joi, 29 ianuarie 2015

Lacustrul apei înghețate

Hiroshige Utagawa, Vedere a muntelui Haruna acoperit de zăpadă

https://www.pinterest.com/collectiongv/utagawa-hiroshige/


≪Într-o zi, Chao-Chou a căzut în zăpadă și a început să strige: „Ajutor, ajutor!” Un călugăr a venit și s-a întins lângă el. Atunci, Chao-Chou s-a ridicat și a plecat.≫ 

Henri Brunel, Cele mai frumoase povestiri zen, Pro Editură și Tipografie, 2005, pag. 168.

Mai departe în carte textul se dizolvă, nu rezolvă ideea.
Am să copiez mai târziu povestea pe blog.Pe mine acum m-a interesat doar acest motto al acestei povești.
Imaginea de mai sus este în carte — alb-negru, dar datorită internetului, eu am găsit-o altfel.
Am să plec o vreme, la multă zăpadă, însă ideea expusă mai sus mă va urmări tot timpul.

marți, 27 ianuarie 2015

Naivitatea unei lumi blocate-ntr-o gară

Ostre sledovane vlaky - min. 55
≪Un bun impiegat așază semaforul în poziția „liber” și adoarme, dar aude pașii care se apropie, aude pufăitul locomotivei intrate pe o linie izolată, deși în blocul automat din biroul mișcării se iscă doar un clinchet ușor ca de linguriță scăpată în ceașca de cafea. Impiegatul se trezește și manevrează semaforul.≫

Bohumil Hrabal *

Lumea descrisă în carte și în film este unică. Unul dintre reprezentanții ei, a acestei lumi naive și ludice, vrea să evadeze și scopul acestei evadări este trecerea de la adolescență la maturitate. Dar îl derutează atât căile, cât și vremurile. Căile sunt asemenea șinelor de cale ferată din triajul unei gări, iar vremurile sunt de război, de al II-lea Război Mondial.

Fiecare poate gusta din viața care-o trăiește, unii mai mult, alții mai puțin.
Vizionare plăcută

____________________________________
* Bohumil Hrabal, Trenuri cu prioritate, ed. Art, 2012. pag.63.

luni, 26 ianuarie 2015

hero at the gates

Parados de la Epidaur cu Leonidas privind spre sud
Neo-clasicismul grecesc are savoarea celui antic, atât că-i mai stătut, îi lipsesc volumele, totu-i prea închis și apropiat. Dar comparația ține până la poartă, la orizontală. De acolo, în afara cetății, privește eroul. Cu un braț susține coloana dreptunghiulară, iar în celălalt braț este sabia. Coiful decupează aerul circular, singura voltă, curbă din peisaj. Grecia iubește eroul, și de fiecare dată dorește să-l aducă în contemporan. Istoria Greciei este plină de eroi, toată istoria ei. Ceea ce mai ieri era în firea eroului, astăzi stă în națiune, de fapt eroul rămâne cu privitul și națiunea cu făcutul. Dar lipsa primului creează un anacronism, cu care elenii nu sunt învățați, mentalitatea lor este neschimbată de mii de ani, dacă știe cineva asta.

duminică, 25 ianuarie 2015

L-am întâlnit pe omul căruia i s-a extirpat o amintire


Nu pot măsura în timp acel sentiment ce-mi provoacă o amintire. Nu am metrul dorit și orice dimensiune mi se pare prea mare și amintirile sunt atât de mici. Și se strecoară ca apa prin nisip.

Am avut ocazia unică de a întâlni pe cineva care putea să-mi povestească la nesfârșit despre felul cum sunt eu, despre ceea ce reprezint eu și totuși, nu mă putea identifica cu nimic, nu putea realiza o comparație cu nimeni. Am înțeles atunci că deja-vu-ul se datora unei boli, chiar citisem deunăzi despre asta. În schimb nu-mi puteam dezlipi privirea de privirea ei, de fiecare dată când vorbea de mine, ochii ei se aplecau spre pământ.

Mi-am făcut un program să o vizitez și, ca o mare curiozitate, să o ascult ce-mi povestește despre mine. Am ales o oră de dimineață, când mintea, încă trează și lipsită de medicamente mă purta pe teritorii necunoscute. Am crezut de multe ori că mintea îmi joacă feste și felul acesta de rătăcire chiar îmi plăcea căci nu știusem să fiu așa un mare călător. Teritoriile acelea nesfârșite evocate de ea îmi trezeau vise, ca și cum trenurile apucă gara ca să plece, visele se petreceau care încotro printre macaze.

Cu o mare voință, sigur la chemarea ei, reușeam să o văd, fiind ocupat cu zbaterea mea de zi cu zi. În final, descurajat fiind, am apucat să abandonez, aveam atâta de mult de lucru.

