Peloponez

https://ro.wikipedia.org/wiki/Peloponez

    Mergând spre sud, după Lamia, înainte de Termopile, se poate coborâ de pe autostradă; spre stânga șoseaua urcă spre Delphi. Din bifurcație, foarte aproape este monumentul și muzeul de la Termopile, locul celebrei bătălii antice. 

Termopile anul 2011

Dacă nu vă grăbiți când vă întoarceți pentru a urca spre Delphi, imediat pe stânga sunt băi termale sulfuroase.

    Acesta este unul din cele două drumuri spre Peloponez, prin munții Parnanssus, spre Amphisa, coborând la Itea, tăind astfel Atica, ajungând în final la Golful Corintului.

    Șoseaua urcă în curbe largi și rareori devine foarte abruptă și strânsă. Peisajul este magnific și în apropierea orașului Amphisa peisajul se deschide în largi livezi de măslini, înconjurate de prăpăstii adânci, în depărtare se vede marea.

    În viață ai parte de multe ocoliri și timpul pierdut se măsoară în mari dezamăgiri, rareori „ocolirea” ne dă răgazul unei regăsiri și cei care pot să-și amintească asta, mult mai târziu, sunt lipsiți de detalii, sau ocolesc din nou subiectul nefiind în stare să-și amintească acea „ocolire”.

    Una din marile „ocoliri” personale este ocolirea spre Delphi. Pomenesc de felul în care prima oprire de o zi, pe acest drum merită să fie făcută la Delphi.

Delphi - teatrul, mai jos Templul lui Apollo - 2011

    Delphi se referă la ceea ce în antichitate a fost -un mare centru religios, dar satul Kastri este deja un mic orășel plin hoteluri și taverne, foarte aproape de situl arheologic. Locuri de cazare sunt peste tot și multe hoteluri au piscine. Totul este construit costier, deși se urcă și coboară la greu, dar merită efortul.

    Este timp de vizitat muzeul și tot situl arheologic, inclusiv Templul Atenei Pronaia.

Templul Atenei Pronaia - în spate, la stânga Templul lui Apollo

    A doua zi de dimineață, după un mic dejun grecesc (iaurt cu omletă), coborâm spre Itea. În oraș facem stânga spre Patras. Urmează un traseu paralel cu golful Corint. Doar pentru curioși, Galaxidi merită vizitată, dar trebuie să vă abateți de la drum.

   va urma 

    

Initium Via Sacra

Dimineața în Delphoi

Este cu neputință să desfășori umbra, ea te înconjoară.
La Delphi, în dimineața unei toamne neașteptate, umbra mi-a descris aleea sacră, Ἱερὰ Ὁδός, aducerea aminte a unei coborâri, fonetica te îmbie la asta. Și totuși la Delphi se urcă.

Primii creștini ce au poposit aici au relevat sacrul și-au încercat să nu-i schimbe locul. A muta sacrul este echivalent cu a muta un cuib de pasăre: cu a muta un râu, o mare, un vânt.

Ceea ce s-a-ntâmplat mai apoi nu mai ține de voința umanității, ci de perioada ei, de tact, de timp.
Suntem acum în stoa, pe care romanii au refăcut-o în ambiția de a-și demonstra civilizația.
Nu furtul statuilor mai contează acum, ci continuitatea.
În această continuitate, mulți s-au pierdut.

Liber cugetător fiind, privesc imaginea antropologic, ca o deșteptare, urmată de un somn adânc; am impresia că obosim atunci când ne încercăm pe noi înșine, obosim greu, asemeni lui Atlas. Bolta înseamnă mult, iar eroii ce-ar putea să ne odihnească lipsesc.

Dimineața la Delfoi, coadă la bilete, noi le avem de cu seară, atunci când am sosit.
Intrăm printre primii, praful nu s-a ridicat încă, soarele se gândește, își trasează coordonatele.

Nu fără mândrie, suntem deja cunoscuți ai pietrelor; știți acele miimi de secunde pe care fâlfâitul unei aripi de pasăre încarcă greutate unei balanțe prin praful iscat? Noi suntem acolo, în balanță, în praf. Nu ne văităm, nu atârnăm greu, nu izbutim, dar trăim.

