marți, 21 octombrie 2014

Aliterație geografică

Delphi, teatrul și templul
Cel puțin o dată pe an, dacă nu se întâmplă așa, atunci sigur un eveniment important a stricat repetiția.
Este interesant că teatrul este mai sus -ca altitudine, decât templul. Îmi închipui tragediile, când la vederea cuțitului personajele strigau în noapte și acel sunet tăvălea valea Pleistos asemeni furtunilor pline de fulgere prinse de phaidriatide.

Teatrul; exhibiția oamenilor în afara realității enunțând realitatea, oglindirea.
Nu există un plan comun între religie şi teatru.
Ceea ce ascunde religia apare în teatru.
Ceea  ce teatralizează prorocii dispare în teatru.

Urcând muntele aștept vârful. În teatru apare tot timpul o așteptare, dacă ea convine publicului, autorul este bun, invers -neînțeles, autorul este hulit. Peste câțiva ani sau secole, autorul este repus în drepturi, publicul -contemporan de data aceasta, a înțeles mesajul. În cazul Zeului, regia este alta. Statuia lui este sfărâmată și locul lui este luat de alt Zeu, identic cu el de fapt, o oglindire.

Ceea ce oamenii nu pricep din religie este că teatrul este fiul religiei și acest fiu este mai puternic și mai viabil astăzi decât religia însăși, mama fiind pe moarte.

Ne interesează ceea ce urmează, epilogul, Zeul în firea lui nu deconspiră sfârșitul, teatrul -în felul său, are această datorie.

Urcați la Delphi de fiecare dată când sunteți în apropiere. Și Timișoara este foarte apropiată. În zilele când scriu, un drum până la vechiul Tomis, poate dura până la Delphi; de la Timișoara.

luni, 20 octombrie 2014

Bătălia de la Navarino - 20 octombrie 1827

Golful Navarino, Pylos - în dreapta imaginii, o lunetă publică
Urmând drumul sudic tocmai de la Patra, trecând prin Pirgos și Kiparissia ajungem la Pylos.
În Pylos se coboară, venind de pe uscat, de oriunde, trebuie să cobori. Orașul este așezat în locul unde probabil un mic vulcan din carbonifer și-a arătat colții.

Pylos este sub șoseaua ce duce spre Koroni, punctul sudic în partea vestică a Peloponezului. De pe șosea se poate vedea un minunat teren de golf sau intersecția cu plaja de la Voidokila -pentru cei ce vor să ajungă-n rai, ca formă de comparație.

În golful numit Navarino, din largul mării de lângă Pylos, s-a dat una dintre cele mai interesante bătălii navale. Flota unită a Angliei, Franței și Rusiei împotriva celei a Imperiului Otoman împreună cu cea a Egiptului. Dacă sunteți nedumeriți, țin să amintesc că Napoleon I a trimis ofițeri în Egipt pentru a-i antrena pe mameluci în tehnica războiului modern, războiul în mișcare.

Muzeul Rene Puaux din Pylos
Chiar și în ajunul bătăliei de la Navarino (golful din fața Pylos-ului) un ofițer francez a trebuit să debarce de pe nava amiral a lui Ibrahim (ofițerul Letellier) și să treacă în cealaltă parte.
Nava amiral rusească se numea Azov.
Rușii s-au întrecut într-un eroism maritim. Sigur că englezii au fost cei mai experimentați, dar nici francezii nu s-au lăsat mai prejos.

Trafalgar, Aboukir (lângă Alexandria -Egipt) au fost bătălii unde au participat și ofițeri, tunari și marinari prezenți la Navarino. Flota engleză, franceză și rusească era inferioară numeric, atât ca număr de vase, cât și ca marinari și tunuri. Turcii având poziții terestre pe Niokastro -cetatea și Sphacteria -insula, de au tras cu tunurile.

Muzeul Rene Puaux din Pylos
Bătălia a durat patru ore, puțin. A fost o lovitură de bici, o incizie chirurgicală.
Pierderile aliate au fost numai în oameni, nici un vas nu a fost scufundat. În partea cealaltă, un dezastru. În urma acestei bătălii flota Egiptului a dispărut, iar Turcia nu a mai reușit să-și facă o flotă până la Primul Război Mondial.
Sunt sigur că amatorii de istorie pot căuta pe net date mult mai interesante decât cele descrise de mine; asta și doresc.

duminică, 19 octombrie 2014

Gard așezat pe orizont

Katakolo (near Pirgos), Greece
Apusul de soare binevenit.
Privim în spate o clipă toată călătoria zilei.
Vrem să bem retsina. Trebuie să fie rece.
Poarta, duna de nisip, apoi marea.
Obosit, observ aplecarea gardului spre stânga.
Cea mai bună nivelă, linia orizontului.
Fac poza și mă pun pe băut.

sâmbătă, 18 octombrie 2014

Prilejul înălțimii

De la coloanele frontale până la calea  ce duce în fața templului sunt aproape zece metri, totuși coloana pare că este zidită (înălțată) aproape de cădere (de bordură).

