duminică, 14 octombrie 2018

Stea aplecată spre orizont

Vedere din Mani (peninsula din mijlocul Peloponezului), spre Koroni
Odată cu căderea întunericului, măslinul și-a strâns frunzele, în locul verdelui vers, a apărul un argintiu pal revers, orizontul prezent și-a ascuns soarele dibaci și l-a înlocuit cu o altă strălucitoare.

Suntem la Stoupa, într-o zi de sfârșit de august, și spre apus apare Luceafărul de Seară; în spatele nostru sunt munții Taygetos, peste orizont vârfurile timide Oros Likodimo din penisula Messenia, puțin spre stânga în albastru ultramarin este Koroni.

Acest exercițiu de imaginație face parte din educația geografică, - dacă nu reușim să localizăm pe hartă, atunci liniile ce apar deasupra orizontului, în profilul unor ridicături le vom boteza Antlantida sau Shangi La, în lipsa mării; dar noaptea este tăcută și nici o civilizație necunoscută nu-și face apariția, chelnerul mi-a adus nota de plată și eu mai comand o bere.

Cutez să-mi ascult vântul din spate, care pe șoptite îmi povestește:

„Despre un pescar, care nu s-a mai întors.
După pescar a plecat și nevasta, cu barca fratelui său... și nu s-a mai întors.
După soră a plecat fratele, cu cealaltă barcă, cu nevasta lui, și nu s-a mai întors.
A plecat tot satul, spre miază-noapte, și nu s-a mai întors.
Și tot pământul pleacă și nu se mai întoarce.”

Este cu tâlc povestea și n-o pricep, mi se umflă vena la tâmplă și tot nu înțeleg, vine chelnerul cu berea și mă întreabă:
„- Deja știți povestea?!”
Eu îngaim și aprob:
„- Iar vântul s-a băgat în seamă, nu?!”
Apuc halba.

„- Pescarul nu s-a mai întors la nevasta lui, și nevasta lui a găsit un alt pescar. Fratele cu nevasta lui și-au zidit o casă altundeva, satul a plecat pentru că aici nu se mai putea trăi!”

Povestea nu avea tâlc, ținea doar de o migrație, de o mutare, pe care astăzi am uitat-o, dar că era peste deal, sau peste golf, peste mare cum vreți să-i spuneți!


vineri, 15 decembrie 2017

DA

Privind peste deal; recunosc, am vrut să ajung în Delos.
Un feribot liniștit, cumva să cunosc m-a purtat duios, spre Delos.

Aleea felinelor neliniștite, mi-a ascuns tăcerea, și gândul, și răsuflarea;
Urcam desculț treptele la Delphi, și nimeni nu-mi știa mirarea, ritmul și minunarea.

Ah, ce-am cotit-o și templul rămas în urmă, mi-a sărit în spate,
Era un Zeu gelos, orgolios; și eu care doream s-ajung în Delos.

vineri, 20 octombrie 2017

Racord

Lachanou beach
Un cer mat, din care o lumină difuză lipsește de umbre înălțimile vecine cu privitorul; reușește să trezească, chiar pentru un timp scurt gândul prin care viața, cu toate suișurile și coborâșurile ei poate părea plată, chiar dacă apa te udă sau nisipul printre degete îți trezește disconfortul, viața poate fi constant monotonă. Nu-i val să nu ude malul și nici frunză să nu simtă vântul, nu-ți adie și nu vezi, nici geometria nu are paralele, nici arii de parcurs, nici unghiuri de cuprins: viața-i o numărătoare, care la fiecare ciclu îți deschide o fereastră și-ți închide o ușă, bătrân fiind nu mai poți să sari, dar poți să te apropii de hău.

duminică, 15 octombrie 2017

Lekythos

În ordinea influenței, imaginea aparține luminii, contrastului.
Plinul apare central, în timp ce detaliile dispar la periferie.
Apare mișcarea, vasul pare că se mișcă, tras de toarta ce dispare în lumină.

Pe locul doi apare artistul, sau mai degrabă dorința lui, prin care aruncă mesajul, încapsulat în imagine, încifrat în umbre.

Totuși se întâmplă ca timpul să schimbe și să voaleze înscrisul și odată la spargerea sticlei, soarele, lumina prea puternică să deterioreze mesajul, el ne apare fragmentat, întrerupt de timpul scurs.

