O poveste uitată, descrie două ţări atât de depărtate una de alta încât trei zile lua unui călăreţ antrenat să parcurgă drumul dintre ele şi asta numai dacă schimba pe rând şase cai aflaţi în hanurile de pe drum. De obicei lumea peregrina vreo săptămână pe valea îngustă, pe platourile înalte, prin deşertul de-o zi până la oază şi de-abia de acolo începea celălalt hotar.
La dus tot timpul întâlneai lume, multă lume; de aceea nici nu erau hoţi sau tâlhari la drumul mare.
Primul han se afla în penumbra unui munte, soarele îl vizita numai la apus.
Călăreţul prezentă sigiliile imperiale hangiului, acesta îi schimbă calul imediat.
"Ce atâta grabă, tot acolo ajungeţi!", dar călăreţul nu-i răspunse. În mod normal prin statura impunătoare, prin îmbrăcăminte şi prin vorbă, călăreţul trebuia servit, nemaifiind nevoie de nici o dovadă a apartenenţei lui. Neîndoios că făcea parte din garda imperială: în urma lui doar praful şi steagul înalt sprijinit în crupa calului.
Pelerinii trebuiau ocoliţi şi de cele mai multe ori calul cabra în faţa caravanelor şi asta îi mărea oboseala.Valea era îngustă, dar venea lin în aval şi asta îngăduia drumului să se încrucişeze des cu micul râu ce-l săpase adânc în munte.
Călăreţul lăsă calul să bea apă, multă apă. Mai sus drumul urca brusc. Coborî şi merse lângă cal o bucată de cale. Calul respira greu, dar totul se sfârşise pentru el. Se vedea cel de-al doilea han.
Strigă hangiul de câteva ori şi acesta ieşi tulburat, dar se prinse repede şi se pierdu la fel de repede spre grajduri.
"Luaţi-l pe ăsta, că-i tare bun; aţi observat apa care curge?"
Călăreţul nu răspunse, ci doar dădu din cap în semn de respect. Încălecă.
După un timp apa se mări şi se putea trece numai pe podeţe. Erau excluse scurtăturile, stânca se înălţa ameninţătoare când pe stânga, când pe dreapta. Uneori trebuia să aştepte în urma vreunei căruţe în acest defileu; deja obosea şi el. Întunericul se lăsă încet când ajunse la intrarea în lac, undeva pe marginea lui era cel de-al treilea han.
Seara devenea senină. Pe cer stelele licăreau încet în amurgul liniştit. În faţa hanului o mare de corturi, lumea era şi ea netulburată şi călăreţul trecu nestingherit printre căruţe şi oameni. Lumea părea că se bucură de ceva, trase cu coada ochiului la un tânăr ce-i arătă iubitei ceva în palmă, de parcă ar ghici ceva. Se apropie şi văzu cum luci un fir de păr alb în palma adolescentului.
Hangiul aştepta afară ceva. Când văzu semnele imperiale apropiindu-se îşi dădu jos cuşma şi salută.
Cavaleristul se dădu jos de pe cal şi salută şi el.
"Nu intraţi?"
Dădu din cap că nu.
"Măcar priviţi stelele acum!"
Hangiul se îndepărtă ţinând calul de dârlogi.
Cavaleristul îl urmă spre grajd şi când apăru celălalt cal îl încălecă repede. În urma lui săriră pietricele.
În noaptea ce a urmat, mesagerul a ajuns mai jos; pe marile platouri. Acolo se putea rătăci, aşa că legase calul de un brad şi se întinse pe iarbă, şi numai după ce despături un pled.
Dimineaţa nu-l luă pe neaşteptate, la răsăritul soarelui părăsea râul ce devenise leneş şi lat. Asaltul vremelnic încurajă calul, care reuşea să ocolească prin tufe şi mărăcini, marile caravane care se aşezaseră chiar pe drum.
La prânz calul era numai spume. Soarele începea să ardă şi călăreţul nefiind obişnuit, coborî. În jurul lui nu era pic de umbră. Oboseala deja îl cucerea, dar spre norocul lui, în zare se vedea cel de-al patrulea han.
