miercuri, 4 martie 2015

Pe lângă zid

Pe lângă zid la Methoni, Peloponezul vestic, Grecia

Asemeni unui leu răvășit de căldură mă strecor prin umbra deasă, pe lângă zid.
Nu mă vedeți în umbră, sunt 007 și sunt invizibil.
Ultimele mele rezerve izvorăsc din colțul pe care zidul-l apleacă, în care umezeala tremură, viața.
Mă târăsc asemeni unui șarpe, nici măcar nu dau din coadă, sigur nu mă puteți vedea, sunt acolo unde este cărămida cea mai arsă, mai neagră decât fundul unui ceaun ce se confundă cu mediul.
Exist datorită mediului. A promisiunii acestuia. A felului în care mă dezvolt și învăț în el —în mediu.

Mă simt idiot că nu-mi văd lumina, ce trece prin umbreluțe, prin nisipul cald împrăștiat de nimfe, prin urmele clare ce duc la malul mării și de acolo în zarea apropiată, în fața promontoriului, în pupa iahtului; marea plecare.

marți, 3 martie 2015

Reconstituirea - o imagine porno arhitecturală

Athina, Akropolis, Parthenon, 2012, 21 aug. Greece
Ideea de porno în arhitectură a fost introdusă de Baudrillard,  de aceea voi încerca să nu-l plagiez atât de mult. Dacă reușesc asta, este doar datorită imaginii ce m-a excitat la vremea aceea, întorcându-mă și citindu-l, n-am făcut altceva decât să-i dau dreptate, oul sau găina, eu sau alții, contează!?

Este adevărat că acum zece ani și mai mult, orice relație cu supratehnologia era privită nu numai cu frică, dar și cu suspiciune. În felul în care frica de sex în Evul Mediu făcea ravagii și înmulțea autodafé-urile.

Putem defini ca paralele două drepte ce mărginesc un teritoriu temporal perfect.
Exemplu: o arhitravă a unui templu cu o macara (brațul unei macarale) adusă intenționat în acel prag.
Suntem, ca privitor, în mijlocul unei revoluții arhitecturale, ale unei descuamări culturale; căutăm acul în carul cu fân.

Athina, Akropolis, Parthenon, 2012, 21 aug. Greece, East Pediment
De acum nu se mai mișcă nimic fără știrea noastră.
Nici Ictinos, arhitectul secolului de aur al lui Pericle, nu mai știe ce se-ntâmplă.
Nici măcar Eminescu în critica lui Perpessicius. De fapt totul este clar, focalizat și foarte apropiat, este imaginea unei descompuneri, a trecerii timpului peste marmură, și ea —marmura, tremură încă; este deja porno.

Asistăm, cum des folosește Baudrillard staza, la acuratețea și distribuirea unei imagini în fragmente ce nu mai dovedesc originea lor. De aceea, partea unei coloane, își poate găsi căminul chiar în Italia sau chiar Turcia. Canelura poate fi aceeași, eroziunea la fel, același bazin mediteraneean, aceiași climă.

Există oare o matematică a acestei descrieri, o înfășurare ce poate dovedi că repetăm la nesfârșit același mecanism al cunoașterii?

S-ar putea scrie că da și totuși mai rămâne umbra unei frici care ne bântuie, a unei perfecțiuni pe care alții înaintea noastră au lansat-o și noi am uitat-o
—încercăm așa să o descoperim.

Ne rămâne, nu în final, descrierea pe care alții, chiar cu mii de ani înaintea noastră au reușit să o compună. În această descriere lipsește macaraua, și asta ne dă o angoasă de nedescris, impotenți. În lipsa tehnologiei, a ridica o piatră de jos, devine un efort prea greu chiar și pentru o lapidare. Suntem în pragul unei noi civilizații și asta ne face în prima fază, lipsiți de virilitate.


duminică, 1 martie 2015

Marea sărbătoare a vânătorii



imagini din Muzeul de Arheologie și Istorie Națională Athina, Grecia

În spatele zidurilor ciclopice de la Tirint, prin tunele spre curțile interioare, pe scări spre încăperile înalte, apar pe ziduri, imagini in fresco ale unei vieți trăite de oamenii unui timp numit perioada miceniană.

În Peloponez, de la Trozena la Argos, Tirint spre Micene, peste Arcadia spre Pylos, până jos spre Creta, în insulele mării ioniene, o mare civilizație și-a trăit evul, construind și navigând. Au cucerit această parte din lume dăruindu-i cele mai nesăbuite povești de dragoste, cele mai nimicitoare războaie și în încheiere poate cele mai mari incendii.

