Ferestrele timpului (II)

http://scorchfield.blogspot.com/2011/10/ferestrele-timpului.html (partea I)

Dimineaţa nu veni pe nepregătite, sosirea unui oaspete necesita pregătiri; un soi de curăţenie, a scărilor, a camerelor, a ferestrelor, şi acestea le ocupă gazdelor primele ore ale unei zile ce se anunţa însorite. Existau în acest caz, unele dimineţi înnourate, chiar aducătoare de ploaie, ce făceau greoaie vizibilitatea imaginilor în lacul limpede ce primea lumina ferestrelor. Atunci judecătorii albăstrii se retrăgeau, după câteva ore îl anunţau pe sosit că nu-i era permisă intrarea, sau dacă dorinţa îi era aprigă de-a cunoaşte ţara lor, mai putea aştepta o zi pentru o nouă fereastră.

Acum, dimineaţa era plină de culoarea frunzelor alungate de-o toamnă târzie din locul lor aerian, un vânt nocturn, căzut de pe munte, amestecă crăcile arborilor, în dezordinea creată, lacul se acoperi cu o mulţime de ambarcaţiuni vegetale, frunze uscate.

Printr-un labirint al scărilor spiralate, străinul ajunse în faţa unei ferestre decupate în cercuri tangenţiale, toate acestea într-o simetrie şi într-o dispunere geometrică perfectă. Când soarele încercă privirea sa, brusc în mintea sa, în memoria sa începu un joc, un teatru al vieţii, o piesă derulată rapid în care personajul principal era însuşi el. Însuşi el văzu cum trecuse un ceas, o pendulă, un mecanism al trecerii timpul, cum îl trecuse fraudulos peste o graniţă. Mai văzu cum ascunse acest obiect interzis, cum îl studie, cum găsi eidele: acele minuscule făuritoare de timp şi apoi îşi aminti de asymmetron.

Imaginile îi activau pe rând şi celelalte cunoştinţe căpătate în ţinuturile timpului viu, acolo unde oamenii mor şi viaţa lor este un bilet de adio scris de-a lungul anilor puţini pe care timpul îi refuză vieţii. Îşi aminti aproape tot, mai puţin, şi asta nu ştia atunci, nu-şi aminti începutul.

Această experinţă îl dezolă, simţi că în faţa judecătorilor nu avea nici un motiv să le explice cine este, însăşi el avea o revelaţie şi cunoştinţele ce-i inundă mintea îi dădură satisfacţia unei răutăţi umane, atavice, un semn că odată cu reînvierea, se reînvie şi ceea ce nu-i dorit. Dorinţa poartă în ea lumini, revelaţia apărută nu poate descoperi nimic în umbra creată de conştiinţa ascunsă. Sau dacă dorinţa este ascunsă, conştiinţa nu o poate vedea în umbra minţii. Prin asta, prin această idee crezu că va scăpa.

În faţa lor, a judecătorilor el tăcu, aceştia îl citiră ca pe-o carte deschisă, o carte scrisă cu majuscule. Reflectară, în oglinda apei nu văzuseră nimic, frunzele se rotiră toată ziua, nu exista nici măcar o suprafaţă cât de mică pentru a vedea ceva, acest dans vegetal le pierdu răbdarea. Îi propuseseră, dacă el dorea, să mai stea o zi, dacă nu, să se întoarcă.

În noaptea lungă ce veni, luna reluă imaginile fratelui mai mare, soarele. În luciul lacului se derulă istoria acestui personaj al istorisirii noastre. Un cal necheză recunoscându-şi stăpânul, tânărul îngrijitor ieşi afară şi toată noaptea privi povestea acestui mesager al timpului.