Do something

Come on! Hit me!

Beneficiarii culturii anglo-saxone, înțeleg prin ”do something” o exclamație dinamică, de aceea procedeul lingvistic este valoros prin provocare. Latinii nu au această cultură a provocării lingvistice, asta pentru că ei înșiși sunt cei mai mari manipulatori ai verbului, totuși în acest caz, decadența este vizibilă. Latinii percep manipularea ca fiind masculină, pe când nordicii: germanii, anglo-saxonii, până la finii-ungrici, o percep finalmente feminină (vezi femeile conducătoare începând cu Freya, terminând cu Angela).


Pentru că nu am fost înțeles bine, pentru că la noii ideea de fă ceva, este risipă, țin să reamintesc că imediat după Revoluție, oameni de toate condițiile s-au perindat prin fața camerelor de luat vederi pentru a face ceva. Când domnul Mircea Dinescu a fost surprins într-o stare de relaxare totală, fiind în direct (fără ca dânsul să știe), i s-a spus tare și răspicat cam așa: ”Mircea fă ceva!”


Trebuie doar observat, și asta nu ia mult timp, când oamenii trebuie neapărat să facă ceva, ei atunci parcurg o absență. De obicei sunt bărbații; care devin catatonici în fața unei femei frumoase, a unei dezvăluiri, a unui limbaj chiar. De aceea multe filme exploatează până la durere acest fel de exprimare. Cazul de față prezintă o secvență din filmul ”Once upon a time in America”, în care femeia este pusă în situația de a-și dezvălui, datorită evenimentelor, faptul că a fost chiar inițiatoarea acestora - a evenimentelor, adică un jaf armat, tot până la durere, asupra unei bijuterii ce prelucra cu ardoare diamante.


Pentru că misiunea gangsterilor consta în găsirea diamantelor și nu în găsirea frumuseților feminine, dânșii s-au aplecat mai mult asupra felului în care vor termina cât mai repede treaba și nu în a pierde timpul cu cunoașterea mediului înconjurător. Ori tocmai personajul feminin, cea care lucra la bijuterie și care a ciripit despre tezaur se găsea acum în situația de a i se dezvălui dublura, nefiind deloc violentată.


Revenind la ”do something”, doamna dorește a domina bărbatul -aici gangsterul, cel care fie vorba între noi - nu o căuta pe ea, și a-l pune în situația de a o viola, ceea ce acesta o și face.


Filmul surprinde exact, taie chiar un univers al celor care cred că nu se poate și-l întoarce astfel dezvăluindu-i secretele, adică măruntaiele, în ceea ce vedeți chiar se poate!

Once upon a time in America

Look at yourself , David ...

În acei ani `80, cinematografia americană reușea să dea lumii unele dintre cele mai bune filme, iar dacă luăm ca referință anul 1984, vom vedea că filmul cu același nume ca și anul: ”1984” este și acum de actualitate. Tot în același an apare filmul ”Once upon a time in America”, necunoscut nouă pe vremea aceea, dar ajuns și în România la câțiva ani după, pe casete VHS, în majoritatea lor, piratate. Și așa am apucat să-l văd și eu, la fel ca ”1984” după Orwell regizat de Michael Radford, ultimul film al lui Richard Burton.
Vedeam pe atunci filme puricoase în care detaliile nu erau importante, muzica era răgușită și portretele personajelor apăreau ca niște amprente digitale.




”Once upon a time in America” mi s-a părut un titlu ce aduce a reclamă politică, așa cum se credea și despre titlul cărții lui Marin Preda, "Cel mai iubit dintre pământeni". Acum, pentru cei ce nu știu nimic despre film, el trece și mai neobservat, mai ales datorită acestui timp.


Am reținut atunci din film ceea ce și astăzi este valabil; uită-te la tine, fel primar de exprimare care ne duce spre mesajul apolinic cunoaște-te pe tine însuți! Ori personajele principale ale filmului sunt într-o perpetuă schimbare, datorită vârstei -căci filmul parcurge viața lor, datorită banului -pe care nu l-au avut și dintr-o dată îl au din abundență și nu îl ultimul rând datorită societății în schimbare -apare criza, vine prohibiția, dispare criza, dispare și prohibiția, dispare o lume.


Sergio Leone, unul dintre directorii de film intrați deja în legendă,  a regizat ”Once upon a time in America”, și a reușit că compună un film din priviri, acest film este, poate unicul film al privirilor. Sunt secvențe fără dialog, fără sunet, fără mișcare, doar privirea actorului este cea care-i arătă spectatorului ceva, cât reușește nu se poate cuantifica, în schimb transmite enorm, transmite ceea ce omul în toată candoarea existenței sale poate simți. Sunt secunde bune când numai figura lui Robert De Niro, sau James Wood, sau chiar și a celorlalți actori (personajele feminine sunt extrem de bine alese, Jennifer Connelly, face un rol mare), ocupă timpul de vizionare fără ca privitorul să fie văduvit de ceva prin asta. Dacă s-ar număra aceste priviri, ele ar trece de o sută și ar fi inventarul expresiilor faciale pe care un om le poate avea într-o viață.


Nu pot să desfășor nici o critică pertinentă a acestui film (destul de lung -peste 3 ore) pentru că ar însemna să scriu zeci de pagini. Merită să pomenesc de muzica lui Ennio Morricone, care l-a adus pe Zamfir cu naiul său fermecat în a reda tema principală. Neprevăzută, această temă sonoră este nimerită în toată acțiunea violentă a filmului, apariția naiului provoacă dispariția lumii, a lumii în care acești eroi s-au născut și au murit, este și o moarte reală a multor simboluri pe care America de Nord le-a creat.


Filmul merită văzut de mai multe ori, pentru că numai așa se pot vedea toate privirile, se pot distinge mai clar simbolurile ce compun filmul ca o întreagă saga nordică. La sfârșit, când lumea aceea a încetat să mai existe, când nostalgia atinge cote maxime, apare un zâmbet, cel al lui Robert De Niro, zâmbet indus de opiaceele inhalate ce i-au transformat viața în vis, sau pur și simplu și-a visat viața.

Despre joc

Intrarea spre rezervorul cu apă, Micene, Mycenae

☫

≪Aceste jocuri erau niște mici drame, avînd aproape o structură de monolog pur, și reflectau ca un autoportret desăvîrșit al autorului viața lui spirituală individuală, în egală măsură pîndită de pericole și genială. Pe de o parte, diversele teme și grupuri de teme pe care se baza jocul, și a căror suită  și opoziție vădeau o mare ingeniozitate, erau concentrate și puse în conflict într-un mod dialectic ; pe de alta, sinteza și armonizarea vocilor contrarii nu duceau spre un final obținut în felul obișnuit, clasic ; mai curînd această armonizare suferea un șir de fracturi și rămînea  de fiecare dată ca istovită și deznădăjduită, în pragul soluției, pierzîndu-se în întrebări și îndoieli. Datorită acestor însușiri, jocurile căpătau o cromatică emoționantă și, după știrea mea, încă nemaiîncercată vreodată ; mai mult chiar, jocurile în întregul lor deveneau expresia unei îndoieli și renunțări tragice, căpătau aspectul unei demonstrații simbolice a caracterului îndoielnic al oricărei strădanii spirituale. Cu toate acestea,  în spiritualitatea lor, ca și în caligrafia și desăvîrșita lor realizare tehnică, erau atît de neobișnuit de frumoase, încît simțeai nevoia să plîngi. Fiecare dintre aceste jocuri năzuia atît de intim și serios spre o soluție și renunța în cele din urmă la oricare cu o atît de nobilă resemnare, încît căpăta caracterul unor elegii în sens absolut, care deplîngea caducitatea intrinsecă oricărei frumuseți și zădărnicia, în ultimă instanță, a unui țel spiritual superior.≫

Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, Rao, 1994, pag. 145 mijloc.

