Estetica eșecului

≪Estetica eșecului este singura durabilă. Cine nu înțelege eșecul este pierdut.
*
Importanța eșecului este capitală. Nu vorbesc despre ce anume dă greș. Dacă nu înțelegi acest secret, acestă estetică, această etică a eșecului, n-ai înțeles nimic și gloria este zadarnică.

Numărul nu este niciodată destul de numeros. El transformă catedrale în capele.

Admiratorii nu contează. Trebuie să fi răscolit măcar un suflet din străfunduri. Să te fi făcut iubit prin mohorâtul ocol al operelor de binefacere.≫

Jean Cocteau, Opium-Jurnalul unei dezintoxicări, ed. Art, 2007, pag. 96-97.

Coțovana - un lucru strălucitor; o posesie

Rămânem la dorință.
Eșecul constituie neîmplinirea, ratarea dorinței.
La o mare distanță, și la o mare altitudine am surprins coțofana în zbor.
Recunosc că am fotoshopat imaginea păsării, dar am ratat posesia. Putem falsifica orice, chiar și realitatea proprie. La urmă, în definitiv, nu ne aparține. Nu ne aparține nici minciuna. Dorim prin asta să influențăm mediul în care trăim, eșecul în care trăim. Mințim -și asta momentan dă bine, asupra unei stări de bine. Cardul ne sufocă, Fiscul bate la ușă.

Nu are nici o importanță atâta timp cât ne demonstrăm existența. Toate aceste minciuni ce ne traversează viața nu importă. Trăim clipa. Trăim o clipă ceea ce alții nu au visat poate o viață. Să fie atât de efemeră dorința de a fi bine? Da, este efemer, pentru că în fiecare clipă, în fiecare zbor, ne mințim că este bine.

Ce pasăre, ce culori, ce zbor, ce umbră, ar fi pe cer, atunci când eu nu văd pe nimeni?!

Levitație

≪ Dacă plecăm de la revelația primă a celuilalt ca privire, trebuie să recunoaștem că ne încercăm inaccesibila ființă-pentru-celălalt sub forma unei posesii. Eu sunt posedat de celălalt; privirea celuilalt îmi șlefuiește corpul în nuditatea sa, îl face să se nască, îl sculptează, îl produce așa cum este, îl vede așa cum eu nu-l voi vedea niciodată. Celălalt deține un secret: secretul a ceea ce sunt. ≫

Jean Paul Sartre, Ființa și neantul, Paralela 45, 2004, pag.499

De departe

http://www.aboutromania.com/brancastle1.html

Să ai un castel. Să posezi un domeniu. Să priveşti de sus întinderea pământului tău. Să spui: "Nu văd unde se termină, trebuie să mă uit pe hartă?", iată noua felaţie nobilă a unui spirit renăscut sau reîncarnat (ce mai contează) asupra unui capitalism pueril pierdut în consum.


Să fii feudal, să nu cumperi nici o maşină, automobil, cu nume terminate cu litere exotice, urmate de cifre impare, vopsite strident. Să ai cal, să ai şi câine, să ai şi servitor şi nevastă şi amantă, iată adevărata viaţa, nicidecum tabela electronică purtată oriunde împreună cu celularul.


Să cauţi în păduri, să tai copacii care-ţi trebuie, să vânezi doar ceea ce-ţi face foame şi dacă rămâne să dai câinelul tău. Să respiri aerul şi să bei apa muntelui pe care castelul tău stă. Să stai şi tu privind păsările în zborul lor cuceritor, să cazi pe gânduri asemeni lor privind prada şi să te ridici apoi; privind norii.


Dar toate acestea se pot încheia repede, nimic mai mult decât dorinţa de-a fi burghez şi de-a răspunde la telefon, de-a comanda o pizza prin SMS şi o sticlă de Cola să vină cadou.


Dar nu îţi trebuie un castel pentru aceste prime dorinţe de-a străbate codrii, nu îţi trebuie multe, nici măcar bani, încă pădurile se pot vizita gratis şi munţii nu au vârfurile înconjurate de bariere. Încă vreau să fiu om şi nu maşină, nu automat, nu fise, nu joc de comandă, nu politic, nu economic.

"Posesiunea este o prietenie între om şi lucruri."

Jean Paul Sartre, Diavolul şi bunul Dumnezeu,Tabloul X, Scena IV

P.S. sublinierea în aldin îmi aparţine.