Se afișează postările cu eticheta Virginia Woolf. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Virginia Woolf. Afișați toate postările

marți, 24 aprilie 2012

O privire spre far

≪Se cațără de la o ramură la cealaltă, ici colo, lăsându-și mâna când pe o floare, când pe alta.


Nu prețui în roză rubiniul aprins,


citi ea și, citind, simțea că urcă pe culmi, sus pe creastă. Cât de odihnitor! Toate reziduurile zilei rămăseseră la fund, lipite de acest magnet; spiritul ei fusese bine măturat și era perfect pur. Și iată aici, întregindu-se brusc și deplin în mâinile ei, frumoasă și înțeleaptă, clară și totală, însăși esența vieții, extrasă și conținută în rotunjimea unui sonet.≫


Virginia Woolf, Spre Far

Un trunchi de piatră, bine așezat, ce poartă o pălărie pe conturul hexagonal al capului, privește prin cele șase ferestre cu un singur ochi. Ochi ce se mută repede de la o fereastră la alta, astfel că nu se vede, în schimb știi că te privește. Te privește un Far fără lumină.


______________________
Virginia Woolf, Spre Far, ed. Adevărul Holding, pag.119.

joi, 27 octombrie 2011

Jurnalele sincere

Evei

Restaurantul James Joyce - Athina, Plaka, lângă râul Eridani

Hoghart House, Richmond, Anglia
Miercuri, 6 septembrie 1922

[...] Cuvintele abia reușesc să lase urme pe hîrtie și mă aștept să mi se spună că am scris o fantezie grațioasă, fără nici o legătură cu viața reală. Cum poți știi? Dar mă hrănesc cu iluzia că sînt pe cale de a scrie ceva bun, ceva bogat, profund și cursiv, tare ca piatra și la fel de lucitor ca diamantul.
Am terminat de citit Ulysses și îl consider un eșec. Cred că nu este lipsit de geniu, dar geniu de o calitate inferioară. Cartea este difuză și grețoasă; pretențioasă și vulgară nu numai în sensul obișnuit, ci și în sens literar. Vreau să spun că un scriitor de înaltă clasă respectă prea mult scrisul ca să trișeze, să șocheze sau să excecute acrobații. Aceasta îmi amintește tot timpul de un băiețaș nepriceput de școală primară, plin de inteligență și de daruri, dar atît de conștient de sine și de egoist, încît își pierde capul, devine extravagant, afectat, zgomotos, stîngaci - încît îi face pe oamenii cumsecade să-l compătimească, iar pe cei severi să-i înfurie. Speri ca aceasta să-i treacă cu vîrsta, dar întrucît Joyce are 40 de ani, e un lucru care pare foarte puțin probabil. N-am citit cartea foarte atent și am citit-o doar o singură dată; e foarte confuză, așa încît fără îndoială că sînt nedreaptă și că meritele ei mi-au scăpat. Este ca și cum mii de gloanțe minuscule te-ar împroșca și te-ar stropi, fără însă ca vreunul să te rănească de moarte drept în față, cum se întîmplă la Tolstoi, de exemplu. Dar este cu totul absurd să-l compari cu Tolstoi.
Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare, Rao, 2005, pag.64-65


Astăzi Jurnalele sunt provocate de consumerism, un fenomen paralel se manifestă în cazul actrițelor care încep să se dezbrace timid și fiind fotografiate fac pe neștiutoarele. Astfel azi un Scriitor  trebuie să șocheze, să se umilească chiar în fața Jurnalului, ca mai apoi Cititorul să-l scoată de acolo, să-l spele, să-l încălzească, să-i pară rău de starea de cacao în care se zbate creatorul de cuvinte. În fapt nimic mai real decât o lipsă de curaj; în Jurnalul Scriitorului contemporan nu găsim nimic care să ne șocheze, totul se știe și frământările personale à la Gogol, îl fac pe Cititor responsabil. Este vina Cititorului pentru căderea Scriitorului Contemporan, pentru sărăcia lui de cuvinte și lipsa sa de avânt, este o modă chiar să găsim vinovați acolo unde nu-i caută nimeni. Dacă cu asta aș termina, limitarea ar fi pe măsura Jurnalului, dar cum am mai scris, Scriitorul nu are curaj, nu se atinge de nimeni, când scrie, el știe că pe umărul său Cititorul deja citește, de aceea trebuie să aibă mare grijă, să scrie cu grijă pentru a nu jigni pe nimeni și totuși o face, în nume personal, ia păcatul lumii asupra lui, lipsa de geniu ar fi cea mai minunată scufundare, ca mai apoi mii de mâini salvatoare să-l ridice, să-i glorifice sinceritatea.

