marți, 22 iulie 2014

Copilul - soare, ce cade din soare, noul erou, eroul-copil

http://nonamedufus.blogspot.ro/2011/03/pause-ponder-silly-putty-bubble-gum.html
Celebrând fără emoție victoria împotriva nemișcării, a haosului static, copilul-soare despică după o luptă corp la corp monstrul, astfel apare din nou lumea (a doua oară). În lumea nouă se sărbătorește zborul încă înainte de a fi descoperit.

Un alt copil atras de soare este Icar. În zborul său, aripile sunt desfăcute de raze și în căldura ivită, cade de la o înălțime amețitoare în mare.

Sunt o mulțime de copii care cad din soare și în ziua de astăzi.
Am reflectat la noțiunea de erou, ore întregi înainte de a scrie.
Nu mai poate fi erou lunetistul sau pilotul, nici măcar acel grenadier ce se strecoară printre șenilele unui tanc nu mai poate fi erou. Deja pentru mine eroii actuali devin personaje negative, asemeni celor ce se aruncă în aer împreună cu autobuzul în care merg.

Nici măcar conducătorul unui stat nu mai poate fi erou, indiferent de poziția pe care o ia în cazul unui război. Eroi sunt copiii care mor. Trăiesc epoca în care noțiunea veche de erou își pierde semantica, pasul și ritmul.

Copiii care cad din cer sunt noii eroii ai acestei lumi.
Aș vrea să le ridic o coloană, un monument care să eclipseze toate mormintele, tumulurile, arcurile de triumf înălțate celor din vechime.

Toți copiii care mor în războaie devin eroi, dar numai o parte din ei vor fi pomeniți, este adevărat; și numai o parte din ei vor fi înmormântați.

Ce desuet a devenit cuvântul erou. Poate că înlocuit cu copil-erou, va trezi din nou această lume.

duminică, 20 iulie 2014

În același timp îi dădeam în gură pentru a nu răsări

Akropolis, pedimentul estic stânga, Athina, Grecia

Interpretarea nu lasă loc de condiționare, felul acesta de ipoteză vine după.
Astfel că odată îndeplinită viziunea, adevărul, fie el travestit, are o funcție de purificare și una civilizatoare.
Atunci când caii lui Helios vin din mare, orice primire a unui răsărit de soare suportă contrastul prin care clipim. Atunci se ivește zeul. Și noi iute spunem că oprește răsăritul, că ne oprește lumina, că așteptăm un alt zeu care să ne ilumineze, în altă poziție, crucificat să fie, nu contează, durerea nu contează, imaginea în schimb da.

Dionysos așteaptă lumina, este primul, inițiatorul unui drog bahic, a unei noi viziuni, nou orizont. Lumina atât de interpretată prin lumânare, iubită tacit solară, absentă la eclipsă.

Refuzul nu înseamnă dorința de-a nu fi sau de-a nu participa la eveniment, înseamnă dorința de a nu înțelege.

sâmbătă, 19 iulie 2014

Victima


≪Spuneam mai devreme că, în ritualul hindus, construirea altarului consta în a trasa pe pămînt un cerc magic. În realitate, toate operațiunile trecute în revistă pînă acum au același obiect. Ele reușesc să traseze o serie de cercuri magice concentrice, în interiorul  spațiului sacru. Pe cercul exterior stă sacrificantul; apoi vin succesiv preotul, altarul și stîlpul. La periferie, în dreptul laicului în interesul căruia are loc sacrificiul, religiozitatea este slabă, minimă. Ea crește pe măsură ce spațiul în care se manifestă se micșorează. Întreaga viață a mediului sacrificial se organizează astfel și se concentrează în jurul aceleași vetre; totul converge spre victima ce urmează să apară acum. Totul este pregătit pentru a o primi. Este adusă.

Uneori, ea este sacră chiar prin naștere; specia căreia îi aparține era unită cu divinitatea prin legături speciale. Astfel, avînd un caracter divin congenital, nu mai acea nevoie să-l capete special pentru acea împrejurare. Dar, la modul cel mai general, erau necesare rituri adecvate pentru a o introduce în starea religioasă cerută de rolul căruia îi era destinată.

