The Independent

http://www.independent.co.uk/news/world/europe/charlie-hebdo-attack-hunt-continues-for-three-gunmen-who-massacred-12-journalists-and-police-9963499.html

Acta diurna - primul ziar

Acta diurna

≪ Caesar este considerat fondatorul primului „ziar”. Suetoniu arată că unul din primele lui acte a fost de a stabili ca procesele verbale ale ședințelor senatului să fie redactate și publicate : Instituit ut senatus confierent et publicarentur. Pînă atunci toate dezbaterile senatului erau secrete și publicul nu putea să afle ceea ce se discute în curie. În scopul micșorării autorității senatului și înlăturării misterului care îl făcea temut, Caesar a decis, în perioada consulatului său, ca unul dintre senatorii tineri, de regulă un fost cvestor, învrednicit cu funcția de secretar, să redacteze darea de seamă și să o afișeze zilnic într-un loc central, unde se afișau și legile. În felul acesta, Caesar izbutea să modeleze opinia publică, opinia din Roma, cea care avea greutate, deoarece capitala alegea magistrații și hotăra treburile importante ale statului.

Apariția acestor acta diurna a avut efect neașteptat și cu mult mai mare decît cel sperat de Caesar. Oameni de carte, strămoșii jurnaliștilor de azi, strîngeau aceste noutăți, le transcriau și le trimiteau în provincii, odată cu comentariile personale: comentarium rerum Urbanorum. S-a păstrat o scrisoare adresată lui Cicero de către Caelius, în care se arată următoarele: „Vei găsi aici opiniile susținute în senat. Cît despre celelalte, citește ce te va interesa și lasă deoparte mulțimea articolelor privitoare la actorii fluierați, la înmormîntări și la alte fleacuri. În definitiv, vei găsi multe informații utile”.

Detaliile indiscrete, comentariile care divulgau scopurile personale urmărite de unii senatori stîrneau scandaluri și nemulțumiri. Spre a da o satisfacție aristocrației, Augustus a oprit publicarea dărilor de seamă cu privire la ședințele senatului și a restituit secretul acestui aparat central al statului roman. Din acest moment, jurnalul a căpătat un alt caracter și întreaga atenție s-a îndreptat asupra studiului social al moravurilor, al confruntărilor politice, al intrigilor de culise. Un jurnal roman conținea o parte oficială, alcătuită din decretele magistraților, scrisorile și discursurile împăratului, fragmente din dezbaterile senatului (deci o selecție), apoi știri de la curtea imperială, ceremonii, lista persoanelor primite de împărat la palatul de pe Palatin. Cum nu numai împăratul avea o „curte”, ci și alte persoane din anturajul sau familia sa, acestea imitau obiceiurile Caesarului și emiteau ele însele jurnale cu informații menite să creeze ori să distrugă reputații.

S-ar putea afirma că acta diurna au alcătuit prima arhivă pentru istoricii de mai tîrziu. Toți scriitorii romani au cercetat și folosit sursele scrise, Pliniu cel Bătrîn colecționînd fapte diverse și informații lapidare, pe care apoi le dezvolta și comenta. Din aceste izvoare s-a observat cît de dese erau divorțurile la Roma și s-au putut întocmi ulterior studii statistice. O seamă de romani se foloseau de mijloacele publicitare pentru a-și menține sau crea o faimă în capitala imperiului și în provincii, iar uneori - ca Seneca - nu țineau defel să se vorbească doar despre faptele lor bune. Cicero, Pliniu cel Tînăr, Symmachus au lăsat mărturii privind interesul dar și disprețul pentru presă, văzîndu-i utilitatea în difuzarea informațiilor și crearea opiniei publice, dar și deficiențele, răspîndind uneori zvonuri false.

Tirajele gazetelor romane nu erau mari. De la Pliniu se știe că unele numere se răspîndeau în tot imperiul, într-o mie de exemplare. Statul exercita asupra jurnalelor un control sever. O caracterizare a jurnalului avea să fie dată de Tacit, care scrie în Analele sale: „demnitatea poporului roman cere ca în istoria lui să nu fie cuprinse decît faptele mari, cele mici să fie lăsate jurnalelor.” ≫

Josif Constantin Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, ed. Științifică și enciclopedică, 1986, pag.73-74.