Ne închipuim că suntem la un restaurant, pe malul unui râu, într-o capitală europeană celebră. În jurul nostru pute, pute și râul aproape secat, neîngrijit și prost canalizat, dar pute și multă istorie și filosofie. Când cerem meniul vedem că timpul trece, atunci scoatem o foaie de hârtie și scriem impresia artistică, ce mai târziu o vom colora în Jurnal. Tragem o poză, la masă, cu un tablou în spate ce pretinde a arăta lumea de acum 2500 de ani; un filosof pe trepte discută cu alt filosof. Apoi devenim sinceri și gravi: scriem, nimic de Ulise, de râul legendar, de epopee, de mit sau legendă, doar covârșirea pe care eu-l o arată asupra noastră, o mică angoasă, rețetă existențialistă, nu mințim nimic, ne prefacem că așteptăm ceva.

Tot așa ne închipuim că se minte numai pe internet, acolo toți poartă măști, hârtia nu poate minți niciodată, doar este publicabilă, încă minoritatea virtualului asupra tonelor de maculatură este vizibilă, tone întregi de frunze. De ce naiba nu se scrie pe frunze? toamna asta are cele mai minunate frunze, vizibile.

Ultima știre din virtual vine tot în sensul unui jurnal; în ultimă pagină și frază.
Susan Bailey în varsta de 39 de ani a postat un mesaj pe Twitter, unde sunt numai minciuni, nu a apucat să-și publice gândul pe hârtie deoarece s-a sinucis, ultimul gând al ei cerea ajutor;

"Am luat o supradoză, nu știu ce sa fac. Nu mai pot să respir. Vă rog să mă ajutați!"

sâmbătă, 26 februarie 2011

O idee despre natura înşelătoare a privitului

Queen Victoria on 'Fyvie' with John Brown at Balmoral

     Fotograful G.W. Wilson la cererea reginei Victoria execută fotografia, de fapt este vorba de un set de fotografii de vacanţă, dar se păstrează cea mai estetică, cea care ar putea să reprezinte peste veacuri ţinuta reginei. Dar istoria nu reţine dorinţele oamenilor, nu reţine privitul lor. Fotografia care o reprezintă cel mai bine pe regină este următoarea.

Wilson, Queen Victoria on Fyvie with John Brown at Balmoral, 1863, Realism
Aceasta este fotografia despre care Virginia Woolf a spus:
"Queen Victoria, entirely unaesthetic ..."

Ori tocmai acest joc de imagini ne arată duplicitatea de care dăm dovadă în a ne înfăţişa în fotografii. Care dintre ele vor fi reţinute de public, cele băgate în faţă de noi sau cele care intră pe uşa din spate?

Afirm că Regina Victoria nu este inestetică cum aş traduce repede, Regina Victoria este urâtă şi faptul că cineva încearcă să ascundă asta o face şi mai urâtă, dar ea nu mai are nici o vină, a murit demult, fiţi pe pace că doarme-n pace. Doar pe mine mă trage grija de asta.


a se vedea şi
Barthes reproduces an 1863 portrait of Queen Victoria on horseback (CL 56) along with a caption that appears nowhere in his text: “‘Queen Victoria, entirely unaesthetic . . . ’ (Virginia Woolf ).”

The same caption appears, in English, in La chambre claire (92). In 1961, Barthes described the interplay between photograph and caption in “The Photographic Message”: “The caption, by its very disposition, by its average measure of reading, appears to duplicate the image, that is, to be included in its denotation.” Barthes, Image Music Text, 26.