Cei care vin apoi recompun totul, artistul devine obiect și se învie opera, toate acestea datoriră mesajului.

vineri, 29 septembrie 2017

Ferestrele oarbe

Undeva în sudul peninsulei Messenia, lângă Koroni
Cecitatea presupune absența luminii ca funcție a cunoașterii, a orientării sau a limbajului, mai târziu s-a descoperit că orbii aud mai bine decât nativii, chiar simt mai mult, dar toate acestea nu găuresc gardul, nu scot cuiele unor scânduri ce-au zidit fereastra pentru a nu intra lumina.

Există case părăsite asemenea oamenilor și felul în care arată ne trezește un soi de compasiune închisă, întocmai ca aerul nerespirabil ce dăinuie între pereți. Intrări zidite, ferestre bătute în cuie, acoperișuri găurite, iată peisajul exterior și insalubru al caselor părăsite.

Oamenii părăsiți bântuie, casele părăsite sunt bântuite, dar peste toate orbirea face ravagii.

joi, 28 septembrie 2017

Ferestre opace

în interiorul cetății Râșnov, Brașov
Singurele strecurări, prin care lumina pătrunde în case, sunt oportunele ferestre; verticale, deschise, transparente.
Am avut ocazia să văd ferestre inoportune, goale, lipsite de viață, lipsite de balamale sau de încuietori, întocmai ca oamenii nebuni și goi, dezbrăcați, aiuriți și rătăcitori.

Un gol imens plana deasupra acestor geometrii goale în dreptul zidurilor. Tăcerea absenței umane arăta ruina și în același timp părăsirea a ceea ce odată însemna granița dintre cald și rece, uscat și umed, om și natură, comunitate și sălbăticie: fereastra.

În cetate, zidul reconstituit reunea un perimetru pentru a fi posibilă o încăpere, fereastra lipsită de geam, de zăvor, nu reușea nimic, de aceea pare că deasupra ei crește iarbă. În lipsa acoperișului, malul celălalt, zidul din spate apare confundabil în prim plan. Un om chel fără pălărie, pare că rătăcește în soare, că sclipirea obosește urmăritorul.

N-am întâlnit pe nimeni în dreptul ferestrei. În aerul deschis, n-am auzit nimic, în lipsa unei memorii scrise ne este greu să ne amintim ceva. Am citit doar că aproape 80 de familii de sași au locuit trei secole în acestă cetate. La Râșnov, sus în cetate, există o fântână de peste 140 de metri adâncime; o altă fereastră, mută, legată de pământ, de subsol: nu aer sau soare.

duminică, 24 septembrie 2017

Bufnița - glaukopidis


Spre Piatra Craiului, prin pădurea deasă, în mijlocul ei, bufnița privește sferic.
Una dintre alternative ar fi cea a întâmplării, a inventării momentului, a poveștii, astfel încât încă un mit să se înghesuie în desaga unui Sisif ce nu împinge doar o piatră, ci urcă și o desagă de povești alternative o dată la o sută de ani pe o Golgotă a uitării originii umane și unde se ridică continuu însemne care acum au geometria crucii pentru a nu lăsa oamenii să uite de existența celorlalți dinaintea lor.
Cultura semită este figurativă, la fel ca scrisul, gramatica transparentă, accentul vocal fiind totul.
De aceea, pe latitudinea noastră, în bogăția de culori, ochii celor care te văd devin invizibili, contrastul lipsind.

O umbră rece, asemeni unei ploi dese și repezi s-a lăsat pe creanga subțire a unui brad matur. Vreme de jumătate de minut, bufnița m-a privit orizontal în timp ce eu încercam să o fotografiez, să-i prind privirea.

Cealaltă alternativă ar fi cea a observării, a felului în care Sisif lasă o clipă piatra să cadă la vale -pentru a o întoarce spre deal a nu știu câta oară mai târziu, și-și contemplă iadul din jurul său.

„Privit așa, de pe o coastă, lipsit fiind o clipă de-o grijă, iadul acesta, pare că nu-i greu pentru cei ce nu-și doresc vreun bolovan de dus sau de gândit în viața lor.”

Și Zeița privește!