"-Acum peste toate eu nu te ..." nu mai ţinea minte!

     Rămăsese acum peste dimineaţa ce se chiuia să apară din cerul înnorat cu gândul că-l va înşela, doar că el nu va şti niciodată. O va face astfel încât el nici să nu bănuie, nici să nu conceapă că se putea întâmpla şi va trăi răzbunată de ea sieşi !

_________________________________________________

Picture by
http://www.scubaq.ca/cathrine/revenge.jpg

Presimţirea unui sindrom

citat

     Trimitere la limfogranulomatoză, "buba climaxului". O boală virală originară din Etiopia.

"Nu degeaba ni se spune etiopieni împuţiţi", şuieră un mercenar etiopian, în timp ce-l sodomizează pe Faraon, veninos ca o cobră regală. Vechile papirusuri egiptene vorbesc mereu despre etiopienii ăştia-mpuţiţi.

     A-nceput la Addis-Abbeba, ca Lambada, dar aste sînt vremurile moderne, O singură Lume. Acum bubele climaxului se ivesc la Shanghai şi în Esmeralda, la New Oreans şi la Helsinki, în Seattle şi-n Capetown. Dar inima trage spre casă şi boala vădeşte o predilecţie deosebită pentru negri, este în fapt copilul bălan al albilor stăpînitori. Dar se zice că maeştrii voodoo din Mau Mau pregătesc una meseriaşă, cu transmitere sexuală, pentru omul alb. Nu c-ar fi imuni caucazienii: cinci marinari britanici au contractat boala în Zanzibar. Şi în Dead Coon, Arkansas ("ţărâna cea mai neagră, oameni cei albi din SUA - negroteiule, nu lăsa apusul să te prindă pe-aici"), procurorul criminalist s-a ales cu buba, la provă şi la pupa. Cînd maladia sa interesantă a ieşit la iveală, un comitet de gărzi cetăţeneşti format din vecini l-a pus pe foc, cu mii de scuze, în toaletele Curţii.
"Hai, Clem, gîndeşte-te la tine ca la o vacă bolnavă de febră aftoasă." "Sau la o găină ciumată."
"Nu vă-nghesuiţi băieţi. Intestinele pot exploda de la flăcări."

William Buroughs, Prînzul dezgolit, ed. Paralela 45, 2006, pag. 114-115

Stil - Clanţa

    
    Se trezise. Coborî încet din pat convins de starea sa de bine. Pe marginea patului îşi privi mâinile: stăteau una lângă alta, pe genunchi, lipsite parcă de vlagă şi mai albe ca niciodată. Trase încet cu degetele de firul alb ce alimenta ceasul; acesta apăru de sub pat clipind vesel. Mai avea timp.

    La baie se privi îndelung şi recunoştea că îmbătrânea. Divorţat, cu copii la fosta nevastă, chirurg de succes, posesor al unui egoism gigantic pe care-l împărtăşea gratuit şi celorlalţi din jur: aşa se înfăţişa cel din faţa lui. Tipul de narcisist, dar care nu se îndrăgostise de el, ca persoană, ci de munca lui. De ego-ul lui ascuns, pe care numai el ştia să-l găsească şi să-l răsfeţe. Era cum spunea Budha, "urma umbrei peştelui din apă", niciodată convins că există ceva mai important decât ceea ce făcea el.

     Adormit de creaţionismul propriu încercă să iese din baie şi clanţa se blocă.

Se întoarse la chiuvetă şi începu să se spele, după o perioadă nedefinită de timp îşi termină toaleta. Încercă din nou uşa, dar clanţa se opunea exact cu aceeaşi forţă cu care apăsa el! Încercă un joc din încheietură şi încercă din nou. Blocată. Deschise geamul de la baie şi privi la dimensiunile lui. Tulburat de efortul pe care ar fi trebuit să-l facă se-ntoarse la uşă. Încă o dată. Calm, încet şi uşa se deschise. Undeva în măruntaiele încuietorii ceva se defectase.

     Se duse la telefon, căută în agenda de pe masă un nume şi formă numărul. Un fost pacient, un lăcătuş de meserie, răspunse repede. Îi va lăsa cheia la clinică, la secretară, şi să treacă să repare uşa. El va veni seara mai târziu, mergea la spital, avea un transplant.

     Se grăbi spre spital. În lungul periplului auto opri la un magazin şi cumpără o nouă încuietoare pentru uşa la baie; pe care o admiră îndelung şi o aşeză în maşină pe locul de lângă el. La un semafor o dezasamblă grăbit şi privi îndelung la clanţa ce ieşi din ambalaj cu prelungirea ei hexagonală. Încercă să o pună la loc, dar se făcu verde.

     După câteva ore intra în operaţie. Toate pregătirile duraseră toată noaptea. Un transplant dublu. O operaţie de care el ar fi avut nevoie de încă unul ca el; dar acela nu exista, nu-i aşa!

     Spre seară se termină. Ca de obicei, cu bine. Parcă de fiecare dată când opera el, Doamna cu Coasa nu avea biletul bun şi acesta o trimitea la plimbare, chiar îşi cerea scuze.

     Ieşise repede din spital, gonit parcă de un gând. În maşină privi îndelung încuietoarea cu clanţa de alături. Încercă să-şi reamintească şi reuşi. Zâmbi.

Ajuns în faţa uşii de la casă, nu-şi găsi cheile, dar apăsând pe clanţă din reflex, aceasta îi dădu drumul la uşă şi aceasta se deschise. Intră în hol şi auzi ceva zgomote. I se făcu frică şi se întoarse la maşină. Pe scaun, lângă schimbător văzu clanţa. O luă uşor şi o cântări în mână.