Preludiul unei răpiri

Pan, Muzeul de Arheologie Athina, Grecia, 2011

Coborârea ca dinamică este lipsită de tensiunea ascensiunii, pentru că lucrurile se petrec prea repede, în lipsa amănuntelor, timpul se condensează și evenimentele rămân asemeni plantelor înnămolite ce au supraviețuit unui diluviu, rare și cocoșate.

La fel s-a petrecut cu ciclista, care venind dinspre Scărișoara - s-a învârtit în jurul unei cetățui, populată doar de-o biserică, reconstruită și ea, având ca destinație marele oraș, trebuia să coboare printr-o pădure deasă. Drumul asfaltat din fonduri europene era meandrat de coastele unui deal numit Dealul Cucului, încăpățânat ca pasărea ce-și ascunde originea. Astfel că printre stejari imenși, arini tineri și tufe curioase ce tăbărau spre drum, șoseaua te păcălea de fiecare dată în oboseala sa de-a coborî. La fiecare curbă, strânsă de umbrele arborilor, aveai senzația că se termină, era de fapt doar un deal!

După câteva șerpuiri răcoroase, pentru că aerul venit dintre ciupercile ascunse prin mușchii răsăriți pe rădăcinile vizibile ai marilor locuitori din foștii codrii de odinioară, era prea rece și chiar prea tăios, călătorul se oprește și adulmecă, asemeni animalului sălbatic, direcția și intensitatea.

Dar oare cum poți face tu asta venind cu aproape cincizeci de kilometri la oră, asemeni unui picaj puțin controlabil? Dar oare sigur ai reușit să vezi tot praful, pe care ghinda verii trecute l-a împrăștiat acum datorită iernii? Sigur cunoști locurile, sigur știi primejdia, toate legendele ți-au fost povestite sau pur și simplu ai ajuns aici datorită întâmplării?

A alunecat și locul a fost marcat de pedala înfiptă în asfaltul moale. O linie se termina în șanțul ce drenează drumul.

Ce s-a-ntâmplat?

O biciclistă a derapat într-o curbă cunoscută de localnici ca fiind Întorsătura Melcului, datorită vitezei pe care trebuie să o ai când o ataci, pe curbă.

Un Pan urât mișcându-și coarnele a ieșit dintre tufișuri, a luat-o pe fată ca pe-n covor și-a dispărut peste drum, dând vesel din coadă. Nimeni n-a văzut nimic. Era din cauza coborârii.

Draga mea dragă,

Nu sunt multe clipe pentru ați scrie despre mine; așa direct și personal.

Acum că veni momentul, simt așa o stare ce va pluti și se va răspândi în aer; nelăsând nimic în urma ei, nici măcar memoria unui vid.

Am așteptat zilnic o oră și o săptămână o zi, într-o lună am ales chiar o dată pentru ați da un telefon, toate aceste concurențe n-au făcut altceva decât mi-au acutizat angoasa, stare aia de liber arbitru trecută prin gaura cheii, aia de la casă.

Nu mai avem puterea de a deschide. Orice privilegiu, orice capac, te astupă mai repede decât performanța prin care îți închipui că ai putea depăși anumite bariere, mentalități, structuri sociale. Iar eu mă aflu în mijlocul intersecției, nici măcar nu sunt polițist.

Am visat nopțile trecute că mi-am cumpărat barcă. Eram în drum spre Salonic, gândindu-mă unde să adăpostesc barca pe iarnă. Apoi au început visele erotice. Au început căutările și niște tipi tari de la IT mi-au povestit la un pahar de bere, într-o seară, că lucrurile astea nu se virtualizează, se scriu, se plătesc. 

N-are a face, sigur voi dispărea pentru o vreme, locul acesta începe să pută greu și ei îmi vor confisca toate durerile unei lumi abia pregătită să se nască. Nu șterg blogul. Totuși, multă lume nu va avea acces la el. Limita unei invitații, limita unei absențe.

Draga mea, dar între noi, ce mai rămâne?!

După ce am rătăcit și poteca m-a dus la tine, acum ce mai rămâne?!