Model mural de la Micene, Muzeul Arheologic Micene - Grecia

Barca lui Ulise

Athena Parthenos(Varvakeios),Fidias-438î.e.n.

    A doua zi cînd se iviră zorii
Trandafirii, Ulise-și puse straiul
Și-și trase mantia pe el. Zeița
Se învăscu în haină mare, albă
Și gingașă, subțire; se încinse
C-un brîu frumos de aur și-o maramă
Își potrivi pe cap, iar după asta
Se îngriji de drumul lui Ulise.
Îi dete dar un lung topor de-aramă
Cu două ascuțișuri, c-o mîndrețe
De coadă de măslin vîrtos legată,
Ușor de mînuit. Apoi o bardă
Cu lemnul bine lustruit și-l duse
La capătul ostrovului, pe unde
Erau copaci mai mari, arini, plopii
Și brazii nalți pînă la cer, cu trunchiul
Uscat de tot, călit de multă vreme,
O cherestea ușoară la plutire.


     Zeița, după ce-i arătă locul
Cu arborii cei mari, se-ntoarse-acasă.
El începu să taie-atunci, și lucrul
Degrabă-l mîntui. Cu totul zece
Copaci trînti pe jos și cu toporul
Îi ciopli și-i netezi cu barda
Ca meșter și-i obli cu ciripia.
Într-ast-aduse sfredele zeița.
Și grinzile le sfredeli el toate,
Le potrivi pe urmă laolaltă
Și  le-nnădi cu scoabe și cătușe.
Pe cît un maistru rotunjește fundul
Unei corăbii largi de marfă, atîta
De largă-și face și Ulise pluta.
Pe deși diregi așază podul cîrmei,
Îl pardosește bine cu lungi scînduri,
Cioplește un catarg cu care-mbină,
Aninătoarea de vintrele albe,
Și-i face-o cîrmă plutei ca s-o mîne
Și cu împletitură de răchită
O-împrejmuie de-a lungul și de-a latul
Ca stăvilar de valuri. Dup-aceea
El grămădește-n fund povară multă.

Homer, Odiseea, Cîntul 5, 301-341

Una din bărcile lui Ulise

O linie frântă, infinită, ce pare că nu se închide niciodată, ce evadează uneori pentru a descrie geometric și insulele, definește litoralul Greciei. Pe plajele atât de diferite, niciodată la fel, fie că sunt în insule, sau pe continent, întâlnim bărci eșuate; părăsite. Eu le-aș numi pe toate ca fiind bărcile lui Ulise.


Nu pot descrie părăsirea sau depărtarea mai bine decât privind o barcă eșuată, în mintea mea se naște atunci fuga, căutarea mijloacelor de-a evada. În fața mea am doar barca lui Ulise, acum orice prilej pentru a da gândului dorință rămâne închis. Orbecăiala într-o lume străină, lipsită de trecut, înghețată într-un prezent continuu, pune stăpânire pe conștientul meu. Ating nisipul decolorat de soare, picioarele căutându-și un loc bun într-o poziției de start și rămân așa, doar încordarea ajunge și clipa a trecut.


Homer a simțit și el asta și s-a gândit să de-a un exemplu, l-a căutat și astfel l-a găsit pe Ulise, doar încordarea uneori ajunge, acea icneală neputincioasă a celui blocat, Homer ținut locului de cecitate, eu de-un contemporan perpetuu mincinos a dreptului uman de-a cunoaște. Când nu pricep nimic, mă încord, un arc în mintea mea se-ntinde și o săgeată zboară: mai moare un pețitor ce atenta la gândul meu liber. O clipă sunt liber, o clipă. Trebuie să-mi construiesc o barcă!

Jurnalele sincere

Evei

Restaurantul James Joyce - Athina, Plaka, lângă râul Eridani

Hoghart House, Richmond, Anglia

Miercuri, 6 septembrie 1922

[...] Cuvintele abia reușesc să lase urme pe hîrtie și mă aștept să mi se spună că am scris o fantezie grațioasă, fără nici o legătură cu viața reală. Cum poți știi? Dar mă hrănesc cu iluzia că sînt pe cale de a scrie ceva bun, ceva bogat, profund și cursiv, tare ca piatra și la fel de lucitor ca diamantul.
Am terminat de citit Ulysses și îl consider un eșec. Cred că nu este lipsit de geniu, dar geniu de o calitate inferioară. Cartea este difuză și grețoasă; pretențioasă și vulgară nu numai în sensul obișnuit, ci și în sens literar. Vreau să spun că un scriitor de înaltă clasă respectă prea mult scrisul ca să trișeze, să șocheze sau să excecute acrobații. Aceasta îmi amintește tot timpul de un băiețaș nepriceput de școală primară, plin de inteligență și de daruri, dar atît de conștient de sine și de egoist, încît își pierde capul, devine extravagant, afectat, zgomotos, stîngaci - încît îi face pe oamenii cumsecade să-l compătimească, iar pe cei severi să-i înfurie. Speri ca aceasta să-i treacă cu vîrsta, dar întrucît Joyce are 40 de ani, e un lucru care pare foarte puțin probabil. N-am citit cartea foarte atent și am citit-o doar o singură dată; e foarte confuză, așa încît fără îndoială că sînt nedreaptă și că meritele ei mi-au scăpat. Este ca și cum mii de gloanțe minuscule te-ar împroșca și te-ar stropi, fără însă ca vreunul să te rănească de moarte drept în față, cum se întîmplă la Tolstoi, de exemplu. Dar este cu totul absurd să-l compari cu Tolstoi.

Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare, Rao, 2005, pag.64-65

Astăzi Jurnalele sunt provocate de consumerism, un fenomen paralel se manifestă în cazul actrițelor care încep să se dezbrace timid și fiind fotografiate fac pe neștiutoarele. Astfel azi un Scriitor  trebuie să șocheze, să se umilească chiar în fața Jurnalului, ca mai apoi Cititorul să-l scoată de acolo, să-l spele, să-l încălzească, să-i pară rău de starea de cacao în care se zbate creatorul de cuvinte. În fapt nimic mai real decât o lipsă de curaj; în Jurnalul Scriitorului contemporan nu găsim nimic care să ne șocheze, totul se știe și frământările personale à la Gogol, îl fac pe Cititor responsabil. Este vina Cititorului pentru căderea Scriitorului Contemporan, pentru sărăcia lui de cuvinte și lipsa sa de avânt, este o modă chiar să găsim vinovați acolo unde nu-i caută nimeni. Dacă cu asta aș termina, limitarea ar fi pe măsura Jurnalului, dar cum am mai scris, Scriitorul nu are curaj, nu se atinge de nimeni, când scrie, el știe că pe umărul său Cititorul deja citește, de aceea trebuie să aibă mare grijă, să scrie cu grijă pentru a nu jigni pe nimeni și totuși o face, în nume personal, ia păcatul lumii asupra lui, lipsa de geniu ar fi cea mai minunată scufundare, ca mai apoi mii de mâini salvatoare să-l ridice, să-i glorifice sinceritatea.

Ne închipuim că suntem la un restaurant, pe malul unui râu, într-o capitală europeană celebră. În jurul nostru pute, pute și râul aproape secat, neîngrijit și prost canalizat, dar pute și multă istorie și filosofie. Când cerem meniul vedem că timpul trece, atunci scoatem o foaie de hârtie și scriem impresia artistică, ce mai târziu o vom colora în Jurnal. Tragem o poză, la masă, cu un tablou în spate ce pretinde a arăta lumea de acum 2500 de ani; un filosof pe trepte discută cu alt filosof. Apoi devenim sinceri și gravi: scriem, nimic de Ulise, de râul legendar, de epopee, de mit sau legendă, doar covârșirea pe care eu-l o arată asupra noastră, o mică angoasă, rețetă existențialistă, nu mințim nimic, ne prefacem că așteptăm ceva.

Tot așa ne închipuim că se minte numai pe internet, acolo toți poartă măști, hârtia nu poate minți niciodată, doar este publicabilă, încă minoritatea virtualului asupra tonelor de maculatură este vizibilă, tone întregi de frunze. De ce naiba nu se scrie pe frunze? toamna asta are cele mai minunate frunze, vizibile.

Ultima știre din virtual vine tot în sensul unui jurnal; în ultimă pagină și frază.
Susan Bailey în varsta de 39 de ani a postat un mesaj pe Twitter, unde sunt numai minciuni, nu a apucat să-și publice gândul pe hârtie deoarece s-a sinucis, ultimul gând al ei cerea ajutor;

"Am luat o supradoză, nu știu ce sa fac. Nu mai pot să respir. Vă rog să mă ajutați!"

Cărțile rare sunt puține

Prin acest pleonasm din titlu am putea defini înțelegerea, felul în care reușim să pricepem ce se-ntâmplă în lume: apar cărți rare, puține la număr este adevărat și tot la fel de adevărat este că sunt scumpe având în vedere dimensiunile și grafica deosebită, sunt ieftine de fapt pentru ceea ce îți transmit, ceva rar.

Suntem obișnuiți cu ideea că avem biblioteci destul de goale în care încape liniștit orice colecție, cum mai nou se pun în tipar, ori Cartea Roșie vine și rupe bariera înălțimii, a greutății, a valorii, este ceea ce însuși Jung scria:

”ANII ÎN CARE M-AM OCUPAT DE IMAGINILE INTERIOARE

au constituit perioada cea mai importantă a vieții mele,

în decursul căreia s-au decis toate lucrurile esențiale.

Atunci a început totul, iar amănuntele care au urmat

sunt doar niște completări și lămuriri. Întreaga mea activitate

ulterioară a constat în a elabora ceea ce țâșnise în acei ani

din inconștient și mai întâi mă inundase, mă copleșise.

A fost materia primordială pentru opera unei vieți.”

C.G. JUNG, 1957

Apariția acestei cărți este o premieră, având în vedere felul ei ezoteric și exclusivist. Moștenitorii legali ai operei lui C.G. Jung au amânat 50 de ani apariția acestei cărți.

Cartea a stat la conservare în tot acest timp, la frigider ar spune mulți dintre noi. Scopul precis al acestei amânări ar putea fi pus pe seama unei proaste interpretări, așa cum s-a întâmplat cu opera lui Schopenhauer și mai ales cu cea a lui Nietzsche. Dar măsura în care putem judeca acum lucrurile este întrecută de măsura cărții, este gigantică; jumătate din volum (ne referim la cel apărut în traducerea în limba română), este ocupat de fotocopierea -aproape perfectă, a manuscrisului. Trebuie precizat că manuscrisul final (au fost multe ciorne înainte) este redactat într-o caligrafie gotică superbă, iar când apar și desenele se poate spune că o lume dispare pentru ca o altă lume să apară.


În final merită precizat că această labirintică creație nu poate fi citită în diagonală fără a-l avea pe Svedenborg la degetul mic și pe Blake la ochiul mic. Scriu asta pentru cei ce au nevoie de busole, dar deosebită ar rămâne afinitatea către Orient, către India și către ceea ce se numește azi cu o mare ușurință: transcedental, termen pe care Mihai Eminescu îl cunoștea deja, iar B.P. Hașdeu îl chiar aplica.


Am renunțat demult să cred că ceea ce trebuia spus sau scris este în declin și că felul în care cunoașterea merge înainte se datorează tehnologiei. Această carte este dovada că mergem prea repede înainte și izbim cu trufie jaloanele care ar trebui să ne facă să le ocolim sau chiar să ne întoarcem.

De aici încolo

Acolo unde un drum se termină, începe altul.
Bicicleta privi sfârșitul drumului, privi cum stăpânul părăsește uscatul pentru a începe un alt drum; pe mare. Aceste granițe ale unor lumi antagonice, cea de uscat cu cea de apă, îl fac pe privitor să înțeleagă mai bine permisivitatea teritoriilor, astfel omul ce privește devine călător, dorește să petreacă toate lumile și să le cunoască ; astfel încep marile călătorii.


Privind la ceea ce se află dincolo de graniță, bicicleta speră în repaosul ei, că odată și-odată va putea putea pluti și ea,  în timp ce stăpânul ei, aflat la pescuit privește cerul; doi pescăruși se întorceau din insule. Va putea el vreodată zbura, gândi omul.


De aceea aflându-ne în cealaltă parte, privind peste graniță ne dorim să fim acolo, granița fiind de fapt în mintea noastră și dacă într-adevăr dorim să zburăm, se poate, să plutim, la fel, ceea ce nu se poate este să gândim ca o plutitoare sau ca o zburătoare, când reușim și am întâlnit oameni care au reușit asta, am primit de la ei permisiunea de-a scrie că ei nu mai au nevoie de a călători.


Dintr-o dată acest lucru să fie revelator? adică să se poată extrage acea imagine din memorie care să se potrivească cu cea prezentă. Privești cerul; a zbura, vezi păsările, apoi vezi numai aripile, portanța, legea fizicii, efectul Coandă, particule, ce rămâne nevăzut? Vidul!


De aceea bicicleta își spuse: de aici încolo!

Un zâmbet lacustru

S-a dovedit a fi plutitor -zâmbetul, pentru că era fluviul în apropiere; chiar peste gard.