Photo by
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Queen_Victoria,_photographed_by_George_Washington_Wilson_%281863%29.jpg


http://quizlet.com/2838131/art-history-test-1-flash-cards/

vineri, 11 februarie 2011

I.N.R.I. - Puterea cuvântului


[ Pilat a scris o însemnare, pe care a pus-o deasupra crucii, şi era scris: "Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor".

Mulţi din Iudei au citit această însemnare,
pentru că locul unde fusese răstignit Isus era aproape de cetate: era scris în evreieşte, latineşte şi greceşte.

Preoţii cei mai de seamă ai Iudeilor au zis lui Pilat:"Nu scrie: "Împăratul Iudeilor". Ci scrie că El a zis: "Eu sunt Împăratul Iudeilor."

"Ce-am scris, am scris", a răspuns Pilat. ]

Noul Testament, Ioan 19-19

     Dante i-a "rezervat" precis lui Pilat un loc în purgatoriu şi asta datorită puterii cuvintelor cu care a încheiat o pagină de istorie.

"Ce-am scris, am scris" devine un exemplu de aţi păstra hotărârea; chiar dacă nu s-a inventat acel detergent care-ţi spală mâinile şi dă uitării repede păcatele trecute.

miercuri, 3 noiembrie 2010

Mergând strâmb am muşcat din măr drept

citat

 "Oamenii care uită ne pot răni, ingratitudinea lor ne poate roade sufletul, dar glasul acesta, curgând nesecat, an după an, târăşte cu el tot ce-i iese în cale; această făgăduinţă; acest camion; această viaţă; această procesiune; se înfăşoară în jurul lor şi le duce cu el, aşa cum în dura alunecare a unui gheţar gheaţa cuprinde şi o schijă de os, o petală albastră, nişte stejari şi le rostogoleşte mai departe.

Dar era mai târziu decât îşi închipuise. [...]"

Să scrii cu mesaj, să scrii astfel ca cei mai tineri ca tine să ştie cum să te citească, să nu te uite; nu ca nume, ca persoană, asta acum chiar nu are nici o importanţă. Să nu te uite ca glas. Să asculte din când în când, sonorul amintirii rândului citit.

Nu merg drept şi zâmbesc strâmb.


Virginia Woolf, Doamna Dalloway, Rao 2008, pag.133 jos

marți, 27 aprilie 2010

Clipa de normalitate




Să nu disperăm, societatea ne vrea oameni normali, prin asta ne ajută, ne vindecă - unde am mai auzit asta. Din ceea ce am mai reuşit să citesc omul este privit ca un produs entalpic de înalt nivel, în schimb produce entropie, produce haos, stări disruptive. Tocmai de aceea societatea nu doreşte ca individul să producă agitaţie în jurul său, să-i deranjeze pe ceilalţi, prin asta tot mai mulţi se opun nesăbuit acestui curent. Mai departe vin legile, oamenii lor, justiţia, îngrădirea politică şi putem scrie la nesfârşit ceea ce au mai scris şi alţii.
Pentru a nu denatura totul încercaţi diversificarea, acasă aveţi ocazia, subliniaţi opoziţia.

_______________________________________________

"Nu introspecţiune. Observă fără încetare! ... Observă cupiditatea! Observă apropierea bătrâneţii! Observă-ţi propria dezolare... Cu ocolişul acesta orice poate deveni util. Esenţialul e să fii activ. Insist să scot din acest interval toate avantajele. MĂ VOI SCUFUNDA CU STEAGUL SUS!"

Virginia Woolf, de pe ultima pagină din jurnalul propriu.

din Între acte, Virginia Woolf, Ed. Univers 1978, pag.220-221

luni, 19 aprilie 2010

Descompunerea realităţii




Pentru asta avem nevoie de instrumente.
Vă pot pomeni două dintre ele: teatrul şi filmul.
Acestea la rândul lor nu vor supravieţui decât descompuse, ca Osiris, căutat; găsit bucăţică cu bucăţică, recompus.

luni, 8 martie 2010

Femeile şi Bărbaţii

La un moment dat călătorul imaginar despică clipa din care privea înainte, se întoarse spre stânga şi peste umăr observă uşa care se deschise, încet, fără zgomot. Acolo scriitorul la o măsuţă, în faţa unei ferestre, scria pe lumina ce inunda foaia; umbra stiloului aplecat desena o curbă întortocheată şi nesfârşită. Privi mai aproape, căci putea să facă asta, şi citi semnele care deja se înălţaseră şi în zborul lor scurt deveniră prizonierele hârtiei:

"Din adâncurile timpurilor - pe când pavajul acesta era iarbă, pe când era mlaştină, în vremea colţilor şi a mamuţilor, în vremea răsăriturilor mute - femeia aceea ponosită (căci făptura purta fustă) cu mâna dreaptă întinsă, cu cea stângă înfiptă-n şold, stătea şi cânta un cântec de iubire - iubirea care durase un milion de ani, cânta ea, iubirea care biruie tot, şi acum milioane de ani iubitul ei, mort acuma de veacuri, se plimbase, aşa fredona ea, se plimbase cu ea în luna mai; dar veacurile au trecut, lungi ca zilele verii şi scânteind, aşa îşi amintea, numai de astre roşii, şi el se duse; secera enormă a morţii pustiise dealurile acelea uriaşe şi când, în sfârşit, şi-a aşezat şi ea capul, capul ei cărunt şi străvechi, pe pământul care acuma nu mai era decât o zgură de gheaţă, i-a implorat pe zei să aşeze lângă ea un mănunchi de buruieni purpurii, acolo, pe înaltul podiş al morţii sale, mângâiat de ultimele raze ale ultimului soare; pentru că atunci feeria universului se va fi isprăvit." a.)

"Acesta este scriitorul !" îşi zise el şi uimit că timpul poate trece şi în felul acesta, se întoarse spre dreapta; prin clipa despicată privi o fereastră mare. Fereastra era ţintuită de un zid şi zidul închidea o cameră. În fundul camerei, pe un pat răvăşit, într-un carnet poetul scria şi el. Poetul era frumos şi în prima clipă avu senzaţia că este o tânără, şi citi peste cameră şi peste pat literele scrise cu capul în jos, căci putea să facă asta.

"Mişcarea şerpuită pe malul râpos a căderilor fluviului,
Prăpastia la etambou,
Repeziciunea rampei,
Enorma trecere a curentului
Îi mână prin luminile nemaipomenite
Şi prin noutatea chimică
Pe călătorii înconjuraţi de trombele văii
Şi ale stromului.

Sunt cuceritorii lumii
Căutând propria bogaţie chimică;
Sportul şi confortul călătoresc cu ei;
Ei aduc educaţia
Raselor, claselor şi animalelor pe Nava aceasta.
Răgaz şi vertij
În diluviana lumină,
În serile cumplite de studiu.

Căci din conversaţia printre-aparate-sânge, flori, foc, giuvaere-,
Din socotelile agitate la bordul acesta fugar,
- Vezi rostogolindu-se ca un dig dincolo de motricea cale hidraulică,
Monstruos, luminându-se fără sfârşit - stocul lor de studii;
Ei izgoniţi în extazul armonic
Şi în eroismul descoperirii.
În accidentele atmosferice dintre cele mai neaşteptate
Un cuplu de tineri se retrage în arcă.
- E oare străvechea sălbăticie iertată?
Şi cântă şi-n post se aşază." b.)

Pentru această clipă petrecută, călătorul imaginar mulţumii umanităţii; mulţumii femeii, căci femeie era scriitorul, mulţumii şi poetului care era bărbat, apoi se topi în timp pentru a nu deranja nimic.

_____________________________________

a.) Virginia Woolf, Doamna Dalloway, Ed. Rao, 2008, pag.80-81.
b.) Arthur Rimbaud, Iluminaţiile, Ed. Paralela 45, 2008, pag.117.