Jurnalele sincere

Evei

Restaurantul James Joyce - Athina, Plaka, lângă râul Eridani

Hoghart House, Richmond, Anglia

Miercuri, 6 septembrie 1922

[...] Cuvintele abia reușesc să lase urme pe hîrtie și mă aștept să mi se spună că am scris o fantezie grațioasă, fără nici o legătură cu viața reală. Cum poți știi? Dar mă hrănesc cu iluzia că sînt pe cale de a scrie ceva bun, ceva bogat, profund și cursiv, tare ca piatra și la fel de lucitor ca diamantul.
Am terminat de citit Ulysses și îl consider un eșec. Cred că nu este lipsit de geniu, dar geniu de o calitate inferioară. Cartea este difuză și grețoasă; pretențioasă și vulgară nu numai în sensul obișnuit, ci și în sens literar. Vreau să spun că un scriitor de înaltă clasă respectă prea mult scrisul ca să trișeze, să șocheze sau să excecute acrobații. Aceasta îmi amintește tot timpul de un băiețaș nepriceput de școală primară, plin de inteligență și de daruri, dar atît de conștient de sine și de egoist, încît își pierde capul, devine extravagant, afectat, zgomotos, stîngaci - încît îi face pe oamenii cumsecade să-l compătimească, iar pe cei severi să-i înfurie. Speri ca aceasta să-i treacă cu vîrsta, dar întrucît Joyce are 40 de ani, e un lucru care pare foarte puțin probabil. N-am citit cartea foarte atent și am citit-o doar o singură dată; e foarte confuză, așa încît fără îndoială că sînt nedreaptă și că meritele ei mi-au scăpat. Este ca și cum mii de gloanțe minuscule te-ar împroșca și te-ar stropi, fără însă ca vreunul să te rănească de moarte drept în față, cum se întîmplă la Tolstoi, de exemplu. Dar este cu totul absurd să-l compari cu Tolstoi.

Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare, Rao, 2005, pag.64-65

Astăzi Jurnalele sunt provocate de consumerism, un fenomen paralel se manifestă în cazul actrițelor care încep să se dezbrace timid și fiind fotografiate fac pe neștiutoarele. Astfel azi un Scriitor  trebuie să șocheze, să se umilească chiar în fața Jurnalului, ca mai apoi Cititorul să-l scoată de acolo, să-l spele, să-l încălzească, să-i pară rău de starea de cacao în care se zbate creatorul de cuvinte. În fapt nimic mai real decât o lipsă de curaj; în Jurnalul Scriitorului contemporan nu găsim nimic care să ne șocheze, totul se știe și frământările personale à la Gogol, îl fac pe Cititor responsabil. Este vina Cititorului pentru căderea Scriitorului Contemporan, pentru sărăcia lui de cuvinte și lipsa sa de avânt, este o modă chiar să găsim vinovați acolo unde nu-i caută nimeni. Dacă cu asta aș termina, limitarea ar fi pe măsura Jurnalului, dar cum am mai scris, Scriitorul nu are curaj, nu se atinge de nimeni, când scrie, el știe că pe umărul său Cititorul deja citește, de aceea trebuie să aibă mare grijă, să scrie cu grijă pentru a nu jigni pe nimeni și totuși o face, în nume personal, ia păcatul lumii asupra lui, lipsa de geniu ar fi cea mai minunată scufundare, ca mai apoi mii de mâini salvatoare să-l ridice, să-i glorifice sinceritatea.

Ne închipuim că suntem la un restaurant, pe malul unui râu, într-o capitală europeană celebră. În jurul nostru pute, pute și râul aproape secat, neîngrijit și prost canalizat, dar pute și multă istorie și filosofie. Când cerem meniul vedem că timpul trece, atunci scoatem o foaie de hârtie și scriem impresia artistică, ce mai târziu o vom colora în Jurnal. Tragem o poză, la masă, cu un tablou în spate ce pretinde a arăta lumea de acum 2500 de ani; un filosof pe trepte discută cu alt filosof. Apoi devenim sinceri și gravi: scriem, nimic de Ulise, de râul legendar, de epopee, de mit sau legendă, doar covârșirea pe care eu-l o arată asupra noastră, o mică angoasă, rețetă existențialistă, nu mințim nimic, ne prefacem că așteptăm ceva.

Tot așa ne închipuim că se minte numai pe internet, acolo toți poartă măști, hârtia nu poate minți niciodată, doar este publicabilă, încă minoritatea virtualului asupra tonelor de maculatură este vizibilă, tone întregi de frunze. De ce naiba nu se scrie pe frunze? toamna asta are cele mai minunate frunze, vizibile.

Ultima știre din virtual vine tot în sensul unui jurnal; în ultimă pagină și frază.
Susan Bailey în varsta de 39 de ani a postat un mesaj pe Twitter, unde sunt numai minciuni, nu a apucat să-și publice gândul pe hârtie deoarece s-a sinucis, ultimul gând al ei cerea ajutor;

"Am luat o supradoză, nu știu ce sa fac. Nu mai pot să respir. Vă rog să mă ajutați!"