În anumite cazuri, atunci cînd victima fusese desemnată cu mult înainte, aceste ceremonii avuseseră loc înainte ca ea să fie adusă la locul sacrificiului. De asemenea, frecvent, ea nu avea încă nimic sacru în acel moment. Trebuia doar să îndeplinească anumite condiții care o făceau aptă pentru a primi consacrarea. trebuia să fie fără cusur, fără boli, fără infirmități. Să fie de o anumită culoare, o anumită vîrstă, un anumit sex, în funcție de efectele urmărite. dar pentru ca virtualitățile ei să se realizeze în act, pentru a o ridica la nivelul de religiozitate cerut, trebuia ca ea să fie supusă la un întreg ansamblu de ceremonii.

În anumite țări, era împodobită, pictată sau albită precum bos cretatus din sacrificiile romane. I se aureau coarnele, i se punea o coroană, i se prindeau bentițe. Aceste podoabe îi transmiteau un caracter religios. uneori chiar, costumul ce i se punea a o apropia de zeul care veghea sacrificiul: așa era obiectul deghizărilor folosite în sacrificiile agrare, din care n-au mai rămas decît urme.

De altminteri, semi-consacrarea conferită putea fi obținută și într-o altă modalitate. În Mexic, la Rodos, victima era îmbătată. Această beție era un semn de posedare. Spiritul divin cuprindea deja victima.

Însă ritualul hindus ne va permite să urmărim mai bine întreaga înlănțuire de operații în cursul cărora victima devine în mod progresiv divină. După ce a fost spălată, e introdusă în scenă în timp ce se fac diferite libații. I se adresează atunci cuvîntul, înmulțind epitetele laudative și rugînd-o să se liniștească. În același timp, e invocat zeul, stăpînul animalelor pentru a-i cere să consimtă ca proprietatea sa să fie folosită drept victimă. Precauțiile, ofrandele, semnele de cinstire au un dublu rol. În primul rînd, ele scot în relief caracterul sacru al victimei; considerînd-o un lucru excepțional, proprietate a zeilor, ea devine astfel. Dar mai ales, e vorba de a o convinge să accepte sacrificiul cu calm, spre binele oamenilor, iar după cea murit, să nu se răzbune.

Aceste obiceiuri extrem de numeroase nu înseamnă, așa cum s-a spus, că animalul sacrificat este întotdeauna un fost animal totemic. Explicația este mai simplă. Există în victimă un spirit pe care sacrificiul își propune tocmai să-l elibereze. Trebuie deci să se împace cu acest spirit ce ar putea, astfel, o dată eliberat, să devină periculos; de aici, toate lingușirile și scuzele prealabile.

Pe urmă, se leagă victima de stîlp. în acest moment, caracterul sacru pe care îl capătă este deja mare încît brahmanul nu o mai poate atinge cu mîinile și sacrificatorul însuși ezită să se aproprie de ea. Are nevoie să fie invitat acolo și încurajat printr-o formulă specială, adresată de un preot. Și, totuși, pentru a duce la ultimele ei limite această religiozitate deja atît de înaltă, sînt necesare trei serii de rituri.

Animalul e pus să bea apă, pentru că apa e divină; e stropit pe deasupra, pe dedesubt, peste tot. Apoi este uns cu unt topit pe cap, pe greabăn și pe umeri, pe crupă și între coarne. Aceste ungeri le corespund celor care se fac cu ulei în sacrificiul ebraic, în timpul ceremoniei mola salsa, la Roma, ούλαι -ului sau grăunțelor de orz pe care în Grecia asistenții le aruncau asupra animalului. La fel, sînt întîlnite cam peste tot libații analoge celor despre care tocmai am vorbit. Ele au drept scop să producă o acumulare de sfințenie pe capul victimei.

În sfîrșit, după lustrații și ungeri, în ritualul vedic urmează o ultimă ceremonie avînd drept efect închiderea victimei înseși într-un ultim cerc magic, mai îngust și mai divin decît celelalte. Un preot ia un șomoiog aprins din focul zeilor și, cu acest șomoiog în mînă, înconjoară victima de trei ori. În India, așa erau înconjurate victimele, cu sau fără foc. Zeul Agni înconjura animalul din toate părțile, îl sacraliza, îl separa.

