“Să nu te izolezi de lume. Nu-ţi ratezi viaţa când o pui in lumină. Tot efortul meu, în toate situaţiile, nenorocirile, deziluziile, se îndreaptă spre reluarea contactelor. Până şi în tristeţea asta din mine, câtă dorinţă de iubire şi câtă beţie chiar şi-atunci când nu văd decât o colină în aerul serii. ... Esenţialul: să nu te pierzi şi să nu pierzi ceea ce, din tine, doarme în lume.” Albert Camus, Caiete
Se afișează postările cu eticheta memorie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta memorie. Afișați toate postările
marți, 29 ianuarie 2013
Exp-lorator,-pulzat,-pedient,-periment
Să reducem totul la moment, să fugărim secunda până ce ea obosește, să nu ne odihnim alături de ea, gândul fugar să i-o ia înainte, astfel, foarte puțin mai târziu ne vom regăsi în ceea mai minunată conduită a timpului; remușcarea.
A fost atât de repede și atât de sublim când nu am simțit, nu am perceput, că timpul există; ne-am minunat de cele văzute, de cele întâmplate și această poezie în rimă de cele evocate părea că nu se mai termină.
Firește ar fi să nu avem remușcări, clipele pierdute să fie asemeni unor perle în seif, în zestrea unei memorii oraculare, dar lucrurile acestea nu se întâmplă, uităm prea repede, un vertij ne amestecă clipele de serviciu cu cele din supermarket, cu cele din fața semaforului, cu cele din fața ghișeului, un tremur ne tulbură și nu mai vedem bine. În fața anilor ce au trecut, reușim să ne recunoaștem, acolo suntem noi și era atât de bine.
De fapt lucrurile acestea nu există, tremurul acela este din cauza frigului, soarele ne orbește, albul, prea mult ne osândește. Cât de mult ne păcălim, cât acolo sus cineva se odihnește.
vineri, 25 ianuarie 2013
Cele șapte muze din nouă, sau zece
![]() |
| http://nunununono.tumblr.com/ |
Nu fără motiv anticii greci au văzut în muză, ispitita intelectului. Plecând de la cele raționale, cu ajutorul muzei ajungi la cele relaționale, artistice, introspective. Nu de puține ori, poeții rugau muza să-i ajute, să-i scoată din platitudine și monotonie, versul să fie divin. De ce nu? dacă muzele erau divine, fiice ale zeiței memoriei Mnemosyne și ale lui Zeus. Toate aceste fapte de creație vin datorită memoriei, fără de care am bâjbâi în această lume neobservând nimic. Povestea muzelor se întinde de la Homer și Hesiod până la Pindar, care ne spune că aveau bucle violete. Le voi înșirui și eu mai târziu.
Astăzi doar mi-am amintit de ele (muze), ilustrând această pagină cu o minunată femeie în șapte ipostaze. Sigur că nici un om nu poate să fie inspirat de toate muzele, fie ele nouă sau chiar zece. Dar măcar de șapte se poate? Cred că nu.
joi, 24 ianuarie 2013
Loc de ecou
Copilul vine de la școală. Abia a învățat să citească. În drumul său spre casă citește un cuvânt scris aiurea, undeva pe un zid. Din cauza vitezei tramvaiului nu reține decât câteva litere și încearcă să le memoreze, să se agațe de ele. Ajuns acasă caută dicționarul, dar vrea să o facă singur, să nu-l vadă nimeni și pentru asta se îngrămădește într-un colț mai întunecos.
La puțin timp se aud pași și pentru a nu fi descoperit pune dicționarul după pat, deschis pentru a nu pierde ceea ce se putea lesne pierde. Apoi copilul sare în picioare și începe să fugă prin casă. Este chemat la masă. Mănâncă și se gândește, suspect de cuminte.
Tatăl reia traseul și găsește dicționarul deschis. Se apleacă să citească cuvintele de pe prima pagină, dar nu vede bine și trebuie să-și pună ochelarii. Ia dicționarul și-l închide cu degetul prins în mijlocul paginilor, se împiedecă și scoate degetul pentru a se sprijini. Când ajunge la birou, încearcă să-l deschidă prin aproximație, fiind foarte sigur că degetul a lăsat o urmă fugară în tomul gros. Deschide și citește repede primul cuvânt ivit: „ecou”.
luni, 14 mai 2012
Dacă-ți pierzi sufletul din nebăgare de seamă
![]() |
| http://fuckyouverymuch.dk/post/17945801228/we-like-this |
Un bun huichol se îngrijește de sufletul lui, luminoasă forță a vieții, dar e un lucru știut că sufletul e mai mic decît o furnică și mai gingaș ca un freamăt, ceva neînsemnat, ca o adiere, și o clipă de neatenție e de ajuns ca să-l pierzi.