Kadi de la Polilimnio - Grecia

Polilimnio, spre lacul Kadi

Anumite locuri, cele care-ți rezervă cele mai mari surprize, rămân în inima ta asemeni unor păsări mititele speriate. Le porți ascunse datorită instinctului, crezând că odată ce le dai drumul, ele se vor rătăci și niciodată nu se vor mai întoarce înapoi. Golul lăsat, va da naștere unei cascade, unei căderi. Se prea poate că toate aceste fugi se datorează tocmai grijii, grijă pe care fiecare dintre noi o are asupra memoriei. A uita un lucru nu este supărător, mintea noastră aruncă gunoaiele la intervale neregulate de timp; însă a uita un lucru ce te-a tulburat, ce te-a întors pe dos, înseamnă să rupi o punte, să ridici în spate undeva un zid, să declari că un drum nu există, un drum care trece pe lângă tine și se pierde în stânga, în dreapta, undeva în zare.

Lacul Kadi

În sudul Peloponezului, există un astfel de loc, pe care nu-l poți uita și apariția nimfelor n-ar fi fost pentru mine ceva ieșit din comun. Fiind însă destulă lume, s-a putut vedea doar urma trecerii lor și nici nu era nevoie de mai mult. Miracolul devine aici personal, nu are legătură decât cu locul, poate că nici istoria locului nu devine interesantă, atâta timp cât foamea de imagine nu este astâmpărată.

Extenuat după o zi întreagă de mers pe jos și cu mașina, n-am reușit să văd tot, să miros tot, să aud tot. Baia a fost o binecuvântare, o purificare și plutind așa încet spre cascadă am pătruns în camera de după, unde după cum scrie Cioran -într-un acces rar de romantism:

„Orice ființă iese nu se știe de unde, scoate un mic țipăt și dispare fără să lase vreo urmă.” *

Nici acum nu-mi explic de ce-am mai ieșit de acolo, din mica peșteră, de unde eram nevăzut și vedeam totul, probabil că încă țip.

________________________

Cioran, Caiete II, Humanitas, 2010, pag.160 sus.

Ulise fumând în umbra bărcii sale

Patra (Patras) - Portul de Sud - ieșirea C spre Athina-Pirgos

≪Înainte de a-mi lua rămas bun, aș putea oare să-i împărtășesc în schimbul lor [ - a ideilor primite], o ipoteză?

Majoritatea filosofilor vremii noastre susțin că există o Anima Mundi simțitoare și mai mult sau mai puțin conștientă, din care fac parte toate lucrurile; eu însumi am visat la tăcutele cugetări ale pietrelor...

Și, cu toate acestea, singurele fapte cunoscute par a arăta că suferința, și în consecință bucuria și deci binele și ceea ce numim răul, dreptatea și ceea ce este pentru noi nedreptatea precum și, în sfârșit, într-un fel sau altul, puterea de a înțelege, care slujește la deosebirea acestor contrarii, nu există decât în lumea sângelui și poate a sevei, a trupului brăzdat de firișoare de nervi ca de o rețea de fulgere, și (cine știe?) a tulpinei ce crește spre lumină, Binele ei Suveran, și suferă de pe urma lipsei de apă, se chinuiește la frig, rezistă cât poate încălcărilor nedrepte ale altor plante. Tot restul, adică regnul mineral și cel al duhurilor, dacă cumva există, e poate nesimțitor și liniștit, dincolo sau dincoace de bucuriile și durerile noastre. S-ar putea Sfinția-Ta, ca frământările noastre să nu fie decât o neînsemnată excepție în ordinea universală și prin aceasta s-ar explica nepăsarea acestei substanțe neschimbătoare pe care o numim cucernic Dumnezeu.≫

Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală

Știam că există și că de fiecare dată mă așteaptă undeva. Felul său de a se deghiza îmi era foarte cunoscut. Nu pregeta să mă uimească. Nu în tertipurile sale, nici nu încerca asta, ci în felul nonșalant de a se arăta.

Îți este greu să recunoști că felul în care te simți urmărit îți poate trăda o slăbiciune, un fel de lipsă de trăinicie prin care să dovedești că în afara ta doar umbra există. Îmi este greu să recunosc că, în afara mea, există un martor -la urma urmei fiind nebun este inventat de mine, un martor care îmi arată direcțiile, alegerile se pare că totuși îmi aparțin.

M-am oprit brusc, înainte de a urca pantele abrupte ale poalelui masivului Chelmos, ieșeam din Patra. La stânga după port, șezut mă aștepta Ulise. Știa că mă voi opri. O imagine contemporană așeza soarele în contralumină; imaginea naufragiului.

-Bătrâne... barca ta, lumea mea. Am trăit clipa asta, dar nu știam cum va fi.