Dar, tot înaintînd astfel în lumea zeilor, victima trebuia să rămînă în legătură cu oamenii. Modalitatea folosită pentru a asigura această comunicare este furnizată, în religiile studiate aici, de principiile simpatiei magice și religioase. Uneori, există o reprezentare directă, naturală: un tată e reprezentat de fiul său pe care îl sacrifică etc. În general, pentru că trebuie întotdeauna să susțină personal sacrificiul, sacrificantul este - chiar prin aceasta - o reprezentare. În alte cazuri însă, această asociere a victimei și a sacrificantului se realizează printr-un contact material între sacrificant (uneori preotul) și victimă. În ritualul semitic, acest contact este obținut printr-o punere a mîinilor, în alte părți, prin rituri echivalente.

În urma acestei apropieri, victima, care îi reprezenta deja pe zei, îl reprezintă acum și pe sacrificant. Nu este suficient să spunem că îl reprezintă, căci se confundă cu el. Cele două personalități fuzionează. Identificarea se face într-o asemenea măsură încît, cel puțin în sacrificiul hindus, începînd din acel moment, destinul victimei, moartea ei viitoare au un fel de influență asupra sacrificantului. De aici rezultă pentru aceasta din urmă o situație ambiguă. Are nevoie să atingă animalul pentru a rămîne unit cu acesta și, totuși, îi este teamă să-l atingă pentru că riscă să-i împărtășească soarta.

Ritualul rezolvă dificultatea printr-o soluție intermediară. sacrificantul nu atinge animalul decît prin mijlocirea unuia din instrumentele sacrificiului. Astfel, această apropiere între sacru și profan, pe care am văzut-o desfășurîndu-se de-a lungul diferitelor elemente ale sacrificiului, se desăvîrșește în victimă.

Iată-ne ajunși în punctul culminant al ceremoniei. Toate elementele sacrificiului sînt date; ele tocmai au fost puse în contact pentru ultima oară. Dar operația supremă rămîne încă de îndeplinit. Victima este deja eminamente sacră. Dar spiritul care sălășluiește în ea, principiul divin pe care-l conține acum se află încă în corpul său și este prins prin această ultimă legătură de lumea lucrurilor profane. moartea urmează să-l elibereze, consacrarea fiind astfel definitivă și irevocabilă. Este momentul solemn.

Începe o crimă, un fel de sacrilegiu. Astfel, în timp ce se aduce victima la locul uciderii, anumite ritualuri prescriau libații și expieri. Se cerea iertare pentru actul ce urma să fie îndeplinit, se jelea moartea animalului, se plîngea după el ca după o rudă. I se cerea iertare înainte de a fi lovit. restul speciei căreia îi aparținea victima, ca un mare clan familial, era implorat să nu se răzbune pentru pierderea ce avea să-i fie pricinuită prin persoana unuia dintre membrii săi.

Sub influența acelorași idei, se întîmpla ca autorul crimei să fie pedepsit; era lovit sau exilat.La Atena, preotul sacrificiului din ceremoniile Bouphonia fugea, aruncîndu-și securea; toți cei care luaseră parte la sacrificiu erau chemați la Prytaneion; ei aruncau greșeala unii asupra altora; în sfîrșit era condamnat cuțitul, care era aruncat în mare. Purificările la care trebuia să fie supus sacrificantul după sacrificiu semănau de astfel cu expierea criminalului.

Astfel după ce animalul este așezat în poziția indicată și orientat în sensul determinat de rituri, toată lumea tace. În India, preoții se întorc; sacrificantul și oficiantul se întorc murmurînd mantrele propițiatorii. Nu se mai aud decît ordinele date cu voce egală de preot sacrificatorului. Acesta strînge atunci legătura care înconjoară gîtul animalului, „îi liniștește suflarea”, cum spune eufemismul folosit. Victima a murit. Spiritul ei a plecat.

Marcel Maus - Henri Hubert, Eseu despre natura și funcția sacrificiului, Polirom, 1997, pag.81-90.

joi, 17 iulie 2014

Ființăm într-o lume violentă, proastă și inconștientă

http://we-need-a-table.tumblr.com/post/90028055798/token-decks
Și felul acesta de ființare nu se termină niciodată.
Heidegger ca urmare a unei palori intelectuale scrie în 1947 ≪Scrisoare despre „umanism“≫, nici un șef de stat actual nu cred că a citit rândurile cuprinse de o mare anxietate și care nu ne dau de fapt nici un răspuns, ele cuprind forma, conturul, prin care umanitatea poate să se dezvolte într-un mediu. Mediul este bineînțeles cuprins în forma, conturul, pe care acest corolar îl dezvăluie. Suntem după cel de-al Doilea Război Mondial. Război provocat și lansat de Hitler și acoliții săi (așa am învățat la istorie).