Un copil se împiedică pe coasta muntelui, iar sufletul se desprinde și cade în rostogolire, fiindcă nu era legat decît cu un fir de pînză de păianjen. Atunci micuțul huichol amețește și se îmbolnăvește. Bîlbîindu-se, îl cheamă pe păzitorul cîntecelor sacre, preotul vrăjitor.
Ce caută indianul acesta bătrîn care scormonește muntele ? Umblă pe urmele bolnavului. Urcă, tăcut, printre stîncile ascuțite, scotocind printre crengile copacilor, frunză cu frunză, și pe sub pietricele. Unde a căzut viața ? Unde s-a ascuns, speriată ? Umblă încet și cu urechile ciulite, pentru că sufletele pierdute plîng, iar uneori șuieră ca o boare.
Cînd dă peste sufletul rătăcit, preotul vrăjitor îl ridică în vîrful unei pene, îl înfășoară într-un fuior minuscul de bumbac și, într-o trestie goală, îl duce înapoi stăpînului, salvîndu-l de la moarte. (124)≫ *
_____________________________________________
Memoria; căsuța poștală ce adună amintirile perene, un colac de salvare uneori, o piatră de moară alteori. Toate șerpuirile unei lumi trec prin conștiința colectivă a locuitorilor traversând muntele. În partea cealaltă, are loc întâlnirea, în sunetele unui dans ce coboară coastele muntoase, ce-i ce se întâlnesc încep să-și povestească amintirile. Dar nu a fost așa, unii au trecut peste alții, pârjolind apa, spărgând piatra. Alții i-au biruit pe ceilalți și le-au făcut uitate memoriile.
Citind cu luare-aminte mă prefac doar că-mi amintesc, mă prefac apoi că scriu, îmi creez iluzia pe care nimeni nu o crede, nu este asta Memoria Focului care arde tot?
* Eduardo Galeano, Memoria focului, ed. Politică, 1988, pag.251-252,
124 = Furst, Peter T. și Salomón Nahmad, Mitos y arte huicholes, México, Sep/Setentas, 1972.
marți, 8 noiembrie 2011
Ah norii! Ah vântul!
Virginia Woolf
︾
Vineri, 31 august
E ultima zi a lunii august și, ca majoritatea celorlalte, este o zi de o frumusețe extraordinară. În fiecare zi e destul de cald și frumos ca că poți ședea afară; dar cerul e plin de nori călători și lumina ce tot slăbește și sporește pe coline mă extaziază și o compar întotdeauna cu lumina ce arde sub un glob de alabastru. Grîul e strîns acum, în trei, patru sau cinci prăjini galbene clădite solid, bogate s-ar zice, în ouă și arome, și numai bune de mîncat. Uneori văd vitele alergînd în galop la gîrlă, ”ca niște smintite”, cum ar spune Dostoievski. Norii, ah! de i-aș putea descrie, aș face-o. Era unul ieri împodobit cu păr, ce se revărsa aidoma părului alb frumos al unui bătrîn. În acest moment norii sînt albi pe un cer de plumb; dar soarele în spatele casei face ca iarba să pară verde. Azi m-am dus pe jos pînă la hipodrom și am văzut o nevăstuică.
︽
Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare, Rao, 2005, pag. 161
sfârșit de august,
Un peisaj stratificat, cu nori alungați, cu un vânt în prim plan, în spate totul înghețat parcă, nemișcat, dăinuie în locurile acelea de la facerea lumii. Departe, munți de marmură, de cea mai bună calitate. Apoi, mai aproape, case ce înțeapă curburile dealurilor și pinii ca niște excrescențe verzi, vii, adulmecă poalele acestora, iar și mai aproape, vântul. Vântul ce apleacă totul. Așa se crește pe această vale, aplecat, nimeni nu poate schimba direcția, ai crede că este un trucaj și totuși este cel mai frumos peisaj pe care l-am văzut vreodată. Sigur că transmit o iluzie, ar trebui mers acolo. Ar trebui să dormi acolo, în mijlocul unui vânt ce aveai impresia că muta casa. Atât era vânt, în fața ta, mai încolo peisajul vine de altundeva. Umbrele pe cer apăreau datorită soarelui apune ce mișca mici vârfuri din munții apropiați.
