duminică, 20 aprilie 2014

Un autoportret lemnos


Printre acești tovarăși ai mei, mă aflu și eu.
Am fost pregătiți, uscați, pentru marea călătorie,
pentru vremea așteptată mereu,
pentru marea feerie,
din Țara de Foc.


Eu arăt bine, sunt chiar împlinit;
Vârsta mi se poate citi dintr-un clipit.
Crăpăturile îmi desemnează uscăciunea,
Cea mai mare calitate a celor ce vor trece prin foc.


Copiii mei vin cu mine,
Sunt lipiți și de tine.
Sunt din același copac,
Toți mergem pe-un colac.


Fiul cel mare, nedespărțit de mine,
Vine și el, visează și el,
la Țara de Foc. Când vom fi toți un tăciune.

vineri, 18 aprilie 2014

Gabriel García Márquez - R.I.P. în Memoria Focului

Gabriel García Márquez cu un ochi tânăr și-altul vânăt


1982 / Stockholm
Romacierul Gabriel García Márquez primește
Premiul Nobel și vorbește despre pămînturile noastre
condamnate la un veac de singurătate

... Îndrăznesc să cred că realitatea aceasta ieșită din comun și nu numai expresia ei literară a meritat anul acesta atenția Academiei Suedeze de Litere. Este o realitate care nu există doar pe hîrtie, ci trăiește alături de noi și ne determină fiecare clipă a nenumăratelor noastre morți cotidiene, alimentînd un izvor nesecat de creație, plin de nefericire și de frumusețe, din care columbianul acesta rătăcitor și nostalgic nu este decît o cifră ajutată de soartă. Poeți și cerșetori, muzicanți și profeți, luptători și nemernici, toți fiii acestei realități fără pereche a trebuit să-i cerem foarte puțin imaginației, pentru că cea mai mare provocare a fost pentru noi insuficiența resurselor convenționale pentru a ne face credibilă viața.

Aceasta este, prieteni, miezul singurătății noastre.

... Interpretarea realității noastre cu scheme străine ne face doar să fim încă și mai neînțeleși, tot mai puțin liberi, mereu mai solitari... Nu : violența și durerea nemăsurată a istoriei noastre sînt rezultatul nedreptăților seculare și al amărăciunilor fără sfîrșit, și nu o fabulație urzită la trei mii de leghe de casele noastre. Și totuși mulți conducători și gînditori politici europeni au crezut asta, cu infantilismul bunicilor care au uitat nebuniile rodnice ale tinereții, de parcă n-ar fi cu putință un alt destin decît acela de a trăi la cheremul celor doi mari stăpîni ai lumii.

Aceasta este, prieteni, măsura singurătății noastre...
 ≫

din Memoria Focului de Eduardo Galeano, ed. Politică,1988, pag.656;
text apărut și în Luceafărul nr.1, ianuarie 1983, Singurătatea Americii Latine, discurs cu ocazia înmînării Premiului Nobel.

- cele trei sublinieri în bold îmi aparțin.

joi, 17 aprilie 2014

Ziua Opricinicului


Vladimir Sorokin
≪Ne îmbrățișăm frățește. Mâinile dure îmbrățișează corpurile dure. Ne sărutăm unul pe altul pe buze. Sărutăm în tăcere, bărbătește, fără gingășie muierească.  Prin sărut, ne încingem și salutăm. Îngrijitorii trec printre noi cu ulcioare de ceramică, pline cu cremă chinezească. Luăm cremă deasă, aromată, ne ungem șerpii. Se mișcă îngrijitorii ca umbrele, pentru că nu se luminează nimic la ei.

- Haide! exclamă Tataie.
- Haide-haide! exclamăm și noi.

Tataie se ridică primul. Și-l apropie pe Vosk. Vosk își bagă șarpele în Tataie. Tataie geme de plăcere, își strânge dinții albi în întuneric. Pe Vosk îl îmbrățișează Șelet, îi bagă cornul său uns. Vosk oftează adânc. Pe Șelet îl alimentează Serâi, pe Serâi  - Samosia, pe Samosia - Baldhai, pe Baldohai, Mokrâi, pe Mokrâi - Neceai, iar lui Neceai mi-a venit rândul mie să-i bag parul vâscos.

Îl îmbrățișez pe fratele din aripa stângă cu mâna stângă, iar cu dreapta îmi îndrept șarpele spre el. Are gaură largă Neceai. I-o bag până în plăsele. Neceai nici nu oftează: s-a obișnuit, e opricinic tare. Îl strâng mai tare, îl trag spre mine, îl gâdil cu barba. Iar de mine se lipește Buben. Simt bulanul lui tremurând. E greu - nu intră fără împunsătură. Împinge Buben, bagă în mine șarpele lui cu capul mare. îmi ajunge până în mațe imensul lui bulan, scoate din mine un oftat din interior. Gem în urechea lui Neceai. Buben gâfâie în urechea mea, mă strânge cu mâinile lui brave. Nu-l văd pe cel care i-o bagă, dar după gâfâituri înțeleg - șarpele e viguros.