Muzeul din Cimitirul Antic al Athinei, Athina, Grecia
Pentru mine, ca femeie, a-l vizita pe omul căruia i s-a extirpat o amintire este o datorie. Am impresia că deja nu mă mai cunoaște. Dar dansul meu nu se termină aici.

O cuvântare unică. Cetățean roman și tată

Mihail Stasinopoulos (textul cât și titlul, continuare a postării precedente)

≪Într-adevăr, nu cunosc în istorie un alt discurs rostit în împrejurări atît de tragice. Cuvîntarea a fost dominată de zguduitorul umanism pe care-l conține mărturisirea izvorîtă din adînc și adresată unui întreg popor. Acest discurs cuprinde un anume ceva care în concepția fiecărui critic sensibil înalță foarte sus nivelul civilizației Romei.

„ — Niciodată, a spus gloriosul și îndureratul general, niciodată nu m-am temut de puterea oamenilor. Însă totdeauna m-am temut de puterea divină, de nestatornicia Sorții, de nenumăratele și neprevăzutele lovituri pe care le poate da. Învingeam și triumfam, Soarta mă favoriza ca un vînt favorabil. Însă eu mă temeam întotdeauna de o furtună neașteptată.

(Prin urmare Aemilius Paulus era unul din oamenii pe care-i urmărește viziunea nenorocirii, chiar și în culmea fericirii lor.)


 — Într-o singură zi, continuă el, am trecut Marea Ionică, de la Brindisium la Kerkyra [insula Corfu, denumire adoptată în limba română, n.m], și de acolo în cinci zile am ajuns la Delfi. În alte cinci zile am ajuns în Macedonia. Am adus sacrificii, și îndată după aceea am început operațiunile militare. În cincisprezece zile, terminasem războiul cu deplina supunere a Macedoniei. Acest triumf rapid m-a făcut să simt o oarecare neîncredere în Soartă.

Acum îl zdrobisem pe dușman, din partea aceea nu aveam să mă mai tem de nimic. Deci mă întorceam foarte liniștit, cu regi prizonieri, cu mulțime mare de prăzi, cu armata mea în plină vigoare. Și totuși, ceva mă făcea să mă tem de Soartă.”

Aemilius Paulus nu știe ce este acest  c e v a, nu poate să-l definească. Dar teama de necunoscut se trezise și își făcuse simțită prezența cînd fericirea lui părea să fi atins culmea. Cineva ar putea spune că omul știe că nu are acest drept decît la o mică porție de fericire, și aceasta nesigură. Și cînd vede Soarta oferindu-i mai mult se neliniștește, întrebîndu-se dacă nu cumva vreun zeu necunoscut numără porțiile de fericire ale oamenilor, ca să arunce securea asupra aceluia care a luat ceva în plus.

Asemenea gînduri, asemenea presimțiri te-ai aștepta să se afirme în cazul unor sensibili, cu anumită viață spirituală, nu din partea unor generali căliți în războaie. Iată însă că și sensibilitatea este împărțită oamenilor orbește. Iată un general mai sensibil decît un filosof. Își măsura succesele și, cu cît creșteau, cu atît mai mult se neliniștea, ca nu cumva Soarta să arunce în balanță vreo nenorocire, pentru a readuce echilibrul.

Dar lucrul cel mai emoționant încă nu-l spusese. Cînd l-a lovit Soarta ucigîndu-i copiii, l-a cuprins o liniște stranie:

— Sufletul meu, adaugă el, care tremură pentru nenorocirile care poate îmi amenințau Patria, s-a eliberat de teamă cînd mi-am văzut casa distrugîndu-se, cînd mi-am îngropat cei doi copii, înfloritoarele mele vlăstare, singura mea speranță, singurii mei urmași. De acum am rămas singur și fără urmași. Însă acum nu mai simt altă primejdie amenințînd. Furtuna a trecut. Roma poate fi liniștită. Soarta s-a răzbunat pe mine, iar nu asupra Patriei mele.”

O tulburătoare măreție romană izvorăște din sfîșietoarea suferință a tatălui. Se temea de Nemesis nu numai pentru sine însuși, ci și pentru patria lui. Cînd trăsnetul a căzut asupră-i și i-a ars inima, are credința că zeii s-au săturat, că nu-i vor mai lovi patria.

Maeterlinck, care amintește și el această scenă, dă o deosebită importanță curajului romanului, care știe să primească loviturile ca soldatul lupta. „Există, scrie Maeterlinck, tot atîtea moduri de a primi marea durere, cîți oameni sînt pe pămînt. Iov a spus: Domnul a dat, domnul a luat. Facă-se voia Lui. Romanul a mulțumit zeilor că Soarta l-a lovit pe el, iar nu patria sa.”