-Tinere, lumea ta, barca mea. Știam că ai să vii, dor de cei ca tine este ca fumul pe care-l inspir în piept, rămâne ceea ce trebuie.

-Învață-mă ceva!

-Drumul, ține drumul, doar drumul, mergi înainte!



__________________

* Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală , ed. Univers, 2006, pag.180-181

Drumul spre casă

drumul

N-are nici o importanță felul în care mă poartă drumul. Cu vreo ocazie, cu autobuzul sau uneori chiar pe jos nu mai are nici o relevanță. Important este să ajung acasă.
Mai am o sticluță pe care o pup de multe ori până-mi trece, și rupt de oboseală adorm strâmb.
Dimineața mă sună microbuzul și fără să mănânc sau să beau apă fumez câteva țigări în drumul spre oraș. Zece ore pun gresie și faianță, marmură sau travertin, pavez sau acopăr cu țiglă, ce contează ce fac, câștig bine. La întoarcere pun sub braț o balenă de bere, la lumina unei lumânări citesc din Poe.

Apoi mă pun să pup sticla, tăria mă încălzește bine. Trebuie să țină măcar șase ore, căldura, căci toamna se joacă deja cu frunzele. Vă prezint casa:

casa de la margine de drum

În afară de

În afară de copilul nou-născut,
În afară de ciuta ce privește cu ochi umezi orizontul,
În afară de beluga ce trântește cu nasul valul,
În afară de morunul perlat ce plimbă nămolul,
În afară de libelula ce oprește zborul;
Și...

În afară de melcul și salamandra ce-și prelinge calea,
În afară de râma și cârtița ce-și sapă drumul,
În afară de apa ce-și caută valea
Și în afară de cei ce privesc pământul:

Rămâne zgomotul pe care fiecare reușește să-l facă;
Rămâne planta ce-și privește remușcarea;
Rămâne floarea ce n-a reușit să tacă;
Rămâne în final vântul și ploaia,
                 și cei ce au mușcat căderea.

Dar nimeni nu ne-a spus că toate astea,
Fac oprobriul apei, vântului și mișcării.
Nimeni nu ne-a spus că verdele căii,
Este lumina de cleștar a văii.

„Noaptea îl apăra pe Corson de Monstru, ai cărui ochi nu percepeau nici infraroșul, nici chiar roșul, dar care vedeau destul de bine în ultraviolet. Era de asemenea în stare să se deplaseze în întuneric, proiectînd o fîșie de ultrasunete. Dar era mult prea ocupat să se înduioșeze de el însuși pentru a începe să-l urmărească pe Corson.
Corson se străduia cu disperare să înțeleagă natura durerii Monstrului. Era aproape sigur că Monstrul nu cunoștea frica.”

Gérard Klein, Seniorii războiului, ed. Univers, 1975, pag.19

O suprafață plană, reflectorizantă, curbată de obiectivul lacom de lumină, ascunde în spatele celui ce o privește toți monștrii acestei lumi -ochiul atent îi decupează în imaginarul unei minții curioase. Există o apăsare ce provine din preistorie, memoria unui Monstru ce bântuie lumile noastre, venind de undeva, căutând drumul spre casă.

Renașteri, morți, sevraje - à la Kerouac

Muzeul de Arheologie și Istorie Națională din Athina (Atena)

≪ Pentru o clipă doar, reușisem să ajung la acea culme a extazului pe care dorisem dintotdeauna să o ating, ieșirea completă din timpul cronologic în tărâmul umbrelor veșnice și miracolul simțit în întunecimea lumii muritoare și senzația că moartea mă îmboldește să merg înainte, ca o fantomă care se urmărește pe sine însăși, iar eu mă grăbesc, precum marinarii legați la ochi, pe o scândură de unde toți îngerii s-au aruncat în genunea sfântă a necreatului pustiu, ei , îngerii, preaputernice și de neînchipuit  străluciri ale Miezului arzător al Minții, infinite tărâmuri ale belșugului deschizând aripile și prăbușindu-se în fermecate roiuri de fluturi ale paradisului.


Auzeam un murmur și-un foșnet indescriptibile care nu erau în auzul meu, ci veneau de peste tot și nu aveau de-a face cu sunetele. Am înțeles că murisem și renăscusem de infinite ori, dar nu-mi mai aminteam, deoarece trecerile din viață în moarte și înapoi la viață sunt atât de lesnicioase, o lucrare magică și inutilă, ca totala obișnuință și profunda ignoranță a gestului de a adormi și de a te trezi de un milion de ori.