Astfel ne apare cum era femeia pe atunci, poate prețuită mult mai mult decât mai târziu, și scenele în care aceasta apare ne agită imaginația și ne oglindește uimirea noastră.

≪În Itaca, nici măcar semeții pețitori, în ciuda izbucnirilor lor violente, nu puteau trece complet cu vederea revendicările familiei la tron. În aparență nu se vede niciun motiv serios pentru  care situația s-a prelungit atîția ani de-a rîndul. Dacă singura forță ar fi fost să hotărască, Leocrit spunea un adevăr cînd arăta că pețitorii întreceau ca număr orișice opoziție posibilă; și, într-adevăr, fățiș nu li s-a împotrivit nimeni. Cu toate acestea, nu numai că-și impun să nu-i ucidă pe Laerte și pe Telemah, uzurpînd puterea (măcar că, în ultimul moment, puseseră la cale asasinarea celui din urmă), nu numai că recunosc drepturile lui Telemah asupra propriului său oikos, dar și îngăduie ca hotărîrea finală să fie luată în chipul cel mai neașteptat cu putință — de o femeie.

Această femeie, de altă parte, Penelopa, nu avea — nici ca frumusețe, nici ca înțelepciune sau spirit — nimic care să-i confere, ca un triumf pur personal, dreptul fără precedent (și, de altminteri nedorit) de a hotărî singură. Mai mult decît atît, din punctul de vedere al instituțiilor, ne găsim în fața unei trainice societăți patriarhale, în care pînă și un copilandru ca Telemah putea porunci mamei sale să părăsească sala ospățului și să se întoarcă la treburile ei femeiești.
 [...]
 Poate că în lunga preistorie a Odiseii situația Penelopei devenise atît de confuză încît adevărata-i stare socială și legală nu mai putea fi reconstituită. Unii învățați au văzut într-însa o vagă supraviețuire a sistemului matriarhal, care, credeau ei, era răspîndit  printre greci cu veacuri înainte. Urme asemănătoare recunosc și în Feacia, întemeiați pe faptul că, vorbind despre Arete, nepoata și soața regelui Alcinou, poetul folosește un limbaj ciudat, fie și pentru a sublinia „istețimea” și dibăcia ei de a aplana conflictele între oameni.

Cînd vei intra în palat, îl sfătuiește Nausicaa pe Odiseu, treci pe lîngă tronul tatălui meu și-ndreaptă-te către maică-mea, cerîndu-i sprijin. „De va găsi în inima-i bunăvoință pentru tine, poți nădăjdui să-ți revezi prietenii și să te-ntorci la căminu-ți primitor și la țara în care te-ai născut”.

S-a întîmplat ca Arete și Alcinou să fie binedispuși, și Odiseu s-a văzut primit peste măsură de bine. După ce le-a povestit multe din pățaniile sale, regina, care lua parte și ea la serbare, împotriva tuturor legilor societății grecești de pe vremea aceea, făcu apel la nobili pentru a spori darurile de preț.
„E oaspetele meu, măcar că de aceeași cinste vă-mpărtășiți și voi.”
Nici chiar Clitemnestra n-ar fi cutezat să vorbească astfel, ea care nu sta la îndoială să urzească moartea stăpînului ei, Agamemnon.≫

M.I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.117-119 .

sâmbătă, 28 februarie 2015

Cu spatele la ferestrele închise, cu mâna prin cele deschise

Fereastră a Muzeului de Război din Kalamata, Grecia
Oricât ai încerca să privești o fereastră, prin ea se poate privi o alta și în spatele acestei ferestrei să fie cineva. Este o atitudine suprarealistă, întocmai ca imaginea de mai sus în care perspectiva este modificată intenționat. Nu se prăbușește nimic, dar vine spre tine.

Angoasa intenționată este dată artistic. Privind mai atent totuși pot observa jos, în fereastră, o mână; parcă arată ceva. Pot observa în reflexie, un garaj și în el o mașină. O femeie frumoasă se îmbracă în spatele obloanelor. Ea va coborî îndată și mașina ei va trece prin fața. Se va opri brusc și prelata decapotabilă va dezveli un habitaclu auto luxos, prin ochelarii ei de soare mă văd doar eu. Voi urca îndată și voi lăsa fereastra deschisă.

Ăsta suprarealism, nu gogoși umflate de unghiuri cu priviri constelare.

Deidameia by Obsidian Pond