scorchfield: Mari Akasaka

miercuri, 26 ianuarie 2011

Mari Akasaka - Vibrator

Romanul scurt al scriitoarei japoneze Mari Akasaka este deosebit, asta pentru că dacă ar fi fost scris de un scriitor, ar fi fost deosebit de plictisitor şi monoton în a relua o idee veche, mai mult, personajul feminin este o femeie matură; Rei, numele întreg Hayagawa Rei, care aruncă în jurul ei o altă aură a feminităţii cum numai o femeie ar fi putut să o descrie.

De fapt, este vorba de o călătorie pe care o face o Rei, călătorie ivită brusc din dorinţa de-a evada din propriul eu. Un mare curaj, un gard prea înalt la un moment dat de sărit, realitatea care apare neaşteptat şi care te sufocă, dorinţa de reîntoarcere, afundarea; toate acestea cuprinse în 125 de pagini.

Civilizaţiile orientale, mai ales cele îndepărtate, ne-au transmis prea puţin informaţii privind individualitatea persoanelor; totul este colectiv, împăraţii, shogunii, comandanţii militari rămân îngheţaţi în ceea ce numim eroi, despre ceilalţi nimic. Genji Monogatari este doar o supapă, dar cine citea în epocile imperiale? cine împărtăşea cunoştinţele universale ale epocii? pătura subţire intelectuală oricum era ruptă de trădări, de dorinţe, de răzbunări demult promise, individul, chiar cultivat, nu îndrăznea să existe pe propria piele. Dar asta nu era marele dezavantaj, cultura îşi avea parcursul ei, ca apa ce inundă controlat o grădină japoneză.

Scriitoarea Mari Akasaka descrie, desigur nu în premieră, prin personajul său feminin, angoasa femeii intelectuale, femeii rasate -dacă îmi este permisă ataşarea: toate acestea pentru a identifica în această lume modernă, prea discontinuă pentru psihicul femeii, conştientul final, eu-l personal, salvarea care trebuie să vină din tine însuţi.

Cartea numită Vibrator, sigur pentru a da relevanţă mai mare răspunderii personale faţă de vibraţia initimă a femeii, nu are nici o legătură reală şi concretă cu ceea ce se ştie cunoaşte în a fi un vibrator. Eu n-aş fi numit aşa cartea, dar ce sunt eu? o femeie, un scriitor, un critic, nimic din ceea ce mi-ar da dreptate schimbării.

Ceea ce m-a uimit în primul rând a fost călătoria. De când femeile au această putere? această desprindere, fără pereche, fără aventură, doar evadare, doar aruncare, căci asta face Rei; fuge de ea, de toţi care ar avea oricând posibilitatea să o întoarcă. Cine este Rei? Femeia singură, frumoasă, care are succes la orice rând monden pe care îl scrie, dar care în ciuda vinului (eu zic că era spumant) nemţesc pe care-l căuta zilnic, nu reuşea să adoarmă, nu reuşea să se odihnească, să se reculeagă, să se liniştească şi de aici toate problemele fizice, alături de cele psihice; stările de vomă cu cele de coşmar.

Rei ar putea să viseze, dar trebuie să o atingă cineva!

Filmul are egalitatea cărţii, lipsit oarecum normal de toate frământările interioare pe care femeia modernă, intelectuală, le are; exemplul aici poate că nu este de urmat, de învăţat da, sigur, eu ca bărbat citind cartea am fost sedus de o asemenea feminitate, de ce nu ar fi aşa, căci Orientul nu ne-a arătat toate secretele încă.

Japonia văzută dintr-un camion, aşa este filmul; peste toate acestea, zgomotul perpetuu al motorului, totul se învârte în jurul unui camion de cursă lungă, univers strict legat de motorul Diesel, minunată deschidere.

Cine m-a vrăjit?

Actriţa, pentru că fac parte din acei care uitându-se la filme, joacă rolurile principale.

Shinobu Terajima

Personajul masculin, oarecum neaşteptat reflectat în film, a tradus ceea ce în masculin se vede toată poezia femeii, a participat în măsura exactă, o dovadă că în bărbaţi simplii se pot găsi eroi ai vremurilor demult apuse.