Da, însă oricît ar lumina patriotismul de tip roman — din cînd în cînd ca un fulger, dar și ca o lamă de oțel — istoria durerii umane, oricît celelalte eroisme și sacrificii de sine ar deplasa această durere cumva în afara inimii omenești, totuși întotdeauna această inimă etern îndurerată își va revendica nemîngîierea.
Așa și aici, în cazul de superior eroism amintit, vocea tatălui răzbate iar. Cu o sfîșietoare suferință, cu lacrimile secate de durere, nu ezită să protesteze pentru tragica ironie a Sorții, și să arate un foarte amar dar profund sentiment de invidie:

„ — Priviți, spune încheindu-și cuvîntarea, priviți cît de ciudată și nestatornică este soarta oamenilor! Perseus, învins, își are copiii, pe cînd Aemilius Paulus, învingător, și i-a pierdut pe ai săi...”

Parcă se aude hohotul de plîns înăbușit al îndureratului general rostind aceste din urmă cuvinte. Plutarh nu spune ce a urmat. Însă cine se poate îndoi că toți cetățenii au plîns auzindu-le? Un om suferea — un roman știa să găsească în durere consolarea gîndului că astfel patria îi e salvată de răzbunarea Sorții. Însă omul revine, umbrindu-l pe roman, varsă lacrimi și-l invidiază pe regele prizonier, care putrezea în întunecoasa închisoare romană. Îl invidiază numai și numai că el își are copiii în viață.

Prin urmare și aici, inima omului, a tatălui, și-a revendicat drepturile și le-a recăpătat. Tatăl l-a învins pe roman. Inima omului, durerea ei anonimă — cu atît mai respectabilă cu atît este comună tuturor oamenilor și nu numai celor aleși — și-a luat înapoi drepturile și primatul. Durerea omenească și-a reprimit eterna sa glorie.≫ 

_________________________________
* Kostas Assimakopoulos, Gîndirea greacă.Eseiști contemporani, ed. Dacia, 1975, pag.155-158 .

sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Groaznica soartă a lui Aemilianus Paulus

Mihail Stasinopoulos (textul cât și titlul) 

≪Un asemenea caz îngrozitor povestește Plutarh, cu blînda lui simplitate narativă. Este cazul generalului roman Aemilius Paulus, acel care l-a învins pe regele macedonean Perseus la Pydna în anul 168 î. Hr. Campanie fulgerătoare, victorie totală. Îi zdrobește pe macedonieni, îl ia prizonier pe regele Perseus, adună poporul macedonean captiv, îi vorbește arogant (îi vorbește cu îngîmfare în latină, deși știa bine limba greacă), hotărăște situația celor învinși.

„Mai bine să știți, le spune, că veți fi liberi” – ca apoi să dezmintă firește această minciună politică, arătînd condițiile „libertății”, adică, de fapt, ale robiei și subjugării.

S-a întors la Roma mulțumit, triumfător, acoperit de glorie. Puțini generali au fost primiți de romani cu atîta venerație. Triumful consacrat învingătorilor, a durat trei zile. La paradă au luat parte armatele glorioase, s-au expus darurile fabuloase, mulțimea de cununi de aur dăruite învingătorului de către învinși. Și, în cea de a treia zi nefericitul rege Perseus, cu o hlamidă cafenie de doliu și cu sandale macedonene în picioare, înconjurat de arhonții Macedoniei care-l priveau plîngînd, luă parte la alaiul triumfătorului. Și în urma lui Perseus, nevinovații săi copii, prinți, doi băieți și o fetiță, pășeau și ei tulburați, și zăpăciți, fără să-și dea seama de profunda nenorocire pe care o trăiau. Istoria ne relatează doar o singură imagine asemănătoare: aceea a învinsei Cleopatra participînd la triumful învingătorului ei roman.

Destinul omenesc e nemilos. Perseus l-a rugat fierbinte pe învingător să-l cruțe de o asemenea umilință. Aemilius Paulus nu putea înțelege o astfel de rugăminte, contrară tradițiilor Romei. Respectul pentru legile Romei înăbușea orice alt sentiment omenesc chiar și în sufletul acelui roman, om cultivat totuși, de vreme ce pe Polivios [renumitul istoric grec Polybios, n.m.] l-a găzduit și l-a primit împărătește la vila sa din Roma.

- Există un mod să se sustragă, i-a trimis vorbă lui Perseus. Să se sinucidă.

