Micene, Mykinai, Mikenes

     Un deal ros de vânturi. Marcat. Cuprins într-o matrice arheologică; cu poteci de beton ce ţin roca friabilă să nu coboare la vale, cu platouri ce definesc palierele palatului - şi ele betoane, cu ghizi ce privesc alături de turişti în adâncul mormintelor circulare, în urmele vântului de pe zidurile ciclopice, devine deal celebru.

     Nu poţi urca la Micene doar din dorinţa de a mai trece în carnetul de bal  încă un dans pe ruine, încă o alăturare de sacru pentru a fi numai prin asta mai erudit, pentru că locul poartă pecetea unui blestem antic şi poarta prin care treci îţi va părea atât de mică.

     Doi lei, ce privesc spre cer, ale căror capete nu se mai văd, străjuiesc un altar cretan; deasupra altarului, o coloană. Semnificaţie războinică a cetăţii, ce domina până şi Creta, până aici a fost apogeul ei.

     Poartă, al cărei boiandrug ciclopic susţine leii, ale căror capete privesc printre pietre, printre nori, care poartă urmele balamalelor enorme, care nu vrea să piară devine astfel unică în lume şi poate prima ca şi astfel de construcţie.

     Uimiţi, turiştii se opresc, privesc, citesc în cărţi, în pliante. Ghidul îi înconjoară cu vorbele, le explică: tragedia. Moarte pluteşte ca mit, legendă, paşii se duc pe acolo unde au pătruns delatorii, tot pe acolo şi eroii. Turiştii,  oameni mici în comparaţie cu pietrele din ziduri, cele cu urmele timpului înscrise de vântul grefier, compară totul în realitate. Povară grea.

     Sus este palatul, răscolit de vreme, reconstituit de arhitecţi contemporani; dorinţe. Priveşti prin dorinţă, prin efortul celor care au creat datorită acestei prezenţe... mitul...

"Palatele se năruie,
 Babilon, Ninive, Troia...
 Şi casa cea mare a Cezarului...
 Toate zac năruite.
 Unde-i cuibarul ploierului.
 Fosta-a arcul prin care-au călcat romanii..
 Săpînd, scormonind,
 Sfărmăm cu tăişul de plug
                                         bulgăr'le tare...
 Unde Clitemnestra-şi aşteptă soţul,
 Privea făcliile aprinse semnalizînd de pe culmi
                                               culmi...
 Noi doar boţul de pămînt îl vedem...
 Săpînd şi scormonind noi trecem...
 Iar regina şi turnul de strajă cad...
 Căci Agamemnon plecat-a călare, departe...
 Clitemnestra nu mai e decît..." *

 

     Aici a fost palatul lui Agamemnon, undeva era baia, unde a fost primit la întoarcerea sa de peste Marea Egee, de la Troia. În urma lui, care ce duceau sclavi, podoabe, arme, ca într-un adevărat triumf cum ar spune romanul, şi el comandantul este primit de regină, de Clitemnestra.

     Puţin mai târziu un năvod îi va sufoca mişcările, prin ochii mari ai plasei, cuţite lungi pătrund deschizând răni pe care nici măcar la Troia nu le-a avut, pe buzele sale, schimonosite de durere, pecetluite, rămâne blestemul, o pajură ce-şi ia zborul, dă roată lumii şi vesteşte crima.

    Clitemnestra pomeneşte în acest icnet al celui din faţa ei doar de "Ifigenia" şi în acel înec acvatic şi sanguin, Agamemnon îşi aminteşte portul, cu triremele fără vlagă, lipsite de vânt, cu velele şi vâslele ridicate, goale. Gol al sufletului, în schimbul sacrificiului: moartea fiicei sale, tribut adus zeilor. Unde sunt ei acum?
     Să poţi să aştepţi zece ani ca să te răzbuni, bucăţi cu bucăţică, ura să ia forma unui scenariu al morţii. Să te aliezi cu celălalt descendent la tron, cu Egist, ură peste ură.
    Tocmai aici anticii greci s-au oprit pentru a cânta tragedia eroului ce moare acasă; Ulise întâlnindu-l pe Agamemnon în Infern, va şti cum să se ferească, să pătrundă în propriul palat din Ithaca fără ca nimeni să-l bănuiască.

     "Ne vom înapoia la Micene; soarele tocmai a asfinţit cînd am ajuns pe terasa cea mai înaltă. Între piscurile abrupte care o domină, o lună străvezie navighează uşor. Dar în faţa noastră, câmpia întunecată se întinde la poalele Argosului pînă la marea mai deschisă la culoare din dreapta noastră. Spaţiul este imens, tăcerea atît de absolută, încît piciorul se căieşte de a fi produs rotogolirea unei pietre. Un tren gîfîie în depărtare, un măgar pe cîmp îşi strigă amărăciunea care urcă pînă aici, clinchetele turmelor coboară pantele cu un susur de ape. Pe decorul acesta sălbatic şi gingaş, totul este magnific. Peste macii acum desfăcuţi trece o adiere uşoară de pămînt. Cea mai frumoasă seară din lume se culcă încet-încet peste leii micenieni. Munţii se întunecă treptat pînă când cele zece lanţuri devin un singur abur albastru. Merită să vin de atît de departe pentru această bucată mare de eternitate. După aceea restul nu mai are importanţă." **

     Înainte de a păşi, trebuie să fim siguri că locul ne primeşte pasul, lumina ne arată adevărul şi amintirea ne va dizolva în marele ancestral al umanităţii; asta am învăţat eu la Micene, aşa cum precursorii au învăţat şi ei, alţii vor veni în urma noastră pentru a întregi universalul.

___________________________________________________
* Virginia Woolf, Între acte, ed. Univers, 1978, pag. 134 mijloc;
** Albert Camus, Carnete, ed. Rao, 2002, pag 479 mijloc.