1848
≪Tulburat de puseuri mistice, agravate de clima ultraortodoxistă din jur (Gogol își trăiește presupusa homosexualitate latentă ca pe un păcat capital), face un pelerinaj la Ierusalim. Demersul, departe de a-l stabiliza interior, îl devastează prin chiar imposibilitatea de a-și obține liniștea și iertarea. Nu mult după revenirea din pelerinaj, cade sub influența preotului Matei Konstantionovski, care-l angajează într-o terapeutică letală (prin abstinență generalizată, cu pretenții purificatoare: post total și nesomn) și-i induce ideea literaturii ca păcat, orientându-l spre arderea manuscriselor. Nenorocit psihic, Gogol se supune și, în noaptea de 11 spre 12 februarie 1852, arde manuscrisul părții a doua din Suflete moarte.≫ *

2014
Nimeni nu a citit partea a doua din Suflete moarte, nici un șef de stat european nu a citit suflete moarte. Suflete cu „s” mic.

Un avion plin de turiști se prăbușește la granița dintre Ucraina și Rusia. Țări (teritorii) aflate în plin război. Am pus teritorii ca pe viitor să se înțeleagă că era vorba de un război al slavilor împotriva slavilor; ortodoxiști împotriva ortodoxișilor.

Istoria uitată;

anul 1000, secolul întunecat:

"Imagini neglijate, nume nebăgate în seamă îl solicitau încă. Întrezărea lungi şiruri de oameni în zdrenţe târându-se la nesfârşit pe povârnite cărări de munte, printre rugi de mure şi bolovani. Mergeau în grupuri compacte, separate de intervale mari. Se ţineau de mână, de cot, de umăr. Se poticneau fără încetare. Când unul dintre ei cădea, ultimul din pluton îl ajuta să se ridice, adesea în zadar. Alteori, îl aducea cu bruscheţe în gloată pe cel rămas în urmă şi care, brusc izolat, bătea cerul cu braţele. Erau cincisprezece mii de prizonieri bulgari cărora Vasile al II-lea cel Tânăr, împăratul pe care panegiriştii îl numesc Egalul Apostolilor, poruncise să le fie scoşi ochii, mai înainte de a-i trimite ţarului Samuel. Un chior la fiecare o sută ghida nouăzeci şi nouă de orbi. Când vor ajunge în capitală şi când înspăimântătorul cortegiu de cincisprezece mii care, nu vor mai fi nici pe departe cincisprezece mii, va defila prin faţa lui Samuel, acesta va leșina de groază pentru a muri, scos din minţi, două zile mai târziu." **

 * N.V. Gogol, Însemnările unui nebun. Nașul.Mantaua, ed. Grup Ed. Art,  2007, pag7-8;
** Roger Caillois, Pilat din Pont, Humanitas 2005, pag. 84-85.

Luptele de cocoși și prostituția

http://www.eatliver.com/birds-with-human-arms/comment-page-1/#comment-7967
Citind vestea că unii oameni mai organizează prin țări civilizate lupte de cocoși în propria ogradă, m-am gândit repede că așa ceva arată porn.

Prefer deci atunci filmele porno aruncate luminos pe calcanul vecinului, la umbra nucului, în timp ce eu cu toți invitații ne facem laba bând bere; cu o mână halba și cu cealaltă pula.

La noi românii, degenerarea regală vine repede, vine la două generații.
http://www.ziare.com/regele-mihai/casa-regala/fiica-regelui-mihai-recunoaste-ca-e-vinovata-de-organizarea-luptelor-ilegale-de-cocosi-1311556 Toate acestea din lipsa banilor, la fel ca prostituția. Ieftin. De aceea pot scrie că n-am fost regalist niciodată, la mine în țară cel puțin, fiii și fiicele de regi n-au primit educația corespunzătoare.
Republica este mai onorantă decât Regalitatea, permite accesul tuturor în toaleta proprie.

miercuri, 16 iulie 2014

Basorelief cu pere

Se coc perele.
Să cadă pară mălăiață în gura lui nătăfleață.
După o ploaie bună, apusul de soare le dă noapte bună.