sâmbătă, 22 august 2015

Către sud

≪Se spune că Filip ar fi murit în timpul arhontatului lui Pitodem la Atena și că, Alexandru, fiul lui Filip, care avea pe atunci vreo douăzeci de ani, o dată ajuns la domnie, a plecat în Pelopones. Acolo el convocă o adunare a grecilor peloponesieni, cărora le ceru comanda supremă a oastei împotriva perșilor, comandă acordată de ei mai înainte lui Filip. Toți au fost de acord, cu excepția spartanilor care i-au răspuns că nu le este în obicei să asculte de alții, ci să comande.≫

Așa începe „Expediția lui Alexandru cel Mare în Asia” scrisă de Arrian (Arrianus), așa începe și povestea noastră din sudul Greciei, de undeva din sudul peninsulei Mani.

duminică, 16 august 2015

A scrie un scenariu

În primul scenariu primit, după atâtea romane publicate, scriitorul trebuia doar să traverseze o conduită contractuală a producătorului, a celui care scotea filmul pe piață. Ești plătit să scrii, ești plătit să joci, felul acesta de transmitere a ideii nu se termină niciodată.

Atunci scriitorul a început să scrie. Prin lungi ocoluri, largi metafore, s-a întors de fapt de unde a plecat, la El. Atunci a început să scrie despre El, despre El însuși, despre felul în care El sau Eu împleteau aceeași cunună a vieții.

Atunci a început să scrie despre cum El scrie un scenariu și despre felul în care căutările se termină brusc, ca acele autostrăzi suspendate, dar lipsite de fonduri pentru a fi continuate. A început să scrie despre promisiuni, care devin lichide odată încheiate, devin strecurate, terminate, odată finalizate.

Un scenariu cum i s-a cerut lui nu se va termina niciodată, asta pentru că apariția unui elicopter sau a unei mașini de poliție nu era determinată, nici măcar un cataclism la scară mică nu era dorit, nici măcar o dragoste. Acel scriitor care scria un scenariu despre felul în care a fost angajat să scrie un scenariu părea o idee formidabilă, dar nu originală, nici măcar sustenabilă financiar, pentru că toată ideea se învârte în New-York și orașul ăsta este atât de scump, fiecare stradă, sau chiar fiecare clădire, închiriată sau cel puțin filmată îți înjumătățește bugetul.

Știați că „The Birdman” a plătit milioane bune pe cadrele luate pe Broadway?!
„I singing in the rain” este gratis la ceea ce se petrece acum. O gură de evacuare a unei stații de metrou costă milioane de dolari; Marilyn Monroe și-a prins fusta acolo... în aer cu brațele.

În final scenaristul nostru scrie despre cum a fost silit să scrie un scenariu, el scriitor fiind.
În ultima seară ca avanpremieră a predării scenariului vede un meci de tenis. În acel meci o jucătoare, obosită și accidentată își învinge adversara, toate acestea după un chin ce ține ore, după un meci sufocant datorat unei călduri musonice ajunsă în nordul Americii. Încheie într-un declin uman, într-un elogiu adus spartanilor de la Termopile, celor din Cruciade, din Războaiele Mondiale, din Aergistal !

După semnare, spre seară, are loc finala de la Toronto, dintre Halep și Bencic, prima ruptă-n-gură de o întindere musculară, urmată de crampe abdominale și de un joc haotic ce limita geniul de prostie doar de un fileu. Scriitorul își dă seama de propria prostie și încearcă să recupereze manuscrisul; târziu, prea târziu. Filmul va rula pe Marile Ecrane, în final un elicopter SMURD va ateriza pe terenul de tenis, din care un paramedic se va da joc fluturând în jurul capului o plantă, cu rădăcini cu tot, din care tenismena noastră va mușca cu putere, revine după plecarea fâlfâită a zburătoarei și bagă cinci ași unul după altul. O firmitură de gențiană a scăpat printre dinții carnivori ai jucătoarei, firimitura s-a strecurat în tușă, între firele de semnal ce alcătuiesc „challenge”-ul dorit de jucătoare.

Astăzi Canada, datorită unei clime asemănătoare Retezat-ului se luptă împotriva unei plante deosebit de amare, denumită Gențiană. Proteste populare au loc în fiecare oraș sudic, proteste asemănătoare protejării raccon-ului, vidrei sau castorului... etc.