Ar trebui să împrumutăm mai des bucuria, naivitatea, sau visarea celor tineri. Nu mai putem face asta pentru că am devenit țepeni, lipsiți de acea elasticitate a momentului, noi trebuie să ne pregătim pentru a zâmbi, trebuie să ne alegem locul și timpul când putem râde din toată inima, doar așa este frumos; pentru noi.


Când am putea face asta și chiar ni se ivește ocazia, parcă ne cuprinde o durere de burtă și pe fața noastră apare acea culoare de căcat, la care i se mai adaugă un rictus morbid, de fapt plângem. Poate există, dar eu nu o știu, o lege a naturii care nu numai că ne desfrunzește de toate dorințele de fericire, dar ne bagă în față crăcile uscate, întortocheate, finale și deosebit zgârietoare ale copacului vieții.  Dar toamna descrisă s-ar putea să existe doar în sufletul nostru și copacul nostru să fie încă verde și plin de sevă în realitatea vie petrecută împreună cu ceilalți, dar nu ne lasă un ce să fie altfel.


De aceea privind un zâmbet ce vine din toată inima pot scrie că asta este ce-mi place, este ce mă odihnește și mă face mai salubru în sentimente. Dacă zâmbetul plutește, se datorează tocmai stării lui molipsitoare și atunci când v-ați vindecat de această boală a veseliei, în oglindă vă privește ascuțișul scânteietor. Nu îmbătrânim fiind veseli, dar măcar spiritul veseliei să ne cuprindă când o privim la alții.


Excentritatea zâmbetului constă în infinitatea înfățișărilor, a neoboselii pe care o parcurge imaginea veseliei: zâmbetul nu se deteriorează niciodată. Închei în nereușita de-a fi alături de toate zâmbetele pe care le întâlnesc, dar nu abandonez, câteva tot le pescuiesc, așa lacustru.

am citit Jurnalul unei scriitoare, de Virginia Woolf ✍

Luni, 21 februarie 1927

De ce n-aș născoci un nou gen de piesă, ca de exemplu:
"O femeie cugetă...
El, de asemenea.
Cîntă o orgă.
Ea scrie.
Ei spun.
Ea cîntă
Noaptea glăsuiește.
Ei dau greș."
Cred că ar trebui să se desfășoare lucrurile în felul acesta, deși deocamdată nu văd cum. detașat de fapte, liber, totuși concentrat; proză, dar și poezie. Un roman și o piesă.

Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare, Rao, 2005, pag.129-130

Omul din Athina sau despre prevestiri

Scrierile antice care au supraviețuit până la noi, indiferent de subiectivismul lor, pomenesc de apariții sau de descrieri ale unor fenomene aparent inexplicabile.


Titus Livius pomenește la un moment dat de o vacă ce a alunecat într-o fântână sau de o clădire de câteva etaje ce s-a prăbușit din senin în mijlocul Romei, în timpul unor momente grave și violente din istoria Cetății Eterne.  Chiar aparițiile unor zei în mijlocul bătăliilor puteau prevesti finalul încleștărilor.

În luna august a acestui an, la Athina, prin centrul orașului, mai precis aici prin piața Omonia, a apărut acest aparent cerșetor ce drapa steagul național al Republicii Elene. Steag oarecum în bernă, deoarece deasupra lui era flamura de culoare foarte închisă ce prevestește nenorocirea, care nu dispare decât atunci când se dă jos de pe catarg.


Cum am mai scris:

Legenda spune că regele Egeu (Aegeus) a privit de pe acest promotoriul spre sud în aşteptarea fiului său Teseu plecat spre Creta, cu tributul uman închinat Minotarului aflat în labirintul de la Knossos (Cnosos), asta pentru ca atenienii să evite represaliile pe care Minos, fiul lui Zeus, rege peste un imperiu maritim, le-ar fi pus în practică în urma refuzului. Trebuie adus aminte că fiul lui Minos, Androgeus a fost omorât de atenieni sau chiar de însuşi regele Athinei (Atenei), Egeu, pentru că acesta câştigase toate premiile din cadrul jocurilor Panateniene.


Regele Egeu vede flamura neagră fluturând pe catargul triremei ce se întorcea din Creta, semn că fiul său Teseu a murit. La plecarea din Athina (Atena) această flamură neagră a fost ridicată pentru a semnala mai puternic sentimentul tragic al trimiterii celor şapte tineri atenieni şi şapte tinere ateniene spre Creta. La întoarcere, poate din cauza bucuriei, poate din alte motive, Teseu şi tinerii însoţitori uită să schimbe flamura neagră cu una albă, cum ar fi fost convenţia. Înnebunit de durere regele Egeu se aruncă de pe stâncile înalte în mare; de aici numele mării: Marea Egee.

În luna august lumea se plimba printre manifestanți, ai fi zis că alături de muzee, temple și porți, stadioane și grădini, la Athina se poate vedea și o manifestație din suflet, nu trucată sau formală.
L-am urmărit îndelung pe Omul din Athina, la fel l-au urmărit și alții, prezența lui meteorică nu afecta pe nimeni; atât doar ideea unei anticipări ...

Privirea cicladică

În istoria vizuală a lumii, în istoria imagistică a imaginii,  a creației artistice datorate văzului uman, a ochilor, a acelor nervi optici, a transmisiei electrice datorată ionilor de potasiu și sodiu, a atomilor, a vidului; nu există o privire mai pertinentă decât aceea a feței, a ariei frontale capului omenesc, ce vede în absența geometrică și estetică a ochilor.

Arta cicladică este arta ce dovedește că putem. Verbele a fi și a avea nu își au rostul, doar dorința și putința. Omul își împletește o existență, cazurile celebre a drumurilor drepte trebuie date uitării, ori sunt false, ori confuze: omul nu vede decât după zeci de ani de la naștere. Ceea ce spunem sau scriem că el vede sunt imagini asemeni cataloagelor de modă, de estetică sau chiar artă, nimic nu se leagă, ci doar se memorează, ca mult mai apoi, în timp toate să se lege, să se împletească și dacă individul chiar vrea, să se unduiască.

Omul este orb într-un văz ce-l ajută să se orienteze, să nu se rănească, să nu alunece. Omul primește darul luminii mult mai târziu. Este aici subiectul despre lumina care arată și despre lumina care înconjoară, toate acestea provin din dorința sa de cunoaștere.

Am privit clipe îndelungi chipul care mă privea.
Am privit ceea ce Insulele Cicladice ale Greciei mi-au dăruit într-un muzeu particular de fapt.
Când am plecat pe spatele meu, pe umăr, coborând treptele, o viespe se juca sau se lupta cu un fir de păr, rebel de pe ceafă. Așa m-am simțit privit de ochii chipului care nu se văd.

Prin fața mea - Eu

Nu recunoaștem nimic, un gând se ascunde. În felul său gândul sapă asemeni unui căutător de pepite sau de diamante, în oboseala ce urmează acestei munci extenuante, omul visează: este acasă ca într-un tablou, în spatele său este iubita sau soția. Din tablou privește drept, vede totul, nimic nu poate să-i scape și totuși prin fața lui trece alergătorul, este eu-l său și el-eu-l privește din tabloul vieții.

