Laptele şi cornul - criza cinei cea de taină

     Catedrala de-un gotic renascentist, cu acele nervuri ce ocolesc ogivele, cu trepte largi din piatră ce ridică intrarea maiestuoasă, cu coloane groase ce te îmbie să priveşti arhitravele, aş putea-o considera un loc sacru în lateralul unei pieţe numite odinioară La Hovari. Dar acest sacru ar trebui să poată dăinui în imagine, astfel încât nimic şi nimeni să nu-l poată murdări. Nu reuşeşte asta pentru că oraşul, metropola, prin respiraţia sa toxică, prin nepăsarea locuitorilor, opacizează sacrul.

     Pe treptele de piatră, precum am scris, se formează o coadă de şcolari de ciclul întâi, care ajunge până la un cerşetor cu barbă albă, care stând pe jos pe piatra rece ar fi putut trece repede ca un Aristotel, sau Paracelsus, dar fesul negru, prea strâns îi fură senzaţia de-a fi un mare filosof. Şcolarii lasă într-o plasă de rafie, cornul ambalat, deseori prea tare şi triedrul de hârtie cerată în care se află laptele, ce le primesc zilnic la şcoală. Bătrânul are înţelepciunea să încline capul de fiecare dată când copilul care trece prin faţa lui lasă în plasă cornul şi laptele. Jos la baza treptelor, şcolarul este luat în primire de părinte care ţinându-l de mână traversează apoi strada. Merg acum amândoi încet spre casă.

     Chioşcurile de ziare din jurul şcolii, sunt sprijinite şi ele de oameni decăzuţi, cu priviri lacome, cu ochi stinşi de prostie, fără nici o tresărire a vreunei cunoaşteri. Am privit şi eu chioşcurile, multe dintre ele cu vitrine frumos aranjate, cu reviste şi ziare, cu cărţi chiar şi cd-uri sau dvd-uri despre lumea întreagă, dar fără nici o umbră de sacru şi dacă ar fi undeva, el -sacrul repede alăturat umanului, prea umanului, va dispărea în mozaicul greu de descifrat al informaţiei, numite acum, mass-media.

 

     Pe o bancă în faţa şcolii, sigur cei din ciclul al doilea au scris, au rescris, frustrarea lor de adolescenţi.

     Ce-i sacrul?

     Acei adolescenţi ce vin la şcoală după-masa,  care se ţin de mână până în apropiere şi speriaţi parcă de apropiere îşi dau repede drumul mâinilor?

Sus, pe scările şcolii de data aceasta, un grup de băieţi, strigă în cor:

"- Mircea are prietenă, Mircea are prietenă!"

     Ce-i sacrul?

     Acel brad de Sărbători aruncat acum în dreptul unui faliment, acum devenit loc pentru tinerii artişti?

     Posibilitatea ca acesta să dispară ajunge la apogeu, poate numai dacă vom coborî în temniţele bisericii, sau altundeva, într-o beznă umedă, îl vom descoperi.