marți, 5 noiembrie 2019

Insula Închisoare - Makronisos

Makronisos island, view from Sunio, Atica, Greece


De pe treapta templului se vede insula. Spre Răsărit.
Ține de-o superstiție antică, de pe vremea lui Alexandru cel Mare; să cunoști Răsăritul și mai târziu, Apusul.
Insula Makronisos a fost decenii închisoare politică, anul acesta am văzut-o plină de eoliene; de libertate.

luni, 4 noiembrie 2019

Prânz dezgolit

Kifissia, Athina, Greece

Vis-à-vis de Muzeul de Istorie Naturală Goulandris, în după-amiaza cea mai călduroasă din august, la ora prânzului, mesele așteptau goale, cu farfuriile întoarse; prânzul.

miercuri, 30 octombrie 2019

Alunecare

Greece, Athina, summer 2019


Orice corespondență cu realul încetează în neputința căutării. Nu încetăm să căutăm, ci intrăm în necunoscut, acolo unde realul nu există. Oboseala survine momentului neînțeles, ochiul clipește mai des, urechea urmează semnalul, nasul se ridică; ne aflăm în Zonă.

Odată cu apariția romanului scurt; „Picnic la marginea drumului” frații Strugațki au lărgit teritoriile cunoașterii. Imaginea unei Zone nu ține de teritoriu, de geografie, de GPS, ea poate apărea oriunde, așa cum fata se naște sau devine telekinetică datorită tot Zonei.

Ori Arta cu majusculă semnalizează rapid această alunecare, clivajul emoțional al celui ce pricepe.
Om fiind, nu încetez să mă mir de privire, atunci neatent alunec.

vineri, 31 mai 2019

treapta visului

mycenean gate at messenia
Dintre toate neștiutele, amintirea acelui vis îl tulbură cel mai mult în așteptarea anilor cei ofileau trupul. Și oricât încerca să-l deslușească, mai mult creșteau temerile în aflarea unui deznodământ.

Întocmai ca o poartă prin care trebuie să te strecori, să urci treptele care-ți convin, potrivit staturii tale, era acel vis. Vis care era un ghemotoc de ceață pe care călcai și acolo unde te sprijineai apăreau colțuri de piatră ce defineau un zid, jos trepte, sus triunghiuri de piatră, boltite. Portaluri. Porți una lângă cealaltă; gemene, dar nici o intrare, sau ieșire, doar ceață.

Visul l-a visat o singură dată, nu era un coșmar cel urmărea periodic sau meteoric, era un punct definit în calendarul vieții lui, de atunci, de la acea bornă temporală, viața lui s-a schimbat.

În prima lui călătorie a căutat două lucruri așa zis esențiale pentru el: trepte de piatră cu bolți triunghiulare și camere ieftine, liniștite. Greșise țara.

A doua călătorie a avut loc după zece ani de la vis. Învățase că o călătorie nu rezolvă un vis, așa cum o cană de apă nu ajunge să ude o floare.

În zece ani învățase tot ce se putea despre simbolurile distribuite în visul său, pentru asta mai învățate și vreo două limbi străine, scrise un eseu publicat în revista culturală a orașului natal.

Întâlnise oameni noi, se deprinse să-i înțeleagă. Încercă o relație. Nu reușise, visul nu-i dădea pace, lipsea mult datorită studiului individual. Călătorea din nou.

Pământul roșu, măslinii răsuciți de sute de ani, țărmul abrupt, valurile albe și ceva neliniști îi măsurară noua călătorie. Spre sud.

Găsi triunghiul, zidul și treapta. Visă din nou. Trebuia doar să urce și să spargă ceața din capul treptelor, dar asta nu putea.

sâmbătă, 25 mai 2019

Thomas Szasz





Thomas Szasz (http://www.szasz.com/index.html)

Roland Jaccard scria:

<
Cît despre Thomas Szasz, el notează cu obișnuita-i ironie: „Dacă credeți că sînteți Isus sau credeți că ați descoperit un remediu împotriva cancerului (ceea ce nu este cazul), ori că vă persecută comuniștii (și nu este adevărat), atunci e probabil că aceste convingeri vor fi interpretate ca simtome de schizofrenie.

Dar, dacă credeți că evreii reprezintă poporul ales, ori că Isus este fiul lui Dumnezeu, sau comunismul unica formă de guvernare, justă științific și moral, atunci convingerile vă vor fi socotite ca produsul a ceea ce sînteți: evreu, creștin, comunist. De aceea, eu cred că nu vom descoperi cauzele chimice ale iudaismului, ale creștinismului și comunismului. Nici mai devreme, nici mai tîrziu.
>

Roland Jaccard, Nebunia, Editura de Vest, Timișoara, 1994, pag81.

sâmbătă, 13 aprilie 2019

Vathia - Mani


Peninsula din sudul Peloponezului, cea de la mijloc, se numește Mani. Aici este ținutul Caselor Turn, iar în acest ținut, Vathia ocupă primul loc. Localitate împărțită în două de drumul ce duce până în sudul peninsulei, partea dreaptă este cea veche, parțial locuită și mai puțin chiar reconstituită. Dacă unele case chiar s-au reconstruit, altele, majoritatea, cele mai depărtate de drum, în buza prăpastiei de unde se vede marele golf al Messiniei spre nord, sunt lipsite de acoperiș deja. Există și o biserică mare din care au rămas zidurile, în mijlocul ei arbori imenși îi țin umbră.

Întreg ținutul pare arid, lipsit de-o vegetație înaltă. Localitățile se află la zeci de metri altitudine. Se coboară abrupt la țărm prin locuri pe care golfurile au plaje, în rest faleze înalte păzesc peninsula.
Sunt o grămadă de locuri de vizitat iar internetul este plin de imagini; căutați Mani!

vineri, 12 aprilie 2019

Impresia unei rotiri

Kalamata Museum
Undeva pe gâtul înalt se văd încă urmele circulare ale degetelor olarului care a modelat tangențial vasul. Acolo unde mânerul se apleacă în umbra buzei, apar inflexiunile luminoase, atingerea provoacă echilibrul, vasul poate pluti.

Forma asigură aplecarea dorită; se nasc astfel unghiuri, pe care o mână de hetairă, în jurul căreia, începând de la cot, pe antebraț în jos, apar sclipitor inele de aur dăruite de participanți la banchete, mână tandră ce lasă vinul să se scurgă încet.

Vasul devine acum purtător de recunoștință, de pudoare a cunoașterii, de servitute a frumuseții. Vinul amestecă ideile, lasă vorba mai ușor folosită, inventează cuvinte; în impresia generală a unei bine dispuneri marcată de răcoarea nopții.

De pe masă vasul privește, decorat floral, superficial, fără a fi marcat de artă intelectuală, el este obiectul unei culturi marcate de hedonismul filozofic al dialogului, al democrației.