Nu este o curiozitate să afli ce este dincolo: urmează rampa.
În lipsa treptelor, apare un plan înclinat -fără nici o anvergură în contemporan, oamenii apar astfel invalizi. Ei -oamenii, nu pot urca în templu decât în scaun cu rotile, pentru că rampa are această dedicație -în contemporan precum am scris.

Coloana cea mai înaltă face tot jocul meu de imagine.
Rampa nu o ajută deloc, ba dimpotrivă, o face accesibilă.
Să privim ca la început, de sub zid, de sub poartă. Să purtăm un dialog astfel. Undeva cineva sus, undeva cineva jos; prilejul înălțimii.

Despre prilejul josimii, nu sunt abilitat să scriu. Este incorect. Probabil că și dăunează sănătății.

Anvergura scriiturii lui Zola sau Dickens nu mai există, cei care cred că reușesc asta -fiind epigoni, răstălmăcesc totul, devenind politruci.

Coloana de la Delphi se privește de la urcare, este prilejul prin care vezi rampa care-ți este oricum interzisă. Pătrunderea în templu -chiar și în vechime, nefiind inițiat, spălat, purificat ... era un sacrilegiu.

Astăzi atingem foarte puțin din ceea ce se putea atinge acum două mii de ani.
Astăzi deja știm ceea ce dorim să atingem; de aceea, însăși atingerea devine sacrilegiu.

Suntem spectatorii dorinței, urmare a neatingerii, a cunoașterii, a păstrării imaterialului ca donație materială muzeului.
Iubesc ceea ce cunosc și ceea ce doresc, de aici o mare frică în dorința de a atinge -odată cu asta și macularea. Rămân să scriu că asemeni înălțimii coloanelor unui templu antic, unele dintre ele -coloane, rămân nebăgate în seamă în favoarea celor mai înalte, terminate, perfecte.

Delphi, Templul lui Apollo, dreapta coloana lui Prusias



Laicizarea mitului

Delphi, Temple of Apollo
Din coasta coloanei centrale a Marelui Templu răsări un măslin. Așa, cam pe la doi metri înălțime, numai bun pentru a fi privit. Și lumea ce trecea se minuna. Vestea apucă repede toate capitatele europene, mai apoi toată lumea. Prețul biletelor explodă și întregul sit deveni loc de pelerinaj, asemeni odinioară.

Imaginea mărită apărea astfel în multe vederi. Se reinterpretă dualitatea, cuplul. Se numărară frunzele, se făcu un inventar a lor, o orientare spațială. Cineva enunță ideea unui cod trimis de zei. O echipă de cercetători britanici anunțară decodarea.

Una dintre vederi apare și aici, nu facem obiectul unui trucaj.
Nebunia există peste tot în lume și toate cele descrise mai sus nu se întâmplă și nici nu s-au întâmplat; în schimb măslinul crește lateral și puțini turiști l-au observat.

Prin conservarea ce-i preocupă pe curatori, planta va fi înlăturată și până la anul sigur coloana va fi curățată. O muncă în plus, o cățărare, oare a câta?!

Minunea nu există, sau dacă există ea se manifestă în dorința noastră, în spectrul nostru mental; un curcubeu. Ce plictiseală și cu acest curcubeu.

vineri, 17 octombrie 2014

Triptic solar-acvatic


Mă gândesc să-mi fac rost de-un ochi în frunte, să fiu triunghiular vederii.
Să văd trei valuri din același loc.
Trei timpi.
Trecut-prezent și viitor.
Ochiul din viitor îmi lipsește.
De aceea omul are doar doi ochi.

joi, 16 octombrie 2014

Arta de a cădea


Natura le amestecă pe toate. În final fiecare își găsește locul. Locul unde să moară.
Începând de ieri, o ploaie fină, caldă, potoli un soare prea cald pentru acest mijloc de octombrie.
Via neculeasă, strugurii lentilă, graba de-a ascunde bicicletele, dispariția cățelei prin spatele curții, ne arată părăsirea locului, fuga de ploaie. Lipsa luminii solare.

Undeva, pe umbrarul construit curând, am văzut fluturele eșuat asemeni unui avion ce-a aterizat forțat. Și-a găsit locul; în culorile lui, camuflat. Probabil că în lumea paralelă nouă, sălbatică, toate ființele își caută un loc de eșuare, un cimitir; precum elefanții.

Apa și-a făcut culcuș pe aripile lui datorită tensiunii superficiale. Ochii - două boabe de cristal, pe o aripă o sămânță de chihlimbar. De câteva zile era companionul meu de înălțime, acum, în lipsa lucrului pe scară, îmi revine sarcina de-a cerceta pe unde se scurge apa. Așa l-am întâlnit.


Din satelit, imaginea pare un model, o pregătire de lansare, un viitor zbor. Privit de sus, de cele mai multe ori totul apare fals. Jos, dorința de a trăi nu răzbate până sus. Nici măcar căderea.