Dar Perseus n-a găsit curajul necesar. (Panaïotis Kanellopoulos, în volumul II al Istoriei sale, analizează foarte omenește această dramă a regelui captiv.) Și astfel a fost tîrît în alaiul triumfal al învingătorului.

Da, însă unde oare era ascuns destinul nemilos, perfid, unde sta la pîndă și de unde urmărea succesul și triumful fericitului general? Era acolo, în apropiere. Se ascunsese acolo, chiar în casa lui Aemilius Paulus, între cei patru pereți ai săi. Generalul roman avea doi fii, unul de paisprezece și unul de doisprezece ani. Și iată că destinul i-a ochit pe ei. Cu cinci zile înainte de alaiul triumfal, moare primul băiat. Are loc triumful, adevărată apoteoză. După trei zile, moare și al doilea băiat. Alt copil nu-i mai rămînea lui Aemilius Paulus.

Să păstrăm acum o clipă tăcerea în fața acestei uimitoare decizii a Sorții care a scînteiat năucitor și oribil asemeni unui fulger. Ce infernală stăruință, ce abisală Nemesis, ce furie neînduplecată a condus la o lovitură atît de crudă? A avut atîția ani la dispoziție, de ce a ales tocmai zilele triumfului pentru a trimite arhanghelul morții? De ce a încadrat acest triumf cu cele două morți? De ce a cernit aurul victoriei cu cele două văluri negre, de doliu? De ce a pus dreapta satisfacție a eroului glorios între două adînci lovituri de pumnal date în inima tatălui?

Dar ce voia oare Soarta, pe cine urmărea să pedepsească? Academicianul francez Gilbert Cesbron, care se distinge prin simpatia sa față de oamenii persecutați, scria undeva: „Cînd văd un om rău, mă gîndesc: dar oare ce i-au făcut, pe cine vrea să se răzbune?” Și Sorții, oare ce-i făcuse Paulus, pe cine voia de fapt să se răzbune, ce faptă voia să pedepsească atît de aspru?

Ce poate răspunde cineva și la ce s-ar putea gîndi, în cazul acestei teribile și neînduplecate catastrofe?
Într-adevăr, Roma a rămas uimită și mută în fața tragediei. Care părinte nu se teme pentru copilul lui, care roman putea să nu se cutremure în fața deznădejdii părintești? Așa încît, văzîndu-l pe Arhontele morții instalat dintr-o dată în acea casă glorioasă și fericită, poporul a rămas stupefiat. Plutarh insistă mai ales asupra faptului că jale și lacrimi s-au împletit cu imnurile de slavă și triumf.

Dar toate acestea erau exterioare, la suprafață. Adevărata groază a fost resimțită de poporul roman, atunci cînd a reflectat asupra neașteptatelor lovituri ale Sorții, asupra măiestriei răutății și sălbaticei oportunități cu care fuseseră date. Nemăsurata putere a nenorocirii, izbucnită ca dintr-un vulcan negru, cînd nimeni nu se aștepta, a umplut de groază și a pus pe gînduri poporul Romei.

Oamenii fură cuprinși de o teamă superstițioasă.
„Oare ce alte catastrofe prevestea uciderea de către Soartă a celor doi copii nevinovați? A greșit cu ceva generalul ori a greșit Roma? Oare vor veni și alte nenorociri, să ne lovească pe toți?”

Și astfel o boare înghețată, teama de cine știe ce blestem divin și fiorul unei amenințări fără nume s-a întins peste cetățenii Romei - stăpîna lumii. Toți au ajuns într-atît să se simtă în nesiguranță, încît problema, din personală, a devenit politică. Toți ochii erau ațintiți asupra lui Aemilius Paulus. Și el, ca un adevărat roman, a considerat de datoria lui să cheme poporul la o adunare, să-i vorbească pentru a-i da curaj, pentru a-l face să simtă iar atmosfera victoriei și triumfului.≫ *

Va urma „O cuvîntare unică. Cetățean roman și tată” în viitoarea postare, continuare poveștii rescrisă de Mihail Stasinopoulos.
În 1968, Cioran scria:

„14 septembrie. Am întâlnit-o ieri pe Dna (?) care locuiește în același imobil și al cărei soț a murit acum două luni. Am oprit-o ca să-i prezint încă o dată condoleanțe. Mi-a aruncat o privire teribilă, plină de ură și cruzime. Am fost surprins și răscolit, pentru că imediat a început să plângă. Am înțeles că ceea ce luasem drept cruzime și ură nu era decât disperarea.” **



_________________________________
* Kostas Assimakopoulos, Gîndirea greacă.Eseiști contemporani, ed. Dacia, 1975, pag.152-155 
** Cioran, Caiete II, Humanitas, 2010, pag.90.