     Intră în casă şi cu curaj străbătu tot holul, apoi se opri timid şi trase cu urechea: în dreapta, la baie. Dăduse peste el acolo, la baie; uşa deschisă cu violenţă trânti omul aflat în dosul ei. Doctorul nostru, grăbit şi fricos intră şi-l plezni cu furie în cap cu clanţa pe care o avea din maşină, izbi peste omul buimăcit de pe gresia băii, apoi, urmă o nouă lovitură, mai precisă decât primele şi probabil încă una. La sfârşit, obosit şi extenuat privi o clipă chipul plin de sânge al celui de la podea, părea cunoscut.

     Brusc se uită la clanţă, apoi la individ, apoi se-ntoarse şi privi uşa băii. Înţelese. Uitase.

"Posesiunea este o prietenie între om şi lucruri."

Jean Paul Sartre, Diavolul şi bunul Dumnezeu,Tabloul X, Scena IV

P.S. sublinierea în aldin îmi aparţine.

Să ne măsurăm

 

Ben Casados, Sandia technologist, looks at kilogram samples in a mass comparator. (Photo by Randy Montoya)

     Priviţi figura cercetătorului, în faţa lui, greutăţi ce definesc standarde internaţionale, aşteaptă să fie cântărite.

     Încă din februarie 2008, Sandia National Laboratories anunţau "ieftinirea" greutăţii. Marele K, cum este denumit originalul de la Paris, care din 1880 trăieşte sub clopote de sticlă, aliaj scump de platină-iridiu, devine mai uşor: cauzele? sunt cuantice şi ţin de durata de viaţă a atomilor, amănuntele fizicii nucleare nu sunt relevante pentru profani. Dorinţa omului de a măsura, de a cataloga, de a sublinia este în schimb, la acest început de mileniu, tot mai mare.

Hy Tran examines a kilogram sample in a mass comparator at Sandia’s Primary Standards Laboratory. (Photo by Randy Montoya)

     Totul trebuie cântărit, ambalat, etichetat, codat; produsul nu mai contează decât ca volum. Pe suprafaţa ambalajului sunt aplicate date calendaristice, valabilităţi, temperaturi de depozitare, poziţia în lot, ca şi lotul din care face parte, însemne speciale ascunse pe care numai producătorii le ştiu, toate acestea, de cele mai multe ori pentru produse în brutto mai ieftine decât ambalajul.

     Omul vrea să măsoare tot, odată cu timpul, este iniţiată poziţia sa globală, numită acum G.P.S., mai mult chiar, altitudinea şi presiunea completează această poziţie geografică.

În mijlocul oraşului un ecran enorm ne arată gradul de poluare, parametrii standard ai concentraţiei de oxizi de azot, de sulf, ca fiind foarte dăunători au culori separate, dioxidul de carbon ne arată parcă gradul de încălzire globală. Toate indicaţiile strălucesc şi noaptea, în absenţa oamenilor ele ameninţă în continuare venirea dimineţii. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, ceasurile au devenit din ce în ce mai precise, în automobile senzori interiori îţi elaborează confortul, kilometrii parcurşi-evaluaţi până la noua alimentare cu combustibil liniştesc conducătorul. Omul se grăbeşte mai ca niciodată, în toate acestea, el de fapt devine mai uşor.

     În timp se instalează o lobotomie psihică, omul devine din ce în ce mai profan, în timp ce în jurul său parametrii ştiinţifici devin sacri. Kilogramul este sacru, metru este sacru, secunda devine şi ea, căci marile concerne de energie au anunţat demult că gicacaloria este pe "moarte" şi că măsurătoarea corectă ar fi în KJ (kilojouli), căci vorbim de energie nu! Reţetele de slăbit au trecut şi ele pe jouli, de parcă asta ar fi cheia de slăbit, dar devin mai interesante.

     Omenirea a ajuns pe patinoar ca un copil dotat cu cele mai bune patine, genunchiere, cotiere, costum de kevlar, ochelari dubli şi antireflex, mănuşi sintetice cu ţesătură ascunsă din fire de oţel, toate acestea pentru ca el să patineze, dar copilul este profan, nu ştie, şi aşa în toată sacralitatea tehnologică pe care o posedă, nu va şti niciodată. De ce? Pentru că nu înţelege.

     Ştirea că Kilogramul îşi curbează greutatea, la fel ca lumina, va trece şi ea neobservată, va fi doar un puseu în vreme ce omul se va adânci în neştiinţă odată cu telefonul său mobil.

de consultat:
http://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article-1349939/Scientists-kilo-isnt-pulling-weight.html

photo şi un minunat articol:
https://share.sandia.gov/news/resources/releases/2008/defkilo.html

Kyoto National Museum

Arta, aşa precum fulgii de nea, nu poate stabili vreo coordonată precisă de aterizare, mijloacele prin care arta parvine: subtil se integrează, dă tot secretul acesteia.

 

Deci, să reflectăm în ceea ce Orientul Îndepărtat ne arată...

Ninsoare-n lumină

Dacă lumina se stinge, vedem ce se-ntâmplă?

Dacă vântul nu bate, simţim ce vine?

Dacă noaptea nu vine, cine mai visează?

Dacă ziua nu vine, cine mai lucrează?

    În afara lui dacă, există doresc, asta din cauza limbii vorbite, pentru că absenţa întrebării, dă loc afirmativ dorinţei. Acum nu am nici o dorinţă; privesc afară cum ninge, cum natura se exprimă, cum pământul respiră.

    În afara dorinţei stă gândul, suprem şi odihnitor, hotărât şi asurzitor, potenţial şi izbitor; când gândul devine dorinţă, atunci corpul, fizicul - ca suport material, călătoreşte întru-îndeplinirea dorinţei.