Seara, Ursa Mare și cu puiul ei se ridicau în fața ta, în mersul lor greoi învârteau bolta cerească, fluviul stelar Eridani se oglindea sus din cel pământean aflat în cetate. Constelațiile, neafectate de vânt îl potoleau parcă și atunci din depărtare se auzea zgomotul ciobanului, care aduna caprele de pe deal și le mâna spre țarc și; câțiva câini îi țineau isonul.
Când Casiopeea își ridica fundul era deja spre miezul nopții, atunci probabil ciobanul își terminase treaba, de aceea începea să cânte, fără nici un instrument, se auzea doar un tânguit, ce la un moment dat tresălta; vântul tăcea demult. Era de fapt un mesaj sonor neschimbat de mii de ani, care nu avea nevoie a fi descifrat, ceea ce reușea să-ți aducă aminte era îndeajuns, căci în tine, din tine, izvorau acțiuni demult uitate, înnobilate de imagini și amintiri străvechi. Acum pot scrie că-mi amintesc sunetele, dar nu le pot imita deloc, întocmai cum o monedă aflată pe fundul unui râu limpede și curgător, la mică distanță de suprafața apei, nu lasă deloc să se vadă clar imaginea de pe aversul, sau reversul ei: un tremurat continuu parazitează înțelegerea.
Nu era timp de culcare. Măslinii foșneau și câte-o insectă zburătoare apărea din întuneric ca un vestitor de vânt. Era atât de senin că auzeai sclipitul stelelor și sigur gelos, vântul își făcea simțită prezența. Ascuns după colțul casei, pe o terasă, ferit de curentul de aer, înconjurat doar de un zgomot perpetuu, în mintea ta apărea acum o lume uitată.
Grecia, Athina, Marathon, august 2011
luni, 10 octombrie 2011
Vântul prin umbre
O marmură pentelică dăruia terasei albul pe care doar norii aceia atât de rari îi putea dărui cerului albastru de vară. Un vânt amesteca ramurile pinilor şi călăuzea umbrele acestora de-a lungul ochiului de apă scurs dintr-un robinet exterior. O linişte vâjâită se învârtea în jurul casei.
Era ora prânzului. Stăpânii casei lipseau. Două pietre albe clipeau la soare. Mai jos, în grădină, furnicile alcătuiau un şir infinit până la apa ce se scurgea alene de pe marmură. Era cald.
Timpul era alcătuit din apariţii neaşteptate de lumină, care marcau trecerea soarelui prin prelungirea umbrelor. La ora la care scriu, acolo este acelaşi soare, aceleaşi ramuri de pini şi acelaşi vânt adus din nord, adus de peste Egeea coborând muntele Pentelis. Mirosul acela verde marin este de neuitat, dar fiind amestecat cu cel al lemnului uscat de măslin îl face mai nostalgic ca orice parfum venit de pe corpul unui femei frumoase.
Acum nu s-a schimbat nimic, sau poate doar bănuiesc asta. Fotografia a îngheţat doar momentul şi a încercat să prindă acea stare; lipseşte mirosul, lipseşte vântul, lipseşte căldura, lipseşte martorul.
(de ascultat Moby - God Moving over the Face of the Waters)
marți, 31 mai 2011
Lumea lor
Lumea scufundată între bujori albi, un dinozaur galben roteşte globul astfel încât un soare aflat de după perdea să dea lumină (soarele nu se vede în imagine) !
Cam aşa-i visul nostru. Dar această lume, de fapt imobilă, stagnantă, absentă la orice mişcare de rotaţie moare încet şi de fapt nu moare ea ca fiinţă, ci spiritul ei moare, ca nefiinţă.
« Când un şoarece vede trecând un liliac, exclamă: "O, un înger!" »
Michel Tournier, Jurnal extim, Humanitas, 2009, pag.89 mij
marți, 12 aprilie 2011
Din partea unui necunoscut
în memoria lui A.L.Ş.