Am înțeles acum că doar stabilitatea Minții lăuntrice făcea posibil acest du-te vino al nașterii și al morții, aidoma vântului care încrețește suprafața pură, senină, a oglinzii unei ape. Simțeam pendularea blândă a extazului ca pe o doză de heroină injectată în vena principală, ca pe o înghițitură de vin băută într-o după-amiază târzie, și m-am cutremurat. Picioarele mă furnicau. Credeam că am să mor atunci, pe loc. Dar n-am murit și am mai mers mai departe vreo șase kilometri și am cules zece chiștoace lungi și m-am întors la camera de hotel a lui Marylou și am turnat tutunul în pipa mea veche, pe care mi-am aprins-o. Eram prea tânăr ca să înțeleg ce se întâmplase cu mine. ≫

Jack Kerouac, Pe drum, Polirom 2009, pag.246-247

Troliu

        Cele ce vin pe cablu, că țin de informație, de teleskiscaunviziune, dau iluzia (optică) întoarcerii, dar aceasta nu se întâmplă imediat -așa cum s-ar crede mai sus, ci întoarcerea survine în urma unui ocol, a unui drum, prin care o mulțime de relee o joacă cum vor mușchii lor pentru ca noi să avem iluzia realității (tot optică).

În ceață - parcurs echilibrat

      motto
        Echipa ideală este alcătuită din trei, în ceață cei trei se pot înțelege.
        Când sunt mai mulți cineva se pierde.
        Când un popor este în ceață, ceața devine verde.


Clipele pe care timpul vieții mele trecute le-a rătăcit au fost uitate, erau clipele când eram eu rătăcit.
Nimeni n-a putut să-mi răspundă întrebării ce nuanța numărul acestora.
Acum pot spune că numărul este nelimitat, dar nu în sensul infinitului cum lesne s-ar înțelege, este nelimitat în urma zecimilor și sutimilor, și chiar a miimilor ce urmează aceste clipe.


Rătăcirea în contemporaneitate este un sindrom, fără calcul, fără urmare, ar fi sau ar trebui să fie o căutare. Nimeni în schimb nu caută, nici conducătorul grupului, nici martorul.


Rătăcirea este însoțită de fenomene ce o fac acută și datorită subiectivității se instalează cronicitatea; poporul meu se rătăcește.


Sigur că suntem câțiva care nu ne mai rătăcim, că ținem curb chiar drept, drumul la vale. Jos, ne putem regrupa să urcăm din nou. În stânga noastră doar fantome de stâlpi și umbre ce urcă.

În așteptarea caravanei

Pe coasta acelui munte în care comunitatea zidi cetatea și drumul ce se ferea de râul umflat anual de torente, caravana era așteptată de fiecare dată cu o sărbătoare. Felul astronomic era potrivit cu anunțarea iernii, cu înghețarea râului tumultuos, cu moartea temporară a naturii, cu retragerea vietăților domestice în grajdurile comune ale satului.

„Bărbații își ascuțeau topoarele și muierile fuioarele” amintește un vers despre acele vremuri. Iarna era grea, cocoșată de zăpadă, ascunsă de ceață. În fiecare seară se anunța ivirea caravanei, coincidența lăsa cel puțin o săptămână când, la primele sunete ivite din cornurile celor ce păzeau satul, lumea lăsa munca, somnul sau mâncatul și se repezea lacomă spre a vedea Caravana.

În felul ei, Caravana era singura sărbătoare adevărată prin care se putea arăta existența satului, altfel, oamenii, adică locuitorii acelor tărâmuri, erau prea preocupați de munca lor. De aceea existența celor din jurul lor părea absentă în decursul timpului; în schimb când sosea Caravana, toată munca, mâncarea și somnul se dădea la o parte, toate acestea pentru a începe Sărbătoarea!

Dar ce era era Caravana? sau de ce trecea ea pe aici? rostul ei era legat de sat prin relief, prin tărâm, țară, continent sau Cosmos?!