    Afară ninge, lumina se preumblă pe fiecare fulg şi-i controlează rapid perfecţiunea, toate legile privitoare la portanţă sunt îndeplinite: neaua atinge pământul.

Mari Akasaka - Vibrator

     Romanul scurt al scriitoarei japoneze Mari Akasaka este deosebit, asta pentru că dacă ar fi fost scris de un scriitor, ar fi fost deosebit de plictisitor şi monoton în a relua o idee veche, mai mult, personajul feminin este o femeie matură; Rei, numele întreg Hayagawa Rei, care aruncă în jurul ei o altă aură a feminităţii cum numai o femeie ar fi putut să o descrie.

     De fapt, este vorba de o călătorie pe care o face o Rei, călătorie ivită brusc din dorinţa de-a evada din propriul eu. Un mare curaj, un gard prea înalt la un moment dat de sărit, realitatea care apare neaşteptat şi care te sufocă, dorinţa de reîntoarcere, afundarea; toate acestea cuprinse în 125 de pagini.

     Civilizaţiile orientale, mai ales cele îndepărtate, ne-au transmis prea puţin informaţii privind individualitatea persoanelor; totul este colectiv, împăraţii, shogunii, comandanţii militari rămân îngheţaţi în ceea ce numim eroi, despre ceilalţi nimic. Genji Monogatari este doar o supapă, dar cine citea în epocile imperiale? cine împărtăşea cunoştinţele universale ale epocii? pătura subţire intelectuală oricum era ruptă de trădări, de dorinţe, de răzbunări demult promise, individul, chiar cultivat, nu îndrăznea să existe pe propria piele. Dar asta nu era marele dezavantaj, cultura îşi avea parcursul ei, ca apa ce inundă controlat o grădină japoneză.

     Scriitoarea Mari Akasaka descrie, desigur nu în premieră, prin personajul său feminin, angoasa femeii intelectuale, femeii rasate -dacă îmi este permisă ataşarea: toate acestea pentru a identifica în această lume modernă, prea discontinuă pentru psihicul femeii, conştientul final, eu-l personal, salvarea care trebuie să vină din tine însuţi.

     Cartea numită Vibrator, sigur pentru a da relevanţă mai mare răspunderii personale faţă de vibraţia initimă a femeii, nu are nici o legătură reală şi concretă cu ceea ce se ştie cunoaşte în a fi un vibrator. Eu n-aş fi numit aşa cartea, dar ce sunt eu? o femeie, un scriitor, un critic, nimic din ceea ce mi-ar da dreptate schimbării.

     Ceea ce m-a uimit în primul rând a fost călătoria. De când femeile au această putere? această desprindere, fără pereche, fără aventură, doar evadare, doar aruncare, căci asta face Rei; fuge de ea, de toţi care ar avea oricând posibilitatea să o întoarcă. Cine este Rei? Femeia singură, frumoasă, care are succes la orice rând monden pe care îl scrie, dar care în ciuda vinului (eu zic că era spumant) nemţesc pe care-l căuta zilnic, nu reuşea să adoarmă, nu reuşea să se odihnească, să se reculeagă, să se liniştească şi de aici toate problemele fizice, alături de cele psihice; stările de vomă cu cele de coşmar.

     Rei ar putea să viseze, dar trebuie să o atingă cineva!

     Filmul are egalitatea cărţii, lipsit oarecum normal de toate frământările interioare pe care femeia modernă, intelectuală, le are; exemplul aici poate că nu este de urmat, de învăţat da, sigur, eu ca bărbat citind cartea am fost sedus de o asemenea feminitate, de ce nu ar fi aşa, căci Orientul nu ne-a arătat toate secretele încă.

     Japonia văzută dintr-un camion, aşa este filmul; peste toate acestea, zgomotul perpetuu al motorului, totul se învârte în jurul unui camion de cursă lungă, univers strict legat de motorul Diesel, minunată deschidere.

    Cine m-a vrăjit?

    Actriţa, pentru că fac parte din acei care uitându-se la filme, joacă rolurile principale.

Shinobu Terajima

     Personajul masculin, oarecum neaşteptat reflectat în film, a tradus ceea ce în masculin se vede toată poezia femeii, a participat în măsura exactă, o dovadă că în bărbaţi simplii se pot găsi eroi ai vremurilor demult apuse.

Nao Ohmori

Filmul:
http://www.imdb.com/title/tt0379576/

Photo by:

http://www.nemira.ro/mari-akasaka
http://www.amdb.lv/persona.php?id=p001456
http://www.total-manga.com/nao-%C5%8Cmori-nao-oomori,-nao-ohmori-pi753.html

Eva ?

Eva era poliţistă.

În sufletul ei fiind optimistă.

Mardea bărbaţi ce purtau în straie mai mult de-o pereche de coaie.

Bătucea cocalari, prinşi prin tufe cu fufe zulufe.

Eva avea şi pistol, ca să nu-i poarte ghinion,

Eva mai avea brăţară, de unde venea

Un curent electric din calea-afară.

Eva conducea maşina:

permanent,

Iar la antrenament; Eva era lunetistă,

Ţintea tot ce era pe listă.

De aceea acasă, Eva era singură,

Nu exista om pe care să fie sigură,

Bărbat care să n-o fută, ca apoi să nu devină cornută,

Femeie speriată, de firea ei ingrată.

Dar Eva se împăca cu toate,

Iubea orice cauză

Şi s-a mirat profund, intrând în menopauză.

Dar rostul meu pe lumea asta?

Să vă grăbiţi, că altfel basta!

Îi surâse ginecologul, privind la ea crăcănată,

Pentru un Eco, o lamă, un Nicolau, tot, deodată.

Eva era încă tânără, umbla şi travestit,

Nimeni nu ştia cine-a piuit,

Pe toţi îi înşfăca,

Şi ea transpira.