Nu-mi scapă nimic, sunt clădit din sticlă, din suprafețe de sticlă, prin mine lumina -inundându-mă găsește scăpare, sunt luminos!

Minunata operă de artă o găsim în Athina, la intrarea dinspre nord, ocolind centrul. Este imediat după ambasada S.U.A, unde, dacă suntem atenți, ne dăm seama că ambasada a ceea ce a fost U.R.S.S.-ul de pe Kiseleff este pepsi cu gheață.

Sunt înclinat spre alergare, n-am pași asemeni vrabiei, un instinct tahicardic mă îndeamnă să caut, să sar asemeni celor viteji de la Marathon: să sar în pașii lui Pan în ceea ce Costas Varotsos a reușit să facă în Alergător. În acest Alergător de cursă lungă...

Mijlocul unui vis

http://www.colourlovers.com/print/blog/2009/06/12/vintage-color-design-circus-posters

Theodor Adorno - Minima Moralia

♜ Dacă te trezești în mijlocul unui vis, chiar de-ar fi coșmar, te simți dezamăgit, de parcă ai fi fost frustrat de partea lui cea mai bună. Visele fericite și împlinite sunt la fel de puține ca și, vorba lui Schubert, muzica veselă. Chiar și visul cel mai frumos își poartă ca un stigmat diferența de realitate, conștiința că nu ne procură decât simple iluzii. Iată de ce visurile cele mai frumoase sunt ca și fisurate. Această experiență a fost inegalabil fixată în descripția teatrului natural din Oklahoma în America lui Kafka.

Theodor Adorno, Minima Moralia, Grup EditoriaL Art, 2007, pag.129

Franz Kafka - America

♖ Karl văzu la un colț de stradă un afiș cu următorul anunț:
"Pe hipodromul din Clayton se angajează personal pentru teatrul din Oklahoma, azi de la ora șase dimineața până la miezul nopții!
Marele teatru din Oklahoma vă așteaptă!
Vă așteaptă doar azi, doar o dată!
Cine pierde ocazia acuma o pierde pentru totdeauna!
Cine se gândește la viitorul său, este omul potrivit!
Oricine este binevenit!
Cine vrea să fie artist să se prezinte!
Noi suntem teatrul care are nevoie de oricine, fiecare la locul lui!
Felicitări, pe această cale, celor care ne aleg!
Dar grăbiți-vă, pentru a ajunge la rând până la miezul nopții!
La ora douăsprezece totul se închide și nu se mai deschide!
Să fie blestemat cel care nu crede!
Către Clayton!"

Stăteau mulți oameni în fața panoului, dar se părea că nu existau prea mulți doritori să-și încerce norocul. Erau atât de multe afișe la tot pasul, încât nimeni nu le mai dădea crezare. Iar acest afiș părea și mai puțin demn de încredere decât erau afișele în general. În primul rând avea un mare cusur: nu scria nimic de plată. Dacă aceasta ar fi demnă de a fi menționată, pe afiș ar fi trebuit neapărat să fie scris cât li se plătea artiștilor; aceasta ar fi fost cea mai ispititoare parte. Oamenii nu se dădeau în vânt să devină artiști, dar toți voiau să-și câștige traiul. Pentru Karl acest afiș era o mare ispită. "Oricine este binevenit", scria acolo. Oricine, deci și Karl. Tot ceea ce făcuse până acum era uitat, nimeni nu îi mai reproșa nimic. Putea să solicite o slujbă care nu avea nimic înjositor, invitația se adresa tuturor în mod public! Și tot public se făcuse promisiunea că îl vor angaja și pe el.

Franz Kafka, America, ed. Univers, 2003, pag.203

Fructe pitice - aviz amatorilor

http://www.kawaikittens.com/

Theodor Adorno dixit:

Politețea lui Proust îl scutește pe cititor de rușinea de a se crede mai deștept decât autorul.


În secolul al XIX-lea, nemții și-au zugrăvit visele, dar nu s-au ales decât cu zarzavaturi pictate, ca din ele să iasă ceva de vis. Francezilor nu le-a trebui decât să picteze zarzavaturi, și din ele a ieșit ceva de vis.


În țările anglo-saxone, prostituatele arată de parcă ar livra, odată cu păcatul, și chinurile iadului.


Frumusețea peisajului american: faptul că în cel mai minuscul segment al său este înscrisă, ca expresie, nemăsurata imensitate a țării.


În memoria emigranților, fiecare friptură nemțească de căprioară are savoarea vânatului doborât de însuși Freischütz.


Nimic nu este adevărat în psihanaliză, cu excepția exagerărilor ei.


E suficient să asculți vântul pentru a ști dacă ești fericit. El este acela care îl avertizează pe cel nefericit că-i este casa șubredă și-l smulge din somnu-i fragil, plin de coșmaruri. Pe cel fericit îl anunță că este în siguranță: șuieratul său mânios arată că nu mai are nici o putere asupra acestuia.

http://www.kawaikittens.com/

Larma tăcută, dintotdeauna cunoscută nouă în vis, își găsește ecoul în starea de trezie din titlurile ziarelor.


Mitica vestire a lui Iov ia o nouă înfățișare odată cu radioul. Cel care comunică ceva pe un ton autoritar anunță nenorocirea. Solemn înseamnă pe englezește ceremonios și amenințător. Puterea societății din spatele celui care vorbește se întoarce automat împotriva celor cărora li se adresează.


Trecutul apropiat ni se prezintă mereu ca și cum ar fi fost nimicit de catastrofe.


La Hegel, conștiința de sine era adevărul certitudinii de sine însuși sau, cu cuvintele fenomenologiei, "imperiul unde libertatea se află la ea acasă". Când n-au înțeles nimic din toate acestea, burghezii și-au păstrat conștiința de sine cel puțin în orgoliul posesiei unei averi. Astăzi, self conscious nu mai înseamnă decât reflecția asupra binelui ca o conștientizare a propriilor limite și a neputinței: conștiința că nu ești nimic.

http://www.kawaikittens.com/

La mulți oameni a spune "eu" este deja o nerușinare.


Așchia din ochiul tău este cea mai bună lentilă.


Și cel mai sărman om este în stare să recunoască slăbiciunile omului celui mai ilustru și, tot așa, cel mai neghiob, erorile de gândire ale celui mai deștept.


Primul și unicul precept al eticii sexuale: acuzatorul n-are niciodată dreptate.


Totalitatea este neadevărul.

Theodor Adorno, Minima Moralia, Grup Editorial Art 2007, pag. 60-61

Căutarea unui symbol

Călătorul care coboară de pe Acropole intră fără să vrea într-unul dintre cele mai vechi cartiere ale Athinei: Plaka. Dacă este duminică, aici poate întâlni o piață de vechituri renumită prin raritățile pe care numai cunoscătorii le pot întâlni, renumită prin promiscuitatea produselor, promiscuitate de ordin tehnologic nu numai psihologic, dar se pot întâlni în primul rând simboluri, care mai târziu, se vor aranja în mintea ta dând naștere celor mai dubioase și dorite creații.