De fiecare dată, fără nici o deosebire, cel ce dorea să-și cumpere un bilet spre Nemurire, o putea face atunci când trecea Caravana. Atunci, nu cu bani puțini, nu fără trudă, oricine putea să-și cumpere Nemurirea. Unii munceau o viață, alții mureau înaintea Caravanei, și toți, nicidecum că vreun privilegiat avea vreun pas înainte, încercau să prindă un bilet ce mai departe le dădea gratis parcursul spre Nemurire. Ar fi fost vreun basm, sau mit, sau vreo interjecție compusă_contemporană, dar felul în care se petreceau lucrurile în acel sat de munte, în care templele erau părăsite și Zeii plecară de multă vreme, îmi aduce aminte de Ghilgameș.

Citind mitul sumerian, citind prietenia Eroului - Ghilgameș, cu Enkidu, mi-am dorit Nemurirea și la vârsta pe care o am, pot să profit de ceea ce munca mea de-o viață o poate produce, adică Biletul.
Am cumpărat Biletul,  nu mulți oameni aveau bani, mai departe pot scrie că anul acesta Sărbătoarea nu a fost pe măsura așteptării ei; recolte slabe, ape puține, bărbați slabi, femei puține.

Am primit Nemurirea!
Sunt Nemuritor!
Sunt Nemuritor; de multă vreme, nimic nu s-a schimbat, sunt tot în satul meu și tot în satul meu nimic nu se schimbă.
Caravana trece de fiecare dată, și noi, tot satul devenim Nemuritori. Este atâta Nemurire în noi!
De fiecare dată când unul dintre noi a plecat, noi l-am așteptat, și El, într-o Nemurire nu s-a mai întors!

Am aflat de curând că sunt bilete spre Murire, aici lucrurile stau mai mai greu, dar cred că mă voi înhăma la acestea, în felul meu așa văd drumul!

Sugrumarea subconștientului

http://dailybail.com/home/rothschild-bank-and-goldman-sachs-are-both-on-the-list-of-bo.html

≪    Dar pe vremea aceea străzile erau ringul lor de dans, iar eu îmi tîrșîiam  picioarele după ei, așa cum am făcut toată viața cu oamenii care mă interesează, pentru că singurii care există pentru mine sînt cei nebuni, nebuni după viață, nebuni să vorbească, dorind nebunește să fie mîntuiți, cei lacomi să aibă totul deodată, cei care nu se plictisesc niciodată și nu spun banalități, ci doar ard, ard, ard ca niște formidabile focuri de artificii, explodează aidoma unor păianjeni de foc printre stele, iar lumina albastră din mijloc face bum și toată lumea oftează: „Aaaah!” ≫

Jack Kerouac, Pe drum (On the road), Polirom, 2009, pag.12.

În spate

”În spatele norului;

pentru că în mintea mea există un paravan,

în spatele căruia,

personaje închipuite își duc o existență proprie.”

Doamna M

A scrie despre personajele închipuite din mintea ta nu este o tehnică nouă, a scrie despre visuri sau despre frustrări naști labilitate, dar a scrie despre disperarea celor din mintea ta, celor din spatele paravanului, pe care umbrele născute în acel teatru chinezesc le dă viață este ca și cum ai scrie despre cei din spatele norului ce aleargă astfel ascunși vederii tale, acei ce aleargă să ajungă înaintea ta acasă.

De aceea ficțiunea care străbate cartea încolăcește realul, strangulează viața adevărată, naște astfel cele mai teribile coșmaruri de care un om nu poate scăpa decât inversând rolurile. Să fie asta o soluție, o retragere bine gândită, un plan în care norul devine subiect principal?!

Cartea a fost scrisă în anii tineri ai Doamnei M, ea s-a așezat în rafturile bibliotecilor pentru a completa colecția, fiind subțire trece neobservată, degetul abia simte discontinuitatea planului vertical pe care se perindă în a da ochiului titlul dorit, de aceea poate această nuvelă se numește ”În spate”.

Acum -tot pentru cititorii tineri, revelațiile personale descrise privind evadările în spatele norului, nasc pasiuni, interpretări și nuvela a ajuns să fie reeditată de mai multe ori.

”Am să încerc de data asta să le iau lumina, în întuneric umbrele rămân înghețate. Unde? dacă nu pe o plajă însorită, în soarele cel mai puternic, cu ochii larg deschiși, în mirosul acela verde-sărat; îi pot potoli. Acum știu cum: voi aștepta un nor, mă voi ascunde în spatele lui. Să caut prima dată norul, trebuie să fie ceva cu totul și cