Oraşul meu

Oraşul meu e o hartă-n mintea mea,

Cu pete de culoare, cu linii, cu geometrii ascunse.

Oraşul meu are clădiri moderne de la 1911,

Acum cu uşi de lemn centenar, tencuială veche, totul fără pereche;

Sorginte vieneze, baroc destul, şi loc să se modernizeze.

Oraşul meu trebuie prima dată să-şi cultive oamenii,

Chiar dacă aceştia cultivă în el la nesfârşit beton.

Oamenii sunt ca betonul, o clipă ai uitat de ei şi s-au întărit,

Aspri devin aşa de repede, şi-apoi ne trebuie multă forţă să-i mai spargem.

Oraşul meu s-a prostit şi s-a porcit,
A fost invadat, de o mare incultură,
Ce mândru o afişează, în intersecţii, pe stradă, ca structură.

Oraşul meu vrea să ştie, cu nu ştiu ce mândrie?!
Locul în care se află şi pe cine din noroi să scoată?
O blazare totală şi infernală, transformată-n publicitate finală!

Oraşul meu doarme gol în soare,

Cu cărămizile pe spinare,

Visează cum o să se măsoare,

Cu casele şi blocurile viitoare

Abis al crizei necuprinse, oraşul meu, pare depopulat.

Oraşul meu în schimb e poluat,

Zilnic vomită-n atmonsferă,

Gaz fierbinte ca-ntr-o seră

Şi aşa Oraşul meu încă mai speră.

Oraşul meu este o hartă, cu linii ciudate, colorate, prin care circulă mii şi mii de oameni, fiecare cu oraşul său din mintea lui extrem de colorată.