Scriitorul a scris că nu-și asumă nici o răspundere.
În răstimp SMURD-ul, la întoarcere, a luat un pilot român de planor rătăcit în Gropelanda, recordul nu se poate omologa nefiind martori decât doi trei vikingi rătăciți de secole în aceeași zonă, care; la fel ca în cazul balonului ce a luat doar o persoană în timpul marelui naufragiu din secolul trecut...


marți, 11 august 2015

Moartea prematură a unui tânăr viitor rege

o imagine de pe lacul Secu
Moartea vine pe caii cei mai trufași din lume; Albrecht Dürer, desenează caii cavalerilor ca fiind cei mai impetuoși, mai falnici sau chiar cei mai bine întreținuți din lume: Moartea —alături de Diavol, cutreieră lumea.

În vremuri demult apuse, regii mureau pe cai. În acele lupte, cavaleria alcătuia corpul de elită, iar regele reprezentatul principal. În mijlocul încleștărilor, calul și călărețul devenea un singur corp, de aceea, odată cu prăbușirea calului, călărețul putea fi strivit sau călcat, lovit de ceilalți: un rege pedestru, reprezenta victima cea mai sigură în fața altui călăreț.
King Richard:
A horse, a horse! My kingdom for a horse!

Catesby:
Withdraw, my lord; I'll help you to a horse.

King Richard:
Slave! I have set my life upon a cast,
And I will stand the hazard of the die.

Shakespeare — Richard The Third Act 5, scene 4, 7–10

Mai departe în trecut de Richard, voi pomeni de Cirus, de Cirus cel Tânăr, cel care a murit la 22 de ani în marea bătălie de la Cunaxa; în bătălia pe care Xenofon o descrie cu acuratețe, el însuși fiind participant.

Cirus a dorit domnia, el fiind principe persan, fiul lui Darius al II-lea și a prințesei Parysatis. Fratele său mai mare, Artaxerxe (al II-lea Memnon), deținea deja tronul. Cirus reclamă tronul prin faptul că el a fost primul născut din momentul când Darius -tatăl său, a devenit rege, fratele său mai mare s-a născut în timp ce Darius nu era rege.

De mic copil, Cirus a primit o educație aleasă, mai ales de la bunicul său med (din partea mamei), Astiage.

≪Aflînd cît de mult dorea băiatul să iasă la vînătoare, Astiage îl lăsă să plece împreună cu unchiul lui și dădu poruncă să fie escortat călare de mai mulți bărbați vîrstnici, care urmau să-l țină departe de locurile primejdioase și să-l ferească de amenințarea sălbăticiunilor. Cirus nu pregetă să-i întrebe de care fiare trebuia să se ferească.

[...]

Cirus lua aminte la tot ce se spunea. Într-o vreme, un cerb, trecu pe dinaintea lui ca o săgeată; uitînd de toate, băiatul o porni întins după el; ochii lui nu mai vedeau decît goana cerbului din față. Nu știu cum, pe cînd sărea un obstacol apărut în cale, calul lui Cirus se împiedică și căzu în genunchi, fiind cît pe ce să-și răstoarne călărețul; totuși, străduindu-se din răsputeri, Cirus izbuti să rămînă în șa, iar calul se ridică în picioare. Ajuns la loc deschis, băiatul ținti și doborî cerbul — o namilă de toată frumusețea. Cirus era în culmea bucuriei dar cum dădură de el, însoțitorii îl certaseră, arătîndu-i în ce primejdie se vîrîse, și amenințară că vor raporta.

Amărît, Cirus — care între timp descălecase — sta pe loc, fără să clintească. Iată însă că se aude un strigăt: ca mînat de duhuri, Cirus se aruncă din nou pe cal, vede un mistreț gonind din față drept asupra sa, dă pinteni, se repede în întîmpinarea fiarei, zvîrle sulița și i-o înfige drept între ochi, doborînd-o.

De astă dată îl certă și unchiul, văzîndu-i necugetarea; dar cu toată certa Cirus se rugă de el să-i dea voie să ducă bunicului jivinele doborîte. Se pare că unchiul i-ar fi obiectat:
     — Dacă află că te-ai ținut după ele în goana calului, bunicul tău n-are să te certe numai pe tine, ci și pe mine pentru că te-am scăpat din mînă...
≫ 
Xenofon, Educația lui Cirus, I.4

Peste mai puțin de zece ani, în mijlocul bătăliei de la Cunaxa,
≪ văzîndu-i pe greci [aliații și mercenarii săi, n.m] cum înving și pornesc în urmărirea trupelor din fața lor, Cirus abia se mai stăpînea de bucurie, iar cei din jur se grăbeau să-i cadă la picioare, ca înaintea unui rege.