Aici am întâlnit un simbol feminin pe care nu l-am căutat, eu de obicei nu caut nimic și nu știu cum se întâmplă că tot întâlnesc ceea ce nu caut.
Priviți cu atenție fotografia, sub ea se află o diplomă, în stânga se află o minunată pasăre, probabil un păun sau poate un fazan, mai jos -tot din ciclul tapiserii minunate aduse de acasă, o femeie dialoghează cu... sigur cu un păun.


Caracterul imagistic dă cadrul liber în ceea ce Aristotel căuta în simbol, mai târziu, într-un ciclu ce nu depășea realul, Freud l-a transpus -pe simbol, în oniric, în vis, în dorință. Dar pentru că de fiecare dată un simbol este urmat de altul și tot așa. Pentru că de fiecare dată dorința se multiplică, se detașează de ea însăși, se solidifică prin asta, vă ofer un alt simbol întâlnit la nu mai mult de un kilometru de piață, într-o vitrină.

Deci? cu cine mergem mai departe?!


P.S.
Priviți doar colierul!

Saltul

A fost o vară fierbinte și în această căldură de august, cel mai nepăsător era câinele.
Nici apa nu stătea așa liniștită.
Așa a fost.

Ferestrele timpului (III)

http://scorchfield.blogspot.com/2011/10/ferestrele-timpului.html
http://scorchfield.blogspot.com/2011/10/ferestrele-timpului-ii.html

Este atât de important ca el să fie Mesagerul Timpului? se întrebă băieţaşul privind în oglinda lacului.

Circula de multă vreme legenda în care un călăreţ venit din nord, va reuşi să treacă în ţara lor fără ca judecătorii să vadă nimic în trecutul lui. Și odată intrat, cumva va reuși într-un timp scurt să schimbe totul.

Copilul avea dorința de-a crește mare - este atât de greu să crești mare, trecuseră ani buni și el rămase  la fel, se schimba greu și pricepea lucrurile atât de greu.

Păru că aude în spatele său pe cineva care se strecoară în grajd, un nechezat scurt și după câteva clipe un călăreț fugi cu calul venit ieri. Ar trebui să dea alarma. Gândul acesta îi luă mult timp.

În această țară, la scurt timp după aceste întâmplări, timpul a început să curgă și totul s-a schimbat. Oamenii nu mai erau nemuritori, de aceea se preocupau în timpul vieții lor ca viața să le fie mai ușoară, natura nu mai era importantă. Au început să apară școli, se studia după cărți venite din străinătate, se modificau până și casele, ce era vechi se dărâmau, lumea se bucura de fapt pentru puținul primit. Starea de admirare tăcută a eu-lui și a naturii dispăruse, pe nimeni nu mai interesa trecutul, ci doar viitorul. Și viitorul venea repede.

Lacul a fost acoperit de frunze, din ce în ce mai multe frunze, oglinda aceea era o amintire. Pe marginea lui un bătrân privi ceea ce acum devenise o baltă. De ce n-am avut răbdare? se întrebă. Lumea lui s-a schimbat și schimbarea asta a schimbat și oamenii, și natura înconjurătoare.

Sferal - oboseala

Nichita Stănescu - de arhitectura - VI


Uitați-vă și voi la stele fixe. La Steaua Oerului, bunăoară, numită și Luceafărul. Vederea mea doarme într-însa. N-are ea raze, am eu privire.
De nesomn mă pot odihni și în brațele propriei mele femei. De oboseală numai pe-o roată pot dormi.
Căutați și voi să faceți ceva rotund care să miște zidul - căutați și voi să faceți ceva oval peste care pasărea stînd și clocind să iasă la spargerea valului de var nu o pasăre, ci un pat.


XI


Dragii noștri, fără roată nimic nu este cerc.
Dragii noștri, fără somn nimic nu are coșmar.

1982

Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-turism, 1985, pag.167-168

Primul fel de a fi este spaima.

Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-turism, 1985, pag.284

Ferestrele timpului (II)

http://scorchfield.blogspot.com/2011/10/ferestrele-timpului.html (partea I)

Dimineaţa nu veni pe nepregătite, sosirea unui oaspete necesita pregătiri; un soi de curăţenie, a scărilor, a camerelor, a ferestrelor, şi acestea le ocupă gazdelor primele ore ale unei zile ce se anunţa însorite. Existau în acest caz, unele dimineţi înnourate, chiar aducătoare de ploaie, ce făceau greoaie vizibilitatea imaginilor în lacul limpede ce primea lumina ferestrelor. Atunci judecătorii albăstrii se retrăgeau, după câteva ore îl anunţau pe sosit că nu-i era permisă intrarea, sau dacă dorinţa îi era aprigă de-a cunoaşte ţara lor, mai putea aştepta o zi pentru o nouă fereastră.

Acum, dimineaţa era plină de culoarea frunzelor alungate de-o toamnă târzie din locul lor aerian, un vânt nocturn, căzut de pe munte, amestecă crăcile arborilor, în dezordinea creată, lacul se acoperi cu o mulţime de ambarcaţiuni vegetale, frunze uscate.

Printr-un labirint al scărilor spiralate, străinul ajunse în faţa unei ferestre decupate în cercuri tangenţiale, toate acestea într-o simetrie şi într-o dispunere geometrică perfectă. Când soarele încercă privirea sa, brusc în mintea sa, în memoria sa începu un joc, un teatru al vieţii, o piesă derulată rapid în care personajul principal era însuşi el. Însuşi el văzu cum trecuse un ceas, o pendulă, un mecanism al trecerii timpul, cum îl trecuse fraudulos peste o graniţă. Mai văzu cum ascunse acest obiect interzis, cum îl studie, cum găsi eidele: acele minuscule făuritoare de timp şi apoi îşi aminti de asymmetron.

Imaginile îi activau pe rând şi celelalte cunoştinţe căpătate în ţinuturile timpului viu, acolo unde oamenii mor şi viaţa lor este un bilet de adio scris de-a lungul anilor puţini pe care timpul îi refuză vieţii. Îşi aminti aproape tot, mai puţin, şi asta nu ştia atunci, nu-şi aminti începutul.

Această experinţă îl dezolă, simţi că în faţa judecătorilor nu avea nici un motiv să le explice cine este, însăşi el avea o revelaţie şi cunoştinţele ce-i inundă mintea îi dădură satisfacţia unei răutăţi umane, atavice, un semn că odată cu reînvierea, se reînvie şi ceea ce nu-i dorit. Dorinţa poartă în ea lumini, revelaţia apărută nu poate descoperi nimic în umbra creată de conştiinţa ascunsă. Sau dacă dorinţa este ascunsă, conştiinţa nu o poate vedea în umbra minţii. Prin asta, prin această idee crezu că va scăpa.

