Cartea care va să fie

Maurice Blanchot

I

Cântecul sirenelor

(fragment trunchiat)

     Sirenele: într-adevăr, se pare că ele cântau, dar într-un fel care nu satisfăcea, care lăsa doar să se audă în ce direcţie se deschideau adevăratele izvoare şi adevăratul farmec al cântecului. Totodată, prin cântecele lor imperfecte, care nu erau decât un cântec ce avea să fie, ele îl conduceau pe navigator spre spaţiul în care cântecul ar fi început cu adevărat. Ele nu-l păcăleau deci, îl duceau cu adevărat la ţintă. Dar ce se întâmpla o dată ajuns într-acel loc? Ce era acel loc? Acela în care nu mai rămânea decât să dispari, pentru că muzica, în regiunea de izvor şi de origine, dispăruse ea însăşi pe deplin mai mult decât oriunde altundeva în lume: marea în care, cu urechile astupate, se scufundau cei vii şi unde Sirenele [cântau], ca dovadă a bunăvoinţei lor, a trebuit să dispară într-o bună zi.

     De ce natură era cântecul sirenelor? În ce consta efectul lui? De ce acest efect îl făcea atât de puternic? Unii au răspuns mereu: era un cântec inuman - un zgomot natural, desigur; (mai există oare şi altele?), dar la limita naturii, oricum străin omului, foarte jos şi trezind în el plăcerea extremă de a cădea, pe care el nu şi-o poate satisface în condiţiile fireşti ale vieţii. Dar, spun alţii, mai ciudată era vraja: nu făcea decât să reproducă obişnuitul cântec al oamenilor, şi pentru că Sirenele, care nu erau decât nişte animale, foarte frumoase din cauza reflexului frumuseţii feminine, puteau să cânte cum cântă bărbaţii, ele făcea cântecul într-atât de insolit, încât lăsau să se nască în cel care le asculta bănuiala inumanităţii oricărui cântec omenesc.
[...]
     Nu trebuie ignorat acest cântec, el se adresa navigatorilor, oameni ai riscului şi ai mişcării cutezătoare, şi era, la rându-i, o călătorie: era o distanţă, şi ceea ce revela ea era posibilitatea parcurgerii acestei distanţe, posibilitatea de a face din cântec mişcarea spre cântec şi din această mişcare, expresia celei mai mari dorinţe.
[...]
     Erau oare sirenele - după cum a încercat tradiţia să ne convingă - numai voci false care nu trebuiau auzite, înşelăciunea seducţiei căreia nu îi rezistau decât fiinţele nesincere şi şirete?

     A existat întotdeuna la oameni un efort prea puţin nobil de discreditare a Sirenelor, acuzându-le obtuz de minciună: mincinoase când cântau, înşelătoare când suspinau, fictive cînd erau atinse; pe scurt, inexistente, de o existenţă puerilă, pentru exterminarea căreia bunul-simţ a lui Ulise a fost suficient.
[...]

     O dată sirenele învinse de puterea tehnicii care va pretinde mereu că joacă fără pericol cu puteri ireale (inspirate), Ulise n-a fost totuşi chit faţă de ele. Ele l-au atras acolo unde el n-a vrut să cadă şi, ascunse în sânul Odiseei devenită mormântul lor, ele l-au angajat, pe erou şi pe mulţi alţii încă, în această navigare fericită, şi totodată nefericită, care este cea a povestirii, cântul nu imediat, ci povestit şi astfel făcut inofensiv, odă devenită episod.

Maurice Blanchot, Cartea care va să fie, ed. Est, 2005, pag.9-12

picture by:

http://misgalgasyoy.blogspot.com/2010/06/sirenas-y-tritones-en-el-arte.html