Am pus,
Ceea ce am transpus;
Suprapus.
Toate fără vreun minus,
Înfăşurate-n fus,
Într-un somn lung a fi dus.
sâmbătă, 29 ianuarie 2011
Stil - Clanţa
Se trezise. Coborî încet din pat convins de starea sa de bine. Pe marginea patului îşi privi mâinile: stăteau una lângă alta, pe genunchi, lipsite parcă de vlagă şi mai albe ca niciodată. Trase încet cu degetele de firul alb ce alimenta ceasul; acesta apăru de sub pat clipind vesel. Mai avea timp.
La baie se privi îndelung şi recunoştea că îmbătrânea. Divorţat, cu copii la fosta nevastă, chirurg de succes, posesor al unui egoism gigantic pe care-l împărtăşea gratuit şi celorlalţi din jur: aşa se înfăţişa cel din faţa lui. Tipul de narcisist, dar care nu se îndrăgostise de el, ca persoană, ci de munca lui. De ego-ul lui ascuns, pe care numai el ştia să-l găsească şi să-l răsfeţe. Era cum spunea Budha, "urma umbrei peştelui din apă", niciodată convins că există ceva mai important decât ceea ce făcea el.
Adormit de creaţionismul propriu încercă să iese din baie şi clanţa se blocă.
Se întoarse la chiuvetă şi începu să se spele, după o perioadă nedefinită de timp îşi termină toaleta. Încercă din nou uşa, dar clanţa se opunea exact cu aceeaşi forţă cu care apăsa el! Încercă un joc din încheietură şi încercă din nou. Blocată. Deschise geamul de la baie şi privi la dimensiunile lui. Tulburat de efortul pe care ar fi trebuit să-l facă se-ntoarse la uşă. Încă o dată. Calm, încet şi uşa se deschise. Undeva în măruntaiele încuietorii ceva se defectase.
Se duse la telefon, căută în agenda de pe masă un nume şi formă numărul. Un fost pacient, un lăcătuş de meserie, răspunse repede. Îi va lăsa cheia la clinică, la secretară, şi să treacă să repare uşa. El va veni seara mai târziu, mergea la spital, avea un transplant.
Se grăbi spre spital. În lungul periplului auto opri la un magazin şi cumpără o nouă încuietoare pentru uşa la baie; pe care o admiră îndelung şi o aşeză în maşină pe locul de lângă el. La un semafor o dezasamblă grăbit şi privi îndelung la clanţa ce ieşi din ambalaj cu prelungirea ei hexagonală. Încercă să o pună la loc, dar se făcu verde.
După câteva ore intra în operaţie. Toate pregătirile duraseră toată noaptea. Un transplant dublu. O operaţie de care el ar fi avut nevoie de încă unul ca el; dar acela nu exista, nu-i aşa!
Spre seară se termină. Ca de obicei, cu bine. Parcă de fiecare dată când opera el, Doamna cu Coasa nu avea biletul bun şi acesta o trimitea la plimbare, chiar îşi cerea scuze.
Ieşise repede din spital, gonit parcă de un gând. În maşină privi îndelung încuietoarea cu clanţa de alături. Încercă să-şi reamintească şi reuşi. Zâmbi.
Ajuns în faţa uşii de la casă, nu-şi găsi cheile, dar apăsând pe clanţă din reflex, aceasta îi dădu drumul la uşă şi aceasta se deschise. Intră în hol şi auzi ceva zgomote. I se făcu frică şi se întoarse la maşină. Pe scaun, lângă schimbător văzu clanţa. O luă uşor şi o cântări în mână.
Intră în casă şi cu curaj străbătu tot holul, apoi se opri timid şi trase cu urechea: în dreapta, la baie. Dăduse peste el acolo, la baie; uşa deschisă cu violenţă trânti omul aflat în dosul ei. Doctorul nostru, grăbit şi fricos intră şi-l plezni cu furie în cap cu clanţa pe care o avea din maşină, izbi peste omul buimăcit de pe gresia băii, apoi, urmă o nouă lovitură, mai precisă decât primele şi probabil încă una. La sfârşit, obosit şi extenuat privi o clipă chipul plin de sânge al celui de la podea, părea cunoscut.
Brusc se uită la clanţă, apoi la individ, apoi se-ntoarse şi privi uşa băii. Înţelese. Uitase.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)