În faţa lor, a judecătorilor el tăcu, aceştia îl citiră ca pe-o carte deschisă, o carte scrisă cu majuscule. Reflectară, în oglinda apei nu văzuseră nimic, frunzele se rotiră toată ziua, nu exista nici măcar o suprafaţă cât de mică pentru a vedea ceva, acest dans vegetal le pierdu răbdarea. Îi propuseseră, dacă el dorea, să mai stea o zi, dacă nu, să se întoarcă.

În noaptea lungă ce veni, luna reluă imaginile fratelui mai mare, soarele. În luciul lacului se derulă istoria acestui personaj al istorisirii noastre. Un cal necheză recunoscându-şi stăpânul, tânărul îngrijitor ieşi afară şi toată noaptea privi povestea acestui mesager al timpului.

Ferestrele timpului

Ajuns la margine, călăuza se opri. Îi arătă tânărului un orizont jos, o pădure ce înconjura un castel. O oglindă strălucea în acea depărtare, era micul lac artificial ce odihnea umbra castelului.
Dar cum se făcea că lumina provenea tocmai de acolo?
Nu cumva ferestrele citadelei reflectau lumina soarelui de amiază în oglinda apei?
Ba da, şi acele ferestre se numesc ferestrele timpului, pentru că de acolo urmează Ţara în care Timpul este Mort: ţara Ta.

Acest Castel este şi Vamă, acolo te vor controla; sper că nu ai nici un ceas la tine, nici o busolă, nici măcar o rotiţă sau ac fin, sau orice ce poate ţine de vreun mecanism idiot ce face ca acolo timpul să pornească, aici nu-i acolo, acolo eşti la tine acasă. Aici eu acum mă întorc, timpul mă îndeamnă să fac asta.

Cum se face că nu-mi amintesc nimic, ci doar faptul că tu m-ai adus aici, cale de luni de zile, cale în care nisipul s-a transformat în frunze umede, iar soarele şi-a pierdut din putere datorită ploilor mărunte?

Călăuza struni armăsarul, îşi întoarse doar capul şi dădu din mână, îi arătă Castelul din vale, prin asta îi spuse: Mergi acolo!
Tânărul putea avea orice vârstă a celor ce călăresc caii în galop, fire albe de păr îl aşezau spre cincizeci de ani, buzele fine, lipsite de riduri, îl întinereau cu treizeci de ani, ochii serioşi, perfect orizontali, îi dădeau poate vârsta reală, mijlocul. Şi corpul său înalt şi bine proporţionat îl aducea tot în mijloc, în peste treizeci de ani.

La Castel a fost primit încă de la poartă de către un tinerel care-i luă calul de dârlogi şi-l proţăpi undeva în spate, acolo unde ar fi putut fi acel lac văzut de sus. Intră fără frică după poartă, unde doi soldaţi îl conduseră, traversând curtea mică, într-o sală întunecoasă aflată la nivelul solului. Acolo la o masă, un om ce părea a avea vârsta lui îi puse câteva întrebări, la toate răspunse invariabil cu: Nu ştiu!

Sigur trebuie să priveşti atunci prin ferestrele timpului. Sigur atunci ne vom aminti cu toţii, dar pentru asta trebuie să te odihneşti.


Când bărbatul se ridică, înălţimea şi trupul arătau ca al lui, în lumina datorată uşii deschise, faţa părea chiar mai tânără, surâsul serios ascundea în schimb ceva, dar poziţia sa calmă a mâinilor pe masă reuşea să facă primirea caldă. În jurul său, lucrurile aveau un iz de vechime milenară, însăşi acest Castel-citadelă avea aerul şi mirosul unor vremuri atât de vechi încât ai fi crezut că în locul acesta îmbătrânesc lucrurile şi nu oamenii, ai fi crezut că oamenii sunt responsabili pentru întreţinerea acestui loc ce se deteriorează prea rapid în comparaţie cu viaţa lor. Şi aşa era, era în Ţara Timpului Mort.

Într-o cămăruţă, a cărei ferestruică dădea în curtea interioară, lucrată în uşa de intrare, un pat simplu şi-o măsuţă îi făcu o primire austeră, dar locul se dovedi cuprins de-o căldură interioară. Poate datorită lemnului roşu care decora simplu tavanul, sau poate albului imaculat al zidului, sau poate oboselii ce abia acum se arăta, totul îi crea o stare de linişte. Era de fapt acasă, dar nimeni nu ştia asta, nici el şi nici vameşii. Deasupra lui, în camere nu cu mult mai mari, ferestre priveau lacul, aşteptau răsăritul de soare şi primele raze de lumină pentru a percepe amintirile celui ce va privi prin ele. Vor reflecta în oglinda lacului toată viaţa lui, toate faptele bune şi rele, tot trecutul lui. Pe marginea lacului, judecători îmbrăcaţi în albastru vor reflecta la cele văzute şi îi vor da voie, sau nu să pătrundă în ţara lor.

Lacul de la Castelul Bran

Decebal de Timişoara

pentru gabi.c

La Timişoara există un bust al lui Decebal, în faţa Cercului Militar, fosta Casă a Armatei, totul în Piaţa Libertăţii. Dacă oamenii văd şi uită repede, acest bust a văzut multe, inclusiv Revoluţia din 1989, căci în faţa lui au murit oameni.
Este adevărat că lumea trece pe lângă el fără să-l privească, de aceea un tremur îl cuprinde, îl vibrează.

Întregul ansamblu este bine plasat arhitectonic, dar pus oarecum în umbră de unghiul închis al vederii trecătorilor ce vin de pe strada Alba-Iulia, din Piaţa Victoriei (fostă a Operei), mergând spre Piaţa Unirii sau spre Poşta Mare. Pe trotuarul din faţa Cercului Militar prea puţină lume trece, este preferată diagonala.


Enunţul "Decebalus per Scorilo" era renumit pe vremea când învăţam în gimnaziu, astăzi pare o expresie prea latină.


Poate fără voia celor ce au proiectat ansamblul arhitectonic, acum sunt brazi tineri în jurul bustului, amintind de fapt originea poporului dac şi a capitalei Sarmisegetusa.

autorii acestui ansamblul arhitectonic

Timpul? un coridor

Pteroma

Între cele două rânduri de coloane dispuse perimetral planului unui templu grecesc se află pteroma. Un coridor ce lasă umbră, un loc de adăpost chiar. Uneori, templul are lateral interior direct zidul naosului, coloane fiind doar la intrare şi în partea din spate.
Templul lui Hephaistos din Athina (Atena) are acoperişul pteromei deteriorat, dar se văd bine traversele de marmură rămase, în schimb acoperişul templului este aproape intact.
De pe colina pe care este construit templul se vede toată Agora antică a Athinei, în spatele coridorului aşa cum este fotografiat, se află Stoa lui Attalos reconstruită, în spate se află tot oraşul modern.
Am avut impresia că mişcarea plutea în aer, dar era vorba de timp, de expresia pe care monumentul o poate face în orice clipă, să fie privit în alt timp.
Şi cum zgomotul este cel care ne trezeşte, mi-am mutat privirea şi mersul în altă parte, căutând sursa acestui zgomot viu. Un alt coridor.