Menopauza se instala.

Cineva în ea murea.

Capra cu trei iezi, invers, versiunea spaniolă cu vulturul auriu

pentru d-l George Geacăr care mi-a dat imboldul ...

Urmăriţi până la sfârşit pentru a trage o concluzie.

Accesoriul

               În faţa casei, limuzina cu nume de fată ce se termină în S clipea cu ochi galbeni, mari, de pisică.

               Poarta pe jumătate blocată din cauza gerului aspru, tremura în fumul gros şi înecăcios,

     fum emanat de spatele limuzinei în formă de S.

               În faţa intrării El şi cu Ea stăteau şi vorbeau la telefonul mobil.

               Ea ceva mai încolo, iar El cu cheia în mână,

     în poziţia pistolului ce vrea să tragă.

               Ea dădea din cap tot timpul, iar el ba se apropia de poartă,

ba se îndepărta; cu cheia în mână.

               Cheia se aburise deja.

               El o luase de la servici pe Ea şi doreau să ajungă acasă sau

cel puţin acolo ajunseră.

Limuzina S aştepta şi ea.

http://www.techdigest.tv/2008/07/nokia_just_thre.html

Ţurţurele

Un ţurţure-a-ngheţat de frig,

De jos, roata maşinii îl privea,

Un câine în nea se tăvălea,

Şi mie îmi venea să strig.

-16 C la ora 7 dimineaţa

    Afară zăpada a îngheţat, se sparge ca biscuitele sub greutatea pasului.

    Cerul plumburiu nu supără pe nimeni, lumina străvezie a dimineţii ajută greu ziua; prea linişte la ora şapte dimineaţa. Sigur în multe case se doarme încă şi poate chiar se visează.

    Singurele mişcări le fac câinii, se tăvălesc şi se joacă prin zăpada casantă, dar nu latră deloc, nu scheaună ca de obicei, sigur şi ei ştiu cât este de frig.

Adevărurile din literatură?

Pentru a urma cărarea, în urma căreia luminişul se poate vedea, domnul Şerban Tomşa a relansat la rândul său, "orientarea turistică" în literatură.

Nu contrazic pe nimeni acum, doar îmi expun şi eu părerea.

Literatura inundă prezentul datorită tehnologiei avansate; oricine face acum literatură, spaţii mari sunt rezervate acesteia, eşti chemat să participi, să sufli câţiva biţi măcar pe orice site, pentru ca informaţia literară să crească. A tipări o carte, propria ta carte - utopie acum câţiva zeci de ani, devine un fapt banal, un bonus personal pentru că îl meriţi, ai cu ce, pentru că trebuie ceva bani pentru asta, ai şi timp, pentru ca orice mâzgălitură implică timp, gândiţi-vă numai la spălatul pe mâini şi nu faci altceva decât să intri în "torentul consumerist literar", dar eşti acolo! În afară, pe prundiş, stau cel puţin 90% din populaţie care n-au scris un rând din capul lor niciodată şi nici nu-i interesează, nici măcar nu te bagă în seamă, pentru că de acolo nu se vede aşa bine cum în larg cineva se bate cu meduzele.

Toate acestea vin prea repede ca cineva să observe totul, se citeşte fragmentar, diagonal, dublu diagonal, literele par nişte piese şi de obicei numai dacă se potrivesc cu matricea existentă în capul celui ce citeşte, textul este dus până la capăt, forma mai avansată se numeşte iletrism, adică degeaba citeşti.

În toate acestea adevărul există, de fapt nimeni nu minte, toţi se silesc să ascundă adevărul, să fie mai subtili prin asta; nu mai este avion, ci pasăre, nu femeie, ci fecioară, nu nevastă, ci amantă, sau invers. Literatura este pentru a împinge realul în forma lui de suportat, cine citeşte cu adevărat îşi dă seama, cine nu, exclamă, de parcă la loto nu se întâmplă la fel - poţi cu mari eforturi (financiare) să câştigi. Înainte era, algoritmul cititului printre rânduri, nimeni nu mi l-a descris, bănuiesc că nu există, în schimb ştiu dacă înţeleg sau nu ceea ce am citit, dacă am simţit sau nu, dacă este posibil sau nu, lista poate continua, dar niciodată nu l-am învinovăţit pe scriitor de minciună, ştie el ceva şi nu ne spune, poate nu ne va spune niciodată. Nici Homer nu ne-a spus unde este adevărul în cânturile sale, numai nu ştiu cum se face că am tot timpul picioarele rupte, împiedecându-mă de el - adevăr, citindu-l.

O chema Eva

     Eva a fost o fată frumoasă care s-a transformat într-o femeie stilată. A rămas aşa mult timp.

     Tinereţea marcată de eşecuri în dragoste a trecut prea repede pentru ca Eva să poată puncta acele valori cu care multe femei atacă maturitatea; o relaţie permanentizată, poate chiar şi un copil, sau de ce nu, un divorţ ce a venit după o căsătorie rapidă.

     Într-o seară de iarnă Eva fu cuprinsă de călduri. Sări din fotoliul devenit acum fierbinte şi se răcori cu un duş. În oglinda vaporoasă cineva îi arătă că nu mai este aşa frumoasă, riduri, pistrui, comisuri din ce în ce mai proeminente, un relief nou al feţei se contura în mintea ei. Începea să îmbătrânească.

     Nu a doua zi, dar în acea lună - căldurile îi ameninţau intimitatea, căci transpira abundent chiar şi în timpul zilei, merse la doctor. În urma analizelor se putea pronunţa apariţia - a ceea ce desigur nimeni nu bănuia, menopauzei.

La o vârstă improprie, prea tânără pentru asta şi deja uimită de această turnură a hormonilor, Eva de fapt îmbătrânea.