Într-o oră toridă ajunse la han. Căută din ochi grajdul şi intră cu cal cu tot. Lăsă calul acolo şi intră în han. Răcoarea îl potoli puţin şi se aşeză la o masă. Nu era nimeni. Strigă.
După ce mai strigă o dată, apăru cineva. Nu era hangiul. Hangiul dormea. Aici la ora asta toţi dorm. Ceru apă. Băiatul îi aduse imediat o carafă cu apă şi călăreţul o prinse înainte ca ea să fie aşezată pe masă. Bău şi se ospătă.
Scoase tolba din jurul corpului şi îi explică repede că vrea un cal odihnit şi antrenat pentru căldură. Băiatul îi recomandă să doarmă puţin înainte de drum, căci noaptea era mult mai bine de mers şi de aici nu se mai putea rătăci; drumul fiind drept.
"Atât de bine se doarme la noi, căci şi visele sunt numai plăcute!"
Calul zvâcni în praf şi călăreţul galopa aplecat. Devenise una cu calul şi la un moment dat pierdu controlul acestuia. Când se trezi era noapte, răcoare şi plăcut, dar nu se vedeau stelele, nu se vedea nici drumul; se rătăcise. Merse.
Merse până când se auzi nisipul sub copitele calului. Simţi vântul care venea din deşert, molcom şi uscat. Nu-l trădă nici o emoţie. Scoase din buzunar un obiect care avea un capac, aprinse amnarul şi în lumina jucăuşă a făcliei, sub capac un fir drept se-nvârtea în cerc. Când firul se opri, bărbatul privi mult în direcţia aceea. Struni calul. Îşi trasă în minte o direcţie şi plecă în galop. Se lumina de ziuă.
Urcă duna de nisip căci de sus lumina cuprindea deşertul. Pipăi în buzunar artefactul cu capac. Îşi scoase mănuşa şi deschise din nou "practicul". Mâna părea că are pielea crăpată; de la nisip, cu siguranţă.
În câteva ore dunele păreau mai mici şi în depărtare se putea ghici ceva: ultimul han: vama.
Ajuns în faţa hanului vântul se-nteţi şi dădea acestuia senzaţia de părăsire, când brusc uşile acestuia se deschiseră şi o mulţime de lăncieri necunoscuţi lui îl înconjuraseră.
Descălecă cu grijă, îşi scoase tolba şi o dădu celui care părea că-l privea cel mai rău. Acesta o luă fără nici un cuvânt şi părăsi adunarea intrând în han.
Călăreţul rămase drept în mijlocul necunoscuţilor războinici, fusese educat să nu se teamă de nimeni şi nimic să nu-l mire. Când cel ce ieşi ce părea a fi neîndoios căpitanul, îl privi îndelung.
Căpitanul făcu o mişcare bruscă din mână şi cavaleristul fu imobilizat, arestat.
În ziua următoare, după un drum făcut într-o cuşcă, legat la mâini, fostul călăreţ dormi. Nu ştia unde ajunge, nu ştia când ajunge; visă.
Mult mai târziu, fu dezlegat în faţa regelui, acesta îl acuză că a atacat, jefuit şi omorât pe ambasadorul trimis de regele vecin care dorea să-l înştiinţeze de nenorociri mari ce se abat asupra ţării lui. Busola găsită asupra lui era dovada, căci în ţara vecină astfel de "practice" nu se folosesc. Şi pentru că nu primi niciun răspuns, îl întrebă:
"Unde ajunge ce curge din stelele ce dorm...?"
Şi pentru că nu primi din nou nici un răspuns de la omului din faţa lui, regele încheie:
" Te condamn la uitare. Vei fi dus în mijlocul mulţimii şi te vei amesteca cu ea fără măcar să bănuieşti sau să şti cine eşti, sau ceea ce ai fost. Asta pentru că nu putem dovedi ca atare crima ta. Timpul poate o va dovedi. Şi atunci noi vom şti să te luăm din mijlocul mulţimii şi să-ţi arătăm cine eşti şi ce-ai făcut! "
