sâmbătă, 28 martie 2015

time to spring

Piersic de un an
...în față, în fața privirii!

Sapă și repară

Piața Unirii, Timișoara, vedere spre Nord
 http://en.wikipedia.org/wiki/Broken_windows_theory

Privesc minute în șir acest rondo de ferestre.
Nici una nu-i ca cealaltă și chiar dacă ar fi așa, poziția în cadrul grupului diferă.
Diferă adâncimea, lateralul, umbra.
Putem găsi o elasticitate a reprezentării, începem cu o stea în frunte și sfârșim elegant, cu jaluzelele aproape trase. Între cele două apariții, ne dublăm, ne dedublăm, ne ascuțim, ne fugărim.

Teoria este bună, să reparăm în acest parcurs ceea ce putem, la sfârșit să nu regretăm nimic; nu că n-ar fi de apăsat multe, dar o poză bună ne binedispune înainte de a da ora înainte.

Ce mă interesează de fapt? mesajul sau pur și simplu teoria?

vineri, 27 martie 2015

Culori în alergare - oameni în căutare

in wild in my backyard
Umaniștii au simțit nevoia de-a explica, de a defini sau chiar de-a enunța cele ce ne înconjoară într-o nevoie de cunoaștere. În fond o definiție se sprijină pe alta, cu principiile stau altfel lucrurile. Ceea ce se dorea, era de fapt găsirea unui drum în univers. Dorința nu a venit în a-i imita pe cei ce stăpânesc foarte bine științele exacte, rădăcinile acestei flori se trag de la Aristotel.

Andrei Pleșu încearcă să definească la rându-i, în Dilema Veche, printr-un articol: ≪„Intelectual“? Adică ce?≫ o anumită clasă de oameni; cei pe care noi toți îi numim intelectuali.

http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/intelectual-adica-ce

Nu m-am regăsit în articol. Am încercat să comentez, trebuie să mă loghez, trebuie user, trebuie parolă... am abandonat.

Oricum, ferindu-ne de clișee, cădem cu grație în ele. Asta a încercat și domnul Pleșu să nu cadă.

Cine supraviețuiește, cine creează și împarte cunoștințele sale în timpul acestei temporare treceri -care este viața, este un intelectual.

Am băut o bere, am mângâiat câinele, am privit cerul -vine ploaia, am deschis ușa -am ferit-o de vânt, am pus Pink Floyd, am încercat să dau un telefon, am citit -acum scriu; supraviețuiesc.

joi, 26 martie 2015

Ifigenia culturii sau contra Pleșu


Iphigeneia: Vai nouă, mamă! Soarta ne stoarce
           același cînt de durere.
          Vai, mă despart de lumină,
           mă despart de razele soarelui. *

Euripide - Iphigeneia din Aulis


Treptele duc spre soare, sui-generis așa ne indică imaginea, o clipă o reflexie caldă încă le mai spală pe ultimele. Sunt treptele ce-au fost părăsite de Ifigenia, cortegiul a trecut repede, se întunecă. Pe partea cealaltă, spre marea Egee este altarul, suntem cu ochii spre Troia.

Urcând și noi, citim în dreapta povestea, ea este scrisă pe un panou de un corifeu, ce mai înainte a anunțat mulțimea.
Vuietul mării s-a amestecat cu cel a oamenilor. Înalte reflectoare electrice sunt martori tăcuți ai unui zbucium suprem, unic, de neînchipuit. Zeii tremură în filamente.

Sacrificiul trebuie să aibă loc cu puțin timp înainte de apus, o căldură nefirească alunecă de pe oglinda apei, izvorul este tot reflexia soarelui ce atinge împreună cu lumina directă fețele oamenilor acoperite de mâini, nimeni nu privește, un val întârziat icnește lângă stânci, vântul se oprește.

Acum ar fi trebuit o urmare, o muzică, un dans, dar toate acestea ar strica și ar devaloriza unica scenă rămasă neatinsă de prostituția intelectuală, clipa schimbului, clipa în care Artemis pune pe altar o căprioară, este potlatch-ul divin, de neînțeles pentru oameni și căutat tot timpul de religie.

Privind imaginea contemporană, l-am auzit pe domnul Pleșu vorbind undeva la un radio din vecini, apoi cineva se dădea cu curul de pământ pe un ritm angoasat, apoi din nou Pleșu... apoi din nou izbitura, deculturarea.

* Euripide, Teatrul complet, Gunivas Arc, 2005, pag.324.

marți, 24 martie 2015

Lumina care cade

Castani canadieni albi
O urmă albă pe cer asemeni unui laser cosmic trasează traiectoria unui avion.
Sunt zile în care păstrez cerul în imagini luate cu aparatul numai pentru urmele atât de diferite, de întretăiate, de fugare, ca cele lăsate de reactoare.
Tot timpul, de mic copil, m-am întrebat asupra celor ce călătoresc atât de des cu avionul, asupra satisfacției lor de-a vedea lumea, de sus.
Tânăr fiind, erau rare știrile despre avioane căzute. Până odată ce eram în Retezat, undeva la tăul Peleguța și într-o dimineață s-au auzit zgomote asemănătoare trăsnetelor, afară fiind senin. Un avion AN-24 se prăbușise peste Custura, spre Lupeni. Evenimentul l-am traversat, însă știrea am aflat-o mult mai târziu. Se pare că era un avion de marfă nu cu pasageri, oricum echipajul murise, era; cred prin 1987.

Am citit undeva în dorințele unui copil; „Să nu se mai prăbușească avioane...”