    Se gândi la copii, putea oare să mai aibă? Medicul o sfătui în orice caz să se grăbească. Alte femei îşi începeau căsnicia la vârsta ei şi ea? Ea intra în menopauză. Hotărî să aplice o reţetă numită "blind date", adică să dea anunţ la mica publicitate, sau pe internet, cunoscuţii ei ar blama-o pentru asta, deci să nu ştie nimeni atunci.

    Bufeurile se instalară în corpul ei ca duhurile şi de fiecare dată când o lăsau în pace, alerga repede în oraş. Rată multe întâlniri şi de fapt nici nu se afişă, de fiecare dată schimba protocolul de întâlnire, scria că vine în roşu şi se îmbrăca în galben, purta sau pălărie, mănuşi şi alte semne care putea induce în eroare prin absenţa sau, dimpotrivă, afişarea lor.

    La fiecare întâlnire, nouă şi necunoscută, Eva era întrebată, încet şi amabil: "Nu fiţi surprinsă; mă cunoaşteţi de undeva?".

Inevitabil, surprinsă răspundea: "Nu, nu am venit în urma vreunui anunţ, de ce ar trebui să vă cunosc?"

    Respectivul domn a întors atunci capul spre stânga, apoi încet spre dreapta, trecând peste privirea ei mirată şi ocolind întrebarea, enunţă: "Dacă s-ar putea să fiu sufletul dumneavoastră pereche? ... uitat de secole, de mistere...

"- Nu vă recunosc şi nu-mi aduc aminte!"

"-Tocmai asta este, sunteţi atrasă şi nu vă daţi seama, teama vă opreşte, vă dă un sentiment de confuzie...

"- Domnule, nu vă dau voie, sunteţi indiscret!"

    Eva păru ofensată şi plecă. Se-ntoarse fără apel şi se urcă în tramvai. Poate norocul era că acesta era în staţie, sau poate că prelungi discuţia până când acesta ajunse în staţie. Nu raportă nimic poliţiei, deoarece era un "blind date", din ziare, din aventură...

    Ea nu citi ziarele, când cu titluri mari se scria despre a "N"-a crimă!

Peste ani, ea continuă să nu citească ziarele. Criminalul în serie fu prins, condamnat şi se pare că nu mai trăia...

    Mult mai târziu, într-un concurs de împrejurări, la o cafea, cu domnişoare îmbătrânite, se pomeni de el; ca idee, ca un fel de reclamă masculină...

La care ea spuse: "Nici măcar nu era sufletul meu pereche!"

La masă se aşternu liniştea.

photo by

http://www.123rf.com/photo_3194105_woman-waiting-for-the-train-at-the-railway-station.html

Umbra şi pisica

     -Urâto!

Băieţelul îşi mângâie mâna, apoi din reflex cotul.

     -Urâto, te spun, să ştii...

Umbra băieţulului acoperi colţul casei şi pisica, speriată de aceasta se retrase spre burlanul pluvial; din umbră doar ochii verzi inspectau totul.

     Băieţelul îşi îndreptă dosul palmei spre soare ca să vadă mai bine. La lumină zgârâieturile roşii începură să usture mai tare. Încercă să se ridice în picioare privind spre pisică; umbra părea că se joacă cu pisica; picuri de lumină o speriau şi o făceau să se scuture. Acum ajuns cu greu în picioare, sprijinindu-se doar cu o mână, auzi un mieunat groaznic al pisicii şi ridicând privirea, aceasta părea că se zbate în umbră, când dispăru fără nici un alt zgomot.

     La cei trei ani jumătate, copilul izbucni în plâns şi o luă la goană.

     Dispariţia pisicii îl urmării ani de zile, aceasta lăsă o urmă în psihicul micuţului care se cicatriză în forma unui firicel subţire, ca părul de pisică. Anii trecură mai repede decât norii pe cer, umbra lor pe pământ cernu lumina ca amintirile. Ajuns departe cu vârsta, omul privi în trecut şi-şi aminti de pisică, atunci rezervă un bilet de avion spre copilărie.

     Casa părintească părea la fel, undeva în spatele ei un buldozer îşi făcea treaba. Casa vecinului din spate se dărâma.

     Paşii îl purtară spre grădină şi deschise poarta fără nici un sunet, se apropie de colţul casei şi privi burlanul ruginit. În spatele acestuia o crăpătură imensă se ivi ca o umbră. Pe acolo fugise pisica.

wallpaper by:

http://abstract.desktopnexus.com/wallpaper/66891/

Cartea care va să fie

Maurice Blanchot

I

Cântecul sirenelor

(fragment trunchiat)

     Sirenele: într-adevăr, se pare că ele cântau, dar într-un fel care nu satisfăcea, care lăsa doar să se audă în ce direcţie se deschideau adevăratele izvoare şi adevăratul farmec al cântecului. Totodată, prin cântecele lor imperfecte, care nu erau decât un cântec ce avea să fie, ele îl conduceau pe navigator spre spaţiul în care cântecul ar fi început cu adevărat. Ele nu-l păcăleau deci, îl duceau cu adevărat la ţintă. Dar ce se întâmpla o dată ajuns într-acel loc? Ce era acel loc? Acela în care nu mai rămânea decât să dispari, pentru că muzica, în regiunea de izvor şi de origine, dispăruse ea însăşi pe deplin mai mult decât oriunde altundeva în lume: marea în care, cu urechile astupate, se scufundau cei vii şi unde Sirenele [cântau], ca dovadă a bunăvoinţei lor, a trebuit să dispară într-o bună zi.

     De ce natură era cântecul sirenelor? În ce consta efectul lui? De ce acest efect îl făcea atât de puternic? Unii au răspuns mereu: era un cântec inuman - un zgomot natural, desigur; (mai există oare şi altele?), dar la limita naturii, oricum străin omului, foarte jos şi trezind în el plăcerea extremă de a cădea, pe care el nu şi-o poate satisface în condiţiile fireşti ale vieţii. Dar, spun alţii, mai ciudată era vraja: nu făcea decât să reproducă obişnuitul cântec al oamenilor, şi pentru că Sirenele, care nu erau decât nişte animale, foarte frumoase din cauza reflexului frumuseţii feminine, puteau să cânte cum cântă bărbaţii, ele făcea cântecul într-atât de insolit, încât lăsau să se nască în cel care le asculta bănuiala inumanităţii oricărui cântec omenesc.
[...]
     Nu trebuie ignorat acest cântec, el se adresa navigatorilor, oameni ai riscului şi ai mişcării cutezătoare, şi era, la rându-i, o călătorie: era o distanţă, şi ceea ce revela ea era posibilitatea parcurgerii acestei distanţe, posibilitatea de a face din cântec mişcarea spre cântec şi din această mişcare, expresia celei mai mari dorinţe.
[...]
     Erau oare sirenele - după cum a încercat tradiţia să ne convingă - numai voci false care nu trebuiau auzite, înşelăciunea seducţiei căreia nu îi rezistau decât fiinţele nesincere şi şirete?

     A existat întotdeuna la oameni un efort prea puţin nobil de discreditare a Sirenelor, acuzându-le obtuz de minciună: mincinoase când cântau, înşelătoare când suspinau, fictive cînd erau atinse; pe scurt, inexistente, de o existenţă puerilă, pentru exterminarea căreia bunul-simţ a lui Ulise a fost suficient.
[...]

     O dată sirenele învinse de puterea tehnicii care va pretinde mereu că joacă fără pericol cu puteri ireale (inspirate), Ulise n-a fost totuşi chit faţă de ele. Ele l-au atras acolo unde el n-a vrut să cadă şi, ascunse în sânul Odiseei devenită mormântul lor, ele l-au angajat, pe erou şi pe mulţi alţii încă, în această navigare fericită, şi totodată nefericită, care este cea a povestirii, cântul nu imediat, ci povestit şi astfel făcut inofensiv, odă devenită episod.

Maurice Blanchot, Cartea care va să fie, ed. Est, 2005, pag.9-12

picture by:

http://misgalgasyoy.blogspot.com/2010/06/sirenas-y-tritones-en-el-arte.html

Gnomeo & Juliet

Samuel Beckett

"
     Nu am nimic de făcut, adică nimic special.
     Am de vorbit, este vag.
     Am de vorbit, neavând nimic de spus, nimic altceva decât cuvintele celorlalți.
     Neştiind să vorbesc, nevrând să vorbesc, am de vorbit.
     Nimeni nu mă silește să o fac, nu-i nimeni, este un accident, este un fapt.
     Nimeni nu mă va putea scuti vreodată de aceasta, nu-i nimic, nimic de descoperit, nimic care să atenueze ceea ce rămâne de spus, îmi mai rămâne să sorb marea, există deci o mare.
"

din
Maurice Blanchot, Cartea care va să fie, ed. Est, 2005, pag. 295 sus

Sunt banat

Fără a fi vulgar, potenţial viral sau apostol al vreunei religii nou inventate, secte aruncate de societate;

la postarea:

http://ora25.wordpress.com/2011/01/20/nocturna-pentru-cord-si-coarde/

am fost banat cu comentariul

"

magister ludi Knecht, prin bunăvoinţa dumitale, ne-a arătat acest privatissimum de rebus castaliensibus, al celui mai renumit "joc cu mărgele de sticlă"; cum menţiona şi Hesse este "preluarea şi prelucrarea muzicii populare slave în muzica germana cultă, începând de la Josef Haydn", încheiind cu "cele două capitole despre Schubert, în special despre cvartete..."

Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, Rao 1994, pag.194 jos

__________________________________________________

 este adevărat că la postarea:

http://ora25.wordpress.com/2011/01/19/26422/

am avut un dialog cu amfitrioana blogului:

la comentariul meu, după aproape toate iniţierile politicoase, am postat:

Scorchfield spune:

20/01/2011 la 13:42

pentru această mediere pun la intrarea în iglu un “citat cităcios” de la cea mai albă, ineluctabilă fiinţă care a fost …
”
Quand les femmes se donnent la peine de penser, elles pensent souvent aussi bien que les hommes; seulement leur esprit ne sort jamais d’un certain cadre où il se renferme.
”
Iulia Haşdeu, Cugetări, ed. Saeculum I.O., 2010, pag. 77 sus.

))

ei, de atunci, după ce am întrebat:

Scorchfield spune:

20/01/2011 la 17:26

Dar sunt sigur că asta nu a supărat pe nimeni!

am devenit proscris pentru acest blog.

Mulţumesc libertăţii şi democraţiei pe internet, pe bloguri şi reţele de socializare, de culturalizare, dar mă aşteptam la altceva...

Sigur, mai dau şi eu cu bârna, sigur greşesc, sigur mă evapor şi devin un fum alb...

photo by:
http://www.briancuban.com/confessions-of-a-banned-digger/

Cugetări de Iulia Haşdeu

Volum apărut în 2010, la ed. Saeculum I.O., Bucureşti, cu ediţie îngrijită şi prefaţă de I. Oprişan.

Am rămas surprins de tot ceea ce scrie în volum.

Citatul este la pagina 28 şi este mult mai amplu.

"    O! Celebrităţi ale lumii! de câte ori sufletul meu nu s-a umplut de-nalte dorinţi la auzul numelui vostru!