Păi nici nu există printre noi  neviguroși - chinezii ne-au înnoit pe toți, ne-au întărit. Avem cu ce servi unul lângă altul și cu ce pedepsi dușmanii Rusiei. Se adună, se strânge omida opricinicilor. Oftează și gem cei din spatele meu. După legea frăției, cei din aripa stângă sunt urmați de cei din dreapta, iar apoi vine tineretul. Așa e treaba la Tataie. Și slavă Domnului...≫

Vladimir Sorokin, Ziua opricinicului, Curtea veche, 2008, pag. 152-153.

miercuri, 16 aprilie 2014

Suprarealism și revoluție



Le sang païen revient ! L'Esprit est proche, pourquoi Christ ne m'aide-t-il pas, en donnant à mon âme noblesse et liberté. Hélas ! l'Évangile a passé ! l'Évangile ! l'Évangile.

J'attends Dieu avec gourmandise. Je suis de race inférieure de toute éternité.

Me voici sur la plage armoricaine. Que les villes s'allument dans le soir. Ma journée est faite ; je quitte l'Europe. L'air marin brûlera mes poumons ; les climats perdus me tanneront. Nager, broyer l'herbe, chasser, fumer surtout ; boire des liqueurs fortes comme du métal bouillant, — comme faisaient ces chers ancêtres autour des feux.

Je reviendrai, avec des membres de fer, la peau sombre, l'œil furieux : sur mon masque, on me jugera d'une race forte. J'aurai de l'or : je serai oisif et brutal. Les femmes soignent ces féroces infirmes retour des pays chauds. Je serai mêlé aux affaires politiques. Sauvé.

Maintenant je suis maudit, j'ai horreur de la patrie. Le meilleur, c'est un sommeil bien ivre, sur la grève.


Sîngele păgîn revine. Spiritul e-aproape, de ce nu mă ajută Cristos, dând sufletului meu noblețe și libertate? Vai! Evanghelia s-a dus! Evanghelia! Evanghelia!

Îl aștept pe Dumnezeu cu lăcomie. Sunt prost din vecii vecilor.

Iată-mă pe plaja armoricană. Aprindă-se orașele în seară! Ziua mea s-a sfârșit; părăsesc Europa. Aerul mării îmi va arde plămânii; îndepărtatele climate mă vor tăbăci. Să înot, să strivesc iarba, să vânez, să fumez mai ales; să beau licori tari ca metalul în clocot -cum făceau strămoșii aceia dragi în jurul focurilor.

Mă voi întoarce cu brațele și picioarele de fier, cu pielea întunecată, cu privirile furioase: sub mască, mă vor socoti dintr-un neam puternic. Voi avea aur; voi fi trândav și brutal. Femeile îi îngrijesc pe-acești feroci infirmi întorși din țările calde. Mă voi amesteca în treburile politice. Mântuit.

Acum sunt blestemat, mi-e scârbă de patrie. Mai bine să dorm, beat mort, pe țărmul mării.


Arthur Rimbaud, Un anotimp în infern, ed. Paralela 45, 2008, pag.13.

Nu-i corect ce fac, decupez doar propoziții care-mi convin din Omul revoltat de Albert Camus, o fac cu bună știință, cu rea conștiință.

„Abia, dacă va fi vorba aici de Rimbaud. Despre el, s-a spus totul, și încă ceva pe deasupra, din nefericire.
[...]
Rimbaud a fost zeificat pentru că a renunțat la geniul său, ca și cum renunțarea ar presupune o virtute umană.
[...]
În momentul în care, purtînd în adîncul său iluminarea și infernul, insultînd și slăvind frumusețea, el face dintr-o contradicție ireductibilă un cîntec dublu și alternant, în acest moment el este poetul revoltei, și cel mai mare.
[...]
Tăcerea lui Rimbaud nu este pentru el un nou mod  de a se revolta.
[...]
Abisinia măcar este o mînăstire, Christos a fost acela care a închis gura lui Rimbaud?
[...]
Acesta să fie eroul mitic propus atîtor tineri bărbați care, ei, nu scuipă asupra lumii... 
[...]
...putea fi , într-adevăr, întrezărit în opera sa, dar sub forma ultimei renunțări. „Cel mai bun, un somn complet beat, pe plajă.”
[...]
Tăcerea lui Rimbaud pregătește și tăcerea Imperiului care planează deasupra spiritelor resemnate cu orice, în afară de luptă.
[...]
Apocalipsul crimei, așa cum este el este întruchipat de Rimbaud în prințul care își ucide neîncetat supușii, îndelungul desfrîu sînt temele revoltate pe care le vor regăsi suprarealiștii.
[...]
Suprarealismul, într-adevăr, la capătul acestei mari mișcări de revoltă, nu e semnificativ decît pentru că el a încercat să-l continue pe singurul Rimbaud care merită afecțiunea.
[...]
Din toate aceste motive, decît să repetăm comentariile interminabile care se fac în jurul operei lui Rimbaud, pare de preferat să-l regăsim și să-l urmărim la moștenitorii lui.”

