Stil - Clanţa

    
    Se trezise. Coborî încet din pat convins de starea sa de bine. Pe marginea patului îşi privi mâinile: stăteau una lângă alta, pe genunchi, lipsite parcă de vlagă şi mai albe ca niciodată. Trase încet cu degetele de firul alb ce alimenta ceasul; acesta apăru de sub pat clipind vesel. Mai avea timp.

    La baie se privi îndelung şi recunoştea că îmbătrânea. Divorţat, cu copii la fosta nevastă, chirurg de succes, posesor al unui egoism gigantic pe care-l împărtăşea gratuit şi celorlalţi din jur: aşa se înfăţişa cel din faţa lui. Tipul de narcisist, dar care nu se îndrăgostise de el, ca persoană, ci de munca lui. De ego-ul lui ascuns, pe care numai el ştia să-l găsească şi să-l răsfeţe. Era cum spunea Budha, "urma umbrei peştelui din apă", niciodată convins că există ceva mai important decât ceea ce făcea el.

     Adormit de creaţionismul propriu încercă să iese din baie şi clanţa se blocă.

Se întoarse la chiuvetă şi începu să se spele, după o perioadă nedefinită de timp îşi termină toaleta. Încercă din nou uşa, dar clanţa se opunea exact cu aceeaşi forţă cu care apăsa el! Încercă un joc din încheietură şi încercă din nou. Blocată. Deschise geamul de la baie şi privi la dimensiunile lui. Tulburat de efortul pe care ar fi trebuit să-l facă se-ntoarse la uşă. Încă o dată. Calm, încet şi uşa se deschise. Undeva în măruntaiele încuietorii ceva se defectase.

     Se duse la telefon, căută în agenda de pe masă un nume şi formă numărul. Un fost pacient, un lăcătuş de meserie, răspunse repede. Îi va lăsa cheia la clinică, la secretară, şi să treacă să repare uşa. El va veni seara mai târziu, mergea la spital, avea un transplant.

     Se grăbi spre spital. În lungul periplului auto opri la un magazin şi cumpără o nouă încuietoare pentru uşa la baie; pe care o admiră îndelung şi o aşeză în maşină pe locul de lângă el. La un semafor o dezasamblă grăbit şi privi îndelung la clanţa ce ieşi din ambalaj cu prelungirea ei hexagonală. Încercă să o pună la loc, dar se făcu verde.

     După câteva ore intra în operaţie. Toate pregătirile duraseră toată noaptea. Un transplant dublu. O operaţie de care el ar fi avut nevoie de încă unul ca el; dar acela nu exista, nu-i aşa!

     Spre seară se termină. Ca de obicei, cu bine. Parcă de fiecare dată când opera el, Doamna cu Coasa nu avea biletul bun şi acesta o trimitea la plimbare, chiar îşi cerea scuze.

     Ieşise repede din spital, gonit parcă de un gând. În maşină privi îndelung încuietoarea cu clanţa de alături. Încercă să-şi reamintească şi reuşi. Zâmbi.

Ajuns în faţa uşii de la casă, nu-şi găsi cheile, dar apăsând pe clanţă din reflex, aceasta îi dădu drumul la uşă şi aceasta se deschise. Intră în hol şi auzi ceva zgomote. I se făcu frică şi se întoarse la maşină. Pe scaun, lângă schimbător văzu clanţa. O luă uşor şi o cântări în mână.

     Intră în casă şi cu curaj străbătu tot holul, apoi se opri timid şi trase cu urechea: în dreapta, la baie. Dăduse peste el acolo, la baie; uşa deschisă cu violenţă trânti omul aflat în dosul ei. Doctorul nostru, grăbit şi fricos intră şi-l plezni cu furie în cap cu clanţa pe care o avea din maşină, izbi peste omul buimăcit de pe gresia băii, apoi, urmă o nouă lovitură, mai precisă decât primele şi probabil încă una. La sfârşit, obosit şi extenuat privi o clipă chipul plin de sânge al celui de la podea, părea cunoscut.

     Brusc se uită la clanţă, apoi la individ, apoi se-ntoarse şi privi uşa băii. Înţelese. Uitase.