     Ce frumos este, gândeam, departe de zgomotul lumii, pentru o cugetare nobilă, a-şi sacrifica viaţa!

     Priveşte la cei nenorociţi, a căror patimă de a se face mari,

întinzând mâna spre pomul binelui şi al răului, iată că,

ca şi cel dintâi om au pierdut acea mică bucurie ce pe pământ le rămase. [...]"

Interesant în acest citat este poziţia tinerei Iulia Haşdeu în a scrie în pas de psalm, sigur educaţia creştină s-a impus, dar este mai mult de atât. Merită citit volumul, care costă numai 10 lei şi are peste 150 de pagini, scriu eu, foarte valoroase.

Două citate remarcabile

I

"    O! Celebrităţi ale lumii! de câte ori sufletul meu nu s-a umplut de-nalte dorinţi la auzul numelui vostru!

     Ce frumos este, gândeam, departe de zgomotul lumii, pentru o cugetare nobilă, a-şi sacrifica viaţa!

     Priveşte la cei nenorociţi, a căror patimă de a se face mari,

întinzând mâna spre pomul binelui şi al răului, iată că,

ca şi cel dintâi om au pierdut acea mică bucurie ce pe pământ le rămase. [...]"

II

"Am văzut cele mai strălucite spirite ale generaţiei mele

     distruse de nebunie, pierind de foame isteric nude,

târându-se în zori prin străzile negre în căutarea unei doze aspre,

împătimiţi ai jazzului cu capete de înger tânjind după

     străvechea cerească conectare la dinamul stelar din

     mecanismul nopţii

cei care în sărăcie şi zdrenţe cu ochii goi şi duşi...[...] "

Inaugurare

     S-a deschis cea mai mare librărie din lume, ea funcţionează şi ca bibliotecă, este ceea ce marea bibliotecă din Alexandria ar fi vrut să fie; un fenomen. Ne amintim anii de graţie premergători furnalului izbucnit de pe catapultele quinquiremelor romane. Porţi care se deschid singure, coloane care murmură la trecerea paşilor tăi, capete ale învăţaţilor care se întorc spre tine, spre a-ţi ura un bun venit. Totul este pe papirus; şerveţele parfumate atârnă de capetele sulurilor, mirosul acestora te îndeamnă să-ţi cureţi mâinile înainte de ale apuca şi de a-ţi potoli curiozitatea. Scaune cu înfăţişări mitologice, mese cu picioare de lei, de tauri, de antilope, toate acestea în săli ce respiră lumina solară, căci nu există întuneric niciodată. Odată aşezat la locul ales, o grilă specială îţi desface papirusul, literele mai scânteietoare ca soarele îţi intră în minte ca talazul mării agitate de furtună ce atacă faleza, cititul devine ca un joc de înţelesuri, străfulgerări de sensuri, căci totul şi toate au legătură.

     Toate acestea pot fi văzute, dacă cumpăraţi cipul Submisfere, ataşat în hipocampus, nu numai că ajută neurogeneza, dar activează noi coridoare de sarcină electrică a creierului, mărindu-i astfel capacitatea, oricând în vis, dar şi în realitate, biblioteca vă va fi deschisă, contra-cost vor fi doar acele cărţi, filme, care printr-un conţinut aparte lasă la latitudinea noastră oferta.

     Fiţi fericiţi cu Submisfere, chirurgii noştri îl activează într-un sfert de oră printr-o trepanaţie milimetrică, toate acestea pentru a deveni un erudit doar printr-un vis.

photo by
http://www.sacred-destinations.com/egypt/alexandria-library-bibliotheca-alexandrina

Chiuveta inteligentă

     Aplecat peste masă, încercam să repar blestemata de pendulă, zgomotul ei mă scotea din sărite, dar nici fără timpul ei nu puteam trăi. Mai târziu îmi voi aminti mai bine că atunci se-ntâmplase să aud pentru prima dată cum sforăie chiuveta. Sunt singur că şi dumneavoastră aţi auzit aceste zgomote, dar din comoditate aţi trecut peste ele.

     La doi metrii de mine, chiuveta sforăia ca o babă ştirbă, iar alături de aerul ce se auzea ieşind afară se mai scurgeau peste marginea ei şi vreo doi-trei stropi de apă mucegăită. Iniţial mi s-au părut a fi zgomote obişnuite, identice cu cele ce provin de la aerisirea caloriferelor; s-au chiar atunci când se taie apa, totuşi aici de data aceasta era altceva. M-am apropiat cu ochelarii pe nas, focalizând ţeava de sub chiuvetă cu concentrarea de la pendulă şi la primul molfăit şi pufăit m-am retras îngrozit. Era exact ora două noaptea, pentru că bătuse ceasul catedralei din apropiere; patru lungi şi două scurte.

     La ora trei am încercat fără succes să dau drumul la apă, robinetul îmi juca în mână ca o rotiţă de jucărie. Am blocat apoi apa la tot blocul şi imediat am atacat robinetele de sub chiuvetă, după ceva timp am constatat că totul este în regulă. Am coborât în pivniţele blocului şi le-am dat oamenilor drumul la apă, la mine tot nu curgea, probabil că apa era oprită de la oraş. Era cazul să mă culc. Am lăsat pendula desfăcută pe masă, arăta dizgraţios, părea violată de fiinţe ce se hrăneau cu marginile ascuţite ale filetelor şuruburilor, şuruburi care acum erau aranjate în ordinea în care fuseseră scoase din corpul inert.

     A doua zi, de fapt peste câteva ore, mă trezi un căscat insalubru, amestecat cu tot felul de râgâituri voioase, scuipaţi de bună dimineaţa ce se tăvăleau acum în chiuvetă, mai veni un tuşit scurt, apoi linişte. Adormisem cu capul pe masă şi această trezire inopinată, părea de fapt ieşirea dintr-un coşmar şi plecând la servici, am gândit ca atare; pierdusem ore multe de somn şi imaginaţia se tăvălea cu vulgaritatea instinctelor mele de bărbat.

