Am găsit un răspuns

pentru El Desdichado ca o explicaţie

citat

     Ideea unei vocaţii (a unei fidelităţi) este cea mai perversă idee care poate tulbura un artist liber. Chiar şi mai ales în afara oricărei convingeri idealiste (unde această idee se familiarizează mai uşor), o simţim aproape de fiecare scriitor ca pe umbra sa ce îi iese înainte, de care fuge, totuşi urmând-o, dezertor din el însuşi, imitându-se pe sine sau, mai rău, imitând ideea inimitabilă de Artist sau de OM pe care vrea în mod spectaculos să o dea.

Maurice Blanchot, Cartea care va să fie, ed. Est, 2005, pag. 145 sus

Cartea care va să fie

Maurice Blanchot

I

Cântecul sirenelor

(fragment trunchiat)

     Sirenele: într-adevăr, se pare că ele cântau, dar într-un fel care nu satisfăcea, care lăsa doar să se audă în ce direcţie se deschideau adevăratele izvoare şi adevăratul farmec al cântecului. Totodată, prin cântecele lor imperfecte, care nu erau decât un cântec ce avea să fie, ele îl conduceau pe navigator spre spaţiul în care cântecul ar fi început cu adevărat. Ele nu-l păcăleau deci, îl duceau cu adevărat la ţintă. Dar ce se întâmpla o dată ajuns într-acel loc? Ce era acel loc? Acela în care nu mai rămânea decât să dispari, pentru că muzica, în regiunea de izvor şi de origine, dispăruse ea însăşi pe deplin mai mult decât oriunde altundeva în lume: marea în care, cu urechile astupate, se scufundau cei vii şi unde Sirenele [cântau], ca dovadă a bunăvoinţei lor, a trebuit să dispară într-o bună zi.

     De ce natură era cântecul sirenelor? În ce consta efectul lui? De ce acest efect îl făcea atât de puternic? Unii au răspuns mereu: era un cântec inuman - un zgomot natural, desigur; (mai există oare şi altele?), dar la limita naturii, oricum străin omului, foarte jos şi trezind în el plăcerea extremă de a cădea, pe care el nu şi-o poate satisface în condiţiile fireşti ale vieţii. Dar, spun alţii, mai ciudată era vraja: nu făcea decât să reproducă obişnuitul cântec al oamenilor, şi pentru că Sirenele, care nu erau decât nişte animale, foarte frumoase din cauza reflexului frumuseţii feminine, puteau să cânte cum cântă bărbaţii, ele făcea cântecul într-atât de insolit, încât lăsau să se nască în cel care le asculta bănuiala inumanităţii oricărui cântec omenesc.
[...]
     Nu trebuie ignorat acest cântec, el se adresa navigatorilor, oameni ai riscului şi ai mişcării cutezătoare, şi era, la rându-i, o călătorie: era o distanţă, şi ceea ce revela ea era posibilitatea parcurgerii acestei distanţe, posibilitatea de a face din cântec mişcarea spre cântec şi din această mişcare, expresia celei mai mari dorinţe.
[...]
     Erau oare sirenele - după cum a încercat tradiţia să ne convingă - numai voci false care nu trebuiau auzite, înşelăciunea seducţiei căreia nu îi rezistau decât fiinţele nesincere şi şirete?

     A existat întotdeuna la oameni un efort prea puţin nobil de discreditare a Sirenelor, acuzându-le obtuz de minciună: mincinoase când cântau, înşelătoare când suspinau, fictive cînd erau atinse; pe scurt, inexistente, de o existenţă puerilă, pentru exterminarea căreia bunul-simţ a lui Ulise a fost suficient.
[...]

     O dată sirenele învinse de puterea tehnicii care va pretinde mereu că joacă fără pericol cu puteri ireale (inspirate), Ulise n-a fost totuşi chit faţă de ele. Ele l-au atras acolo unde el n-a vrut să cadă şi, ascunse în sânul Odiseei devenită mormântul lor, ele l-au angajat, pe erou şi pe mulţi alţii încă, în această navigare fericită, şi totodată nefericită, care este cea a povestirii, cântul nu imediat, ci povestit şi astfel făcut inofensiv, odă devenită episod.

Maurice Blanchot, Cartea care va să fie, ed. Est, 2005, pag.9-12

picture by:

http://misgalgasyoy.blogspot.com/2010/06/sirenas-y-tritones-en-el-arte.html

Dispariţia literaturii

Citat

"

Se întâmplă să te auzi punându-ţi întrebări ciudate, aceasta de exemplu: „Care sunt tendinţele literaturii actuale?”. Da, întrebare uimitoare, dar şi mai uimitor este că dacă există un răspuns, el este uşor: literatura se îndreaptă spre ea însăşi, spre esenţa ei, care este dispariţia.
Cei care au nevoie de afirmaţii într-atât de generale se pot întoarce spre ceea ce se numeşte istorie. Ea îi învaţă ce înseamnă celebra vorbă a lui Hegel: „Arta este pentru noi un lucru trecut”, vorbă pronunţată curajos în faţa lui Goethe, în momentul înfloriri romantice şi când muzica, artele plastice, poezia aşteptau opere considerabile. Hegel, care îşi inaugurează cursul de estetică prin aceste cuvinte grele, o ştie. El ştie că nu operele îi vor lipsi artei, le admiră pe acelea ale contemporanilor săi şi uneori le preferă (le şi ignoră) şi totuşi „arta este pentru noi un lucru trecut”. Arta nu mai este capabilă să poarte nevoia de absolut. Ceea ce contează în mod absolut este, de acum înainte, împlinirea lumii, seriozitatea acţiunii şi datoria libertăţii reale. Arta nu este mai apropiată de absolut decât în trecut şi numai în Muzeu mai are valoare şi putere. Sau mai curând, dizgraţie mai cumplită, cade în noi până la a deveni simplă plăcere estetică sau auxiliar al culturii.
Aceasta se ştie bine. Este un viitor deja prezent. În lumea tehnicii, poate continua lăudarea scriitorilor şi îmbogăţirea pictorilor, pot fi onora cărţile şi extinse bibliotecile; i se poate rezerva artei un loc pentru că este utilă sau pentru că este inutilă, poate fi constrânsă, redusă sau lăsată liberă. Soarta, în acest caz favorabil, îi este poate cea mai defavorabilă. Aparent, arta nu este nimic, dacă nu este suverană. De unde provine şi jena artistului de a mai fi ceva într-o lume unde se vede totuşi lipsit de justificare.

"

sublinierea mea:

"Ceea ce contează în mod absolut este, de acum înainte, împlinirea lumii, seriozitatea acţiunii şi datoria libertăţii reale"
"Aparent, arta nu este nimic, dacă nu este suverană. De unde provine şi jena artistului de a mai fi ceva într-o lume unde se vede totuşi lipsit de justificare."



Maurice Blanchot, Cartea care va să fie, Ed. Est 2005, Pag.269-270

photo
http://blackoctavo.wordpress.com/2008/11/24/on-poetry-and-politics/