Albert Camus, Omul revoltat, ed. Sophia, 1994, pag.100-103.

This is the end
Beautiful friend
This is the end
My only friend, the end 
Of our elaborate plans, the end 
Of everything that stands, the end 
No safety or surprise, the end 
I'll never look into your eyes...again

Jim Morrison

În apropiere de Akropolis, Athina, sunt vestigii de peste 2000 de ani la tot pasul, se văd din locuințe

La sfârșitul slujbei a început ploaia, încet. Preotul ne-a convins prima dată că am avut nemurirea la degetul mic, dar Adam și Eva ne-au cam tras-o. Mai departe ne-a convins că sufletul este de fapt nemuritor. În toate aceste convingeri n-a uitat o clipă de judecata ce are să vină; judecată de care au avut parte și Adam și Eva. Diferența este că acești părinți strămoșești ai noștri erau în viață când au primit judecata.

Lângă mine, cu un pas în față, o doamnă pensionară era vizibil prinsă de Parkinson, tremurul capului, lateral, dintr-o parte în alta, pornea la câteva minute, uneori se repeta brusc după câteva secunde. Am fost atent, prea atent; de fiecare dată când preotul îl aducea pe Dumnezeu în fața noastră, doamna se pornea.

Sicriul a fost purtat pe un catafalc cu roți de bicicletă.

Mormântul era bine strecurat printre alte morminte. Cioclii au avut parte de o adevărată cursă cu obstacole, a vreo zece morminte zidite și acoperite cu plăci de beton, peste care sicriul a executat un impecabil off-road. La sfârșit, a fost o oarecare nedumerire în care sicriul trebuia pus oarecum deoparte - până cioclii să se poată repoziționa pentru a-l așeza perfect în poziția gropii, a fost o adevărată artă ca să nu-l lase jos.

Ploua bine când am plecat. Lumânările nu s-au putut aprinde deloc, vântul n-a încetat să bată o clipă.

marți, 15 aprilie 2014

Activism romantic


pag. 83.
 
≪Fata care stătea acolo ne-a îndemnat să semnăm una dintre petiții, legată de o dispută din Cameră și Senat asupra unui nou proiect de lege legat de război.
Am semnat  amîndoi, el „Arthur Rimbaud”, iar eu „Paul Verlaine”.≫

Polirom, 2009.

GiGi



Prieteni coborâți de la Gărâna, mai precis Brebu, ce-au aruncat (a)I-urile pe masă și supunându-mă la chinuri intense m-au încercuit cu brațelor lor împrejurul meu.

Prieteni coborâți cu peste zece ani în jos, care, mi-au explicat un fel de al_lor de a privi viața.
„Boys, you waste your time... with me... ”

Și mă întreb, de unde coborârea lor, de unde latitudinea, căci eu mai jos de Beatles nu am curaj. Recunosc că un Nat King Cole mai merge... și un Buddy Holl sau un Chuck Berry; și deja mă întind.

Și ei veniți cu taxi îmi pun în urechi Otis Redding.
Histemi (ἵστημι).

duminică, 13 aprilie 2014

Eridanus - Eridanos


Acel râu al eternității ce traversează unul dintre cele mai vechi cimitire din Athina, se numește Eridanos (Eridanus), esența chiparosului.

Râul stelar privit ca o agățare, ce pornește de la picioarele Orion-ului, pierzându-se în orizont, ne apare azi, pe zidul unei case uitate de vreme, ca vița de vie. Poate că subtilul morții lui Phaeton, asemeni lui Icar, are vreo legătură cu Dionysos, cu beția înălțimilor și a avântului.

Durează foarte puțin să prinzi o legătură -asemeni cârcelului viței de vie, mai apoi, odată prinsă imaginea, povestea să vină de la sine.

Urmează să facem un altar și mai târziu un templu. Sacrul se ivește tocmai în acele locuri unde el a fost chemat, sau poate că tocmai sacrul ne-a chemat în acele locuri prin care noi am trecut. O problemă pentru religie; ea -religia, există pentru că oamenii au nevoie de ea, sau pentru că fără oameni, existența ei nu-și are rostul. Ori geometria unui râu stelar, ca Eridanus, există și fără ca oamenii să o observe, mai bine scris, un râu se varsă în mare fără a fi nevoie de prezența oamenilor. Acesta este sacrul, este ceea ce observabil dăinuie și își modifică lent prezența în fața civilizațiilor umane. Azi un vârf de munte, mâine uitat, devenit mai apoi un izvor, mai departe un arbore... tot așa, regăsit mai târziu un pisc.