     Am plecat la lucru fără să mă afecteze nimic, nu eram nebun, probabil munca de peste zi, şi de peste noapte epuizează nervos un suflet obscur ca al meu, probabil că lipsa unei femei ar explica mai bine aceste imagini bolnăvicioase. Dar aventura unei clipe de linişte nu a durat mult, la prânz doar am traversat strada; biroul unde lucram era doar peste drum. Un prânz rece şi rapid la mine era infinit mai ieftin decât unul cald la vreun bistrou, peste o jumătate de oră mă aştepta un client.

     În bucătărie pe masă zăcea pendula cu arcurile excitate, iar chiuveta, prin ţeava ei, cu traiectorii dubioase ale picăturilor, zdrobea cu o precizie infernală o bucăţică de pâine, strop după strop. Puteam să jur că şi ţeava se mutase, cu tot cu robinet. Am luat un cub de gheaţă l-am pus undeva puţin mai departe de locul atacat, care acum prelingea la vale o fleşcăială de pâine. Cum bunul Dumnezeu făcuse ca toate lucrurile acestea primare şi urât mirositoare să fie făcute cu plăcere, am lipsit mai mult de cinci minute, timp în care am citit articole de reclamă. La întoarcere cubul era străpuns şi o gaură îl mânca din interior, acum stropii de apă erau calzi, mânaţi cu o precizie uluitoare în acel loc. Mai supravieţuia doar o fustiţă de gheaţă dantelată. N-am mai mâncat, am murdărit doar o farfurie cu margarină şi-am lăsat-o în chiuvetă, apoi am şters-o la lucru.

     La întoarcere, aşa cum am prevăzut, farfuria era curată.

     Simţeam o nevoie fantastică să povestesc cele întâmplate, să împărtăşesc cuiva nebunia care începea să mă cuprindă.

     Ce mai făcuse, sau ce mai făcea chiuveta?

     Greu de spus, sau de descris: ţintea un pahar de sticlă, pus acolo intenţionat de mine; picăturile erau literalmente despicate în două de buza paharului, conturul era desăvârşit, spectacolul devenise fantastic. Apă caldă, apoi rece, jeturi scurte, lungi, câteva minute, şi totul a fost gata. Se autoinventase maşina de spălat vase.

     După ce am luat paharul, un zgomot de "tremolo" circulă prin bucătărie: râdea.

     Am început să o înţeleg. Ne petrecem ore întregi. În bucătărie este locul meu acum, mi-am mutat şi patul. Chiuveta îmi spune toate secretele acestei lumi, toate subteranele ei, toate oglindirile. Mă întreb uneori cât mai durează asta, pentru că am ajuns să-i recit poezii, în timp ce ea se pârţâie cu durere.

Apel

"Să vinzi creează dependenţă mai ceva decît consumul...!"

William Burroughs, Prînzul dezgolit, ed. Paralela, 2006, pag. 87 sus

Unde duce asta în ceea ce urmărim noi, cei care nu vindem nimic, cei care nu desăvârşim nimic prin asta; adică -cum spunea cineva, că ceea este gratis se va dovedi în final a fi foarte scump. O clipă mai târziu eşti chemat la telefon, apoi telefonul sună toată ziua, a nu răspunde te trimite la sărăcie, a răspunde te trimite la "dizolvare", la o pierdere de identitate.

Succesul este o deprindere, un sport, care dacă vine deodată, prea repede în lipsa antrenamentului, va duce la rupturi musculare, la hernii grave, la isterii proprii.

Ce vreau să scriu?!

O mai mare combativitate din partea celor ce scriu, dacă vă dau un citat vă supăraţi pe mine: "vine ăla cu citate"... :)

P.S.
care din imagini vă reprezintă, cea de deasupra, sau cea reflectată, eu sau tu, noi sau voi, ei sau ele, ele sau noi şi cercul se închide.

Oraşul meu

Oraşul meu e o hartă-n mintea mea,

Cu pete de culoare, cu linii, cu geometrii ascunse.

Oraşul meu are clădiri moderne de la 1911,

Acum cu uşi de lemn centenar, tencuială veche, totul fără pereche;

Sorginte vieneze, baroc destul, şi loc să se modernizeze.

Oraşul meu trebuie prima dată să-şi cultive oamenii,

Chiar dacă aceştia cultivă în el la nesfârşit beton.

Oamenii sunt ca betonul, o clipă ai uitat de ei şi s-au întărit,

Aspri devin aşa de repede, şi-apoi ne trebuie multă forţă să-i mai spargem.

Oraşul meu s-a prostit şi s-a porcit,
A fost invadat, de o mare incultură,
Ce mândru o afişează, în intersecţii, pe stradă, ca structură.

Oraşul meu vrea să ştie, cu nu ştiu ce mândrie?!
Locul în care se află şi pe cine din noroi să scoată?
O blazare totală şi infernală, transformată-n publicitate finală!

Oraşul meu doarme gol în soare,

Cu cărămizile pe spinare,

Visează cum o să se măsoare,

Cu casele şi blocurile viitoare

Abis al crizei necuprinse, oraşul meu, pare depopulat.

Oraşul meu în schimb e poluat,

Zilnic vomită-n atmonsferă,

Gaz fierbinte ca-ntr-o seră

Şi aşa Oraşul meu încă mai speră.

Oraşul meu este o hartă, cu linii ciudate, colorate, prin care circulă mii şi mii de oameni, fiecare cu oraşul său din mintea lui extrem de colorată.