Templul lui Hephaistos - Athina, vedere laterală din spate

Două păsări şi-au luat zborul. Fâlfâitul aripilor trezi brusc tot aerul dimprejur, toată atmosfera templului prinse viaţă, era un alt timp. Privitorul îşi potrivi timpul, îl îngheţă în fotografie, luă cu el această veselie şi exuberanţă naturală. Natura înconjurătoare părea că nu-i pasă de timpul trecut, templul conta aici, nu oamenii. Templul se confunda cu însăşi mediul, cu pământul, cu acel zeu htonic care echilibra  permanent zbaterile interne ale planetei, zeu ce mai târziu se va numi Hephaistos: patron al focului intern, sacru, dar şi civilizator.


Păsările au zburat, în acea secundă, timpul lor nu era şi al meu, secunda mea era zecimea lor, privirea mea era rotaţia lor, veselia lor era trezirea mea.


Templul lui Hephaistos se află în mijlocul unei oaze de verdeaţă, o colonie de broaşte ţestoase îi mai dă târcoale, păsările se antrenează printre coloane, oamenii tăcuţi îi dau ocol, totul într-un aer domol.

Plimbarea de dimineaţă la templu

Hora

Dansul cel mai primitiv, cel mai social, cu cele mai profunde conotaţii solare; este hora.
Nimic nu poate sparge coeziunea vitală ce uneşte dansatorii; braţele unite paralel deasupra umerilor. Cei care dansează privesc în centrul cercului, astfel ei alcătuiesc raze, o roată care rotindu-se parcurge un spaţiu atemporal, dansatorii uită de timp.

Hora, este dansul pentru dansatori, spectatorii nu văd ceea ce protagoniştii oferă. De aceea, epoca modernă ne oferă hora descheiată, un periplu metronomic al câtorva dansatori în cadrul unui spaţiu redus, scena. Aceştia se plimbă de la stânga la dreapta, mişcând şi petrecând picioarele, astfel simulând de fapt hora, ea devine liniară, asta pentru ca cei ce privesc să aibă habar de ceea ce se petrece.

Publicul, ca de fiecare dată, distruge prin curiozitatea infantilă sacralitatea dansului, mai departe a familiei sau chiar a intimului. În epocile în care sacrul mai dăinuia în natura înconjurătoare, dansul era ferit de priviri şi ascuns în poienele pădurii, în temple sau în reşedinţe. În zilele de sărbătoare dansul era vizibil, dar fără public, pentru că dansa toată lumea şi cei care nu dansau nu se preocupau în a vedea dansatorii sau a asculta muzica, cântau ei.

Privim fără să ştim, o horă este un cerc, o rotaţie, sensul este stabilit de cei ce provoacă dansul, sensul devine un reflex al timpului; este timp în timp: un cronometru cu două secundare, cel al dansatorului şi cel al horei.

Una dintre cele mai renumite hore este Ciuleandra, poate din cauza asta, scriitorul Liviu Rebreanu a scris cu un mare patos romanul cu acelaşi nume. Am privit filmul Ciuleandra, film în regia lui Sergiu Nicolaescu, produs într-o epocă în care investiţia în cultura naţională era prioritară. Merită văzută hora din acest film, merită văzut tot filmul, dar mi-am amintit acum numai de horă, de acel vârtej ce-i cuprindea pe cei ce dansau, de sensurile, de cercurile concentrice ce se formau, de dispariţia bruscă a ritmului, toate acestea într-o dorinţă de cunoaştere, de curtare chiar, şi mai departe de iubire.

Templul lui Hephaistos - Athina (Atena)

Templul lui Hephaistos din capitala Greciei

Unul dintre cele mai bine păstrate temple antice ale Greciei, unul dintre templele cu tavanul intact, tavan oblic din marmură.

Vedere laterală

Din Agora, de la poalele Acropolei, o potecă strâmtă, pe coastele pline de verdeaţă ale unei mici coline, te aduce direct în faţa lui, astfel că nu poţi să-l fotografiezi în plinătatea sa dată de cele şase coloane frontale.

Vedere din faţă

Un superangular de 28 de grade a reuşit imaginea de mai sus, ca mai apoi perspectivele să fie prelucrate, prin asta ca să restaurăm unghiul privitorului, măreţia templului. Înăuntru este întuneric, semn că lumina nu trece prin acoperiş, semn că lucrătorii antici şi-a făcut treaba cu măiestrie.

Metopele sunt deasupra coloanelor, frizele, sunt deasupra celui de-al doilea rând de coloane, exact deasupra intrării în sala mare - naos, prin pronaos. Spaţiul dintre cele două rânduri, se numeşte pteroma, şi înconjoară practic templul prin interior.

În spatele naosului, pe peretele opus intrării se afla statuia Zeului care ocrotea templul. După acest zid se afla o altă încăpere care comunica cu partea opusă intrării, numită opisthodomos, care de obicei alcătuia locul trezoreriei templului. În cadrul naosului, se poate afla încă o încăpere în partea din spate, numită adyton, în care numai preoţii aveau voie să intre. Sunt sigur că cele explicate par cunoscute, pentru că bisericile noastre ortodoxe, respectă principialitatea templelor antice greceşti.

Vedere laterală-intrarea în adyton

Hephaistos a fost un zeu blând, un zeu care proteja constructorii, meşteşugarii, armatorii, pe orice om care se implica într-o activitate comună de muncă, desigur că creaţia şi genialitatea era pusă pe seama lui Apollo, sau chiar a Athinei, dar acest zeu, pe care tatăl său ceresc Zeus, l-a azvârlit din Olimp la naşterea sa, traiectorie ce l-a trimis până în insula Lemnos, era un zeu şchiop şi urât. Era şchiop din cauza căderii la naştere din înălţimea cerului, poate dacă ar fi căzut în Egeea, l-ar fi salvat Poseidon, zeul mărilor şi n-ar fi rămas şchiop.

Povestea nu se termină aşa, marii Zei olimpieni, farsori celebrii, aranjează o nuntă între cel mai urât şi cea mai frumoasă, cea mai frumoasă fiind Aphrodita, aşa cum şi Paris a ales dăruindu-i mărul de aur.

Hephaistos este unicul copil al cuplului Zeus-Hera, cuplu ce reprezintă perechea ideală olimpiană, o soţie permanent geloasă şi răzbunătoare cu un soţ căutător de frumos, permanent.

Căsnicia cu zeiţa frumuseţii are şi rateuri, căci zeul războiului Ares (Marte la romani) dădea târcoale demult Aphroditei și cum evenimentele au avut loc, Hephaistos face o plasă invizibilă cu care-i prinde pe cei doi amanți, în hohotele de râs ale întregului panteon antic grec.
Despre divorț nu știu nimic, se pare că zeița a beneficiat de farmecele date de cultul propriu și l-a sedus din nou pe zeul șchiop, deosebit de harnic și de înțelegător.

Templul este o bijuterie arhitectonică, coloanele dau impresia unei alinieri din care perspectiva îl aduce foarte aproape, îți vine să-l iei și să-l bagi în buzunar.

Sigur merită scris mai mult, de aceea voi posta și mâine.