Barca lui Ulise

Athena Parthenos(Varvakeios),Fidias-438î.e.n.

    A doua zi cînd se iviră zorii
Trandafirii, Ulise-și puse straiul
Și-și trase mantia pe el. Zeița
Se învăscu în haină mare, albă
Și gingașă, subțire; se încinse
C-un brîu frumos de aur și-o maramă
Își potrivi pe cap, iar după asta
Se îngriji de drumul lui Ulise.
Îi dete dar un lung topor de-aramă
Cu două ascuțișuri, c-o mîndrețe
De coadă de măslin vîrtos legată,
Ușor de mînuit. Apoi o bardă
Cu lemnul bine lustruit și-l duse
La capătul ostrovului, pe unde
Erau copaci mai mari, arini, plopii
Și brazii nalți pînă la cer, cu trunchiul
Uscat de tot, călit de multă vreme,
O cherestea ușoară la plutire.


     Zeița, după ce-i arătă locul
Cu arborii cei mari, se-ntoarse-acasă.
El începu să taie-atunci, și lucrul
Degrabă-l mîntui. Cu totul zece
Copaci trînti pe jos și cu toporul
Îi ciopli și-i netezi cu barda
Ca meșter și-i obli cu ciripia.
Într-ast-aduse sfredele zeița.
Și grinzile le sfredeli el toate,
Le potrivi pe urmă laolaltă
Și  le-nnădi cu scoabe și cătușe.
Pe cît un maistru rotunjește fundul
Unei corăbii largi de marfă, atîta
De largă-și face și Ulise pluta.
Pe deși diregi așază podul cîrmei,
Îl pardosește bine cu lungi scînduri,
Cioplește un catarg cu care-mbină,
Aninătoarea de vintrele albe,
Și-i face-o cîrmă plutei ca s-o mîne
Și cu împletitură de răchită
O-împrejmuie de-a lungul și de-a latul
Ca stăvilar de valuri. Dup-aceea
El grămădește-n fund povară multă.

Homer, Odiseea, Cîntul 5, 301-341

Una din bărcile lui Ulise

O linie frântă, infinită, ce pare că nu se închide niciodată, ce evadează uneori pentru a descrie geometric și insulele, definește litoralul Greciei. Pe plajele atât de diferite, niciodată la fel, fie că sunt în insule, sau pe continent, întâlnim bărci eșuate; părăsite. Eu le-aș numi pe toate ca fiind bărcile lui Ulise.


Nu pot descrie părăsirea sau depărtarea mai bine decât privind o barcă eșuată, în mintea mea se naște atunci fuga, căutarea mijloacelor de-a evada. În fața mea am doar barca lui Ulise, acum orice prilej pentru a da gândului dorință rămâne închis. Orbecăiala într-o lume străină, lipsită de trecut, înghețată într-un prezent continuu, pune stăpânire pe conștientul meu. Ating nisipul decolorat de soare, picioarele căutându-și un loc bun într-o poziției de start și rămân așa, doar încordarea ajunge și clipa a trecut.


Homer a simțit și el asta și s-a gândit să de-a un exemplu, l-a căutat și astfel l-a găsit pe Ulise, doar încordarea uneori ajunge, acea icneală neputincioasă a celui blocat, Homer ținut locului de cecitate, eu de-un contemporan perpetuu mincinos a dreptului uman de-a cunoaște. Când nu pricep nimic, mă încord, un arc în mintea mea se-ntinde și o săgeată zboară: mai moare un pețitor ce atenta la gândul meu liber. O clipă sunt liber, o clipă. Trebuie să-mi construiesc o barcă!