[...]

Spre a nu-l lăsa să ajungă în spatele elinilor [este vorba de regele Artaxexe, inamicul său, n.m] (pe care, în acest caz ar fi însemnat să-i masacreze), Cirus porni în galop să-i țină calea și-l atacă cu cei șase sute de oameni ai săi, izbutind să înfrîngă trupele rînduite înaintea regelui și să pună pe fugă pe cei șase mii de oameni ai aceluia; se spune chiar că pe Artagerse, căpetenia lor, l-ar fi răpus cu propria mînă.

Cînd a început deruta, cei șase sute ai lui Cirus s-au răspîndit și ei în urmărirea fugarilor, lăsînd numai o mînă de oameni lîngă el, între care pe așa-numiții comeseni. Cu ei alături, iată că-l vede și-l recunoaște pe rege în mijlocul cetei lui. Nemaiputîndu-se stăpîni, Cirus exclamă: „L-am văzut!”, se năpustește într-acolo și-l izbește pe Artaxerxe în piept cu o lovitură atît de puternică încît —după spusele lui Ctesias, medicul regelui—îi străpunge platoșa. Ctesias spune chiar că l-ar fi vindecat pe Artaxerxe de această rană. Oricum, chiar în clipa aceea, o suliță azvîrlită cu putere, nu se știe de unde, îi pătrunde lui Cirus sub ochi. Pe dată se încinge o luptă înverșunată între rege și Cirus și între partizanii fiecăruia; Ctesias înșiră pe toți cei care au căzut de partea regelui; de partea cealaltă a căzut Cirus, iar peste trupul său au mai căzut opt dintre cei mai de seamă oameni ai săi.
[...]

Xenofon, Expediția celor zece mii, I.8

Am citit deunăzi că un mare călăreț de bicicletă a fost dezmoștenit de accederea la tron. În felul meu scriu că ceea ce n-ar fi putut fi principe i s-a îndeplinit. Ba chiar am înțeles că acest prințișor este chiar fericit că i s-a luat o asemenea povară virtuală de pe umeri.
Ceea ce sigur nu a înțeles acest cavaler al bicicletei, este că în lipsa calului, crede că ar merita ceva mai bun. Dar nu, cel ce nu-și dorește calul, nu poate avea nimic princiar și asta pentru că atâția regi au murit în șa. Dintre ei, mulți foarte tineri. Și, ceea ce sigur nu știe acest prinț imatur este că un exhibiționism rutier nu poate înlocui asta, cu toate accidentele de bicicletă, și nici măcar un foc de tabără.

Lipsa educației nu ajută nici măcar pe cei care soarta le rezerva o viață mult mai bună decât celorlalți, să-i plângem așadar pe proști și pe cei ce se folosesc de acest avantaj.

________________________
Proză istorică greacă, Univers, 1970, pag. 364; pag. 316-318.

marți, 28 iulie 2015

In a momentary lapse of reason - Într-un radical motivat de momente


http://versuri-traduse.com/cantec/demonstra/705347/ian-parry/versuri-si-traducere-a-momentary-lapse-of-reason/

Nu pedalam spre o lume, ci o lume vâslea spre mine.
Eu terestru, lumea acvatică.
Lumea ce te umple, ce te revarsă apoi.
Balena ucigașă ce-și vomită victima.

Și toate aceste momente motivate radical de existență,
de dorință, de înaintare, de vânt, de patimă, cădeau în fața vitezei mele.

Habar n-aveam că existam până nu m-am împiedicat,
până n-am căzut, până când m-am julit, până când fâșul și-a pierdut mânecile;
Coate sângerând, palme zdrelite, priviri virgine.

O singură lume rămâne;
cea a memoriei mele, a uitatului de peste umăr.
Îmi rămâne privirea rece a urmăritorilor,
care doreau doar să-mi violeze,
privirea.
Asta pentru că este la modă!

marți, 14 iulie 2015

Înaintea intrării



La Olympia, pe clădirea unde căpeteniile se adunau la sfat, ce ar fi fost deasupra țiglelor, s-au găsit aceste modele de akroterion cu imaginea gorgonei; ființa ce împietrește prin privirea sa. Efectul este dual, trecătorul se oprește o clipă pentru a distinge bine zâmbetul împietrit al antefixu-ului. O clipă împietrește la rândul său; ambivalență clară a străinului ce cutreieră lumea și caută diferențele, contrastele, localnicul a împietrit de mult, trece fără să bage de seamă.