Ferestrele timpului

Ajuns la margine, călăuza se opri. Îi arătă tânărului un orizont jos, o pădure ce înconjura un castel. O oglindă strălucea în acea depărtare, era micul lac artificial ce odihnea umbra castelului.
Dar cum se făcea că lumina provenea tocmai de acolo?
Nu cumva ferestrele citadelei reflectau lumina soarelui de amiază în oglinda apei?
Ba da, şi acele ferestre se numesc ferestrele timpului, pentru că de acolo urmează Ţara în care Timpul este Mort: ţara Ta.

Acest Castel este şi Vamă, acolo te vor controla; sper că nu ai nici un ceas la tine, nici o busolă, nici măcar o rotiţă sau ac fin, sau orice ce poate ţine de vreun mecanism idiot ce face ca acolo timpul să pornească, aici nu-i acolo, acolo eşti la tine acasă. Aici eu acum mă întorc, timpul mă îndeamnă să fac asta.

Cum se face că nu-mi amintesc nimic, ci doar faptul că tu m-ai adus aici, cale de luni de zile, cale în care nisipul s-a transformat în frunze umede, iar soarele şi-a pierdut din putere datorită ploilor mărunte?

Călăuza struni armăsarul, îşi întoarse doar capul şi dădu din mână, îi arătă Castelul din vale, prin asta îi spuse: Mergi acolo!
Tânărul putea avea orice vârstă a celor ce călăresc caii în galop, fire albe de păr îl aşezau spre cincizeci de ani, buzele fine, lipsite de riduri, îl întinereau cu treizeci de ani, ochii serioşi, perfect orizontali, îi dădeau poate vârsta reală, mijlocul. Şi corpul său înalt şi bine proporţionat îl aducea tot în mijloc, în peste treizeci de ani.

La Castel a fost primit încă de la poartă de către un tinerel care-i luă calul de dârlogi şi-l proţăpi undeva în spate, acolo unde ar fi putut fi acel lac văzut de sus. Intră fără frică după poartă, unde doi soldaţi îl conduseră, traversând curtea mică, într-o sală întunecoasă aflată la nivelul solului. Acolo la o masă, un om ce părea a avea vârsta lui îi puse câteva întrebări, la toate răspunse invariabil cu: Nu ştiu!

Sigur trebuie să priveşti atunci prin ferestrele timpului. Sigur atunci ne vom aminti cu toţii, dar pentru asta trebuie să te odihneşti.


Când bărbatul se ridică, înălţimea şi trupul arătau ca al lui, în lumina datorată uşii deschise, faţa părea chiar mai tânără, surâsul serios ascundea în schimb ceva, dar poziţia sa calmă a mâinilor pe masă reuşea să facă primirea caldă. În jurul său, lucrurile aveau un iz de vechime milenară, însăşi acest Castel-citadelă avea aerul şi mirosul unor vremuri atât de vechi încât ai fi crezut că în locul acesta îmbătrânesc lucrurile şi nu oamenii, ai fi crezut că oamenii sunt responsabili pentru întreţinerea acestui loc ce se deteriorează prea rapid în comparaţie cu viaţa lor. Şi aşa era, era în Ţara Timpului Mort.

Într-o cămăruţă, a cărei ferestruică dădea în curtea interioară, lucrată în uşa de intrare, un pat simplu şi-o măsuţă îi făcu o primire austeră, dar locul se dovedi cuprins de-o căldură interioară. Poate datorită lemnului roşu care decora simplu tavanul, sau poate albului imaculat al zidului, sau poate oboselii ce abia acum se arăta, totul îi crea o stare de linişte. Era de fapt acasă, dar nimeni nu ştia asta, nici el şi nici vameşii. Deasupra lui, în camere nu cu mult mai mari, ferestre priveau lacul, aşteptau răsăritul de soare şi primele raze de lumină pentru a percepe amintirile celui ce va privi prin ele. Vor reflecta în oglinda lacului toată viaţa lui, toate faptele bune şi rele, tot trecutul lui. Pe marginea lacului, judecători îmbrăcaţi în albastru vor reflecta la cele văzute şi îi vor da voie, sau nu să pătrundă în ţara lor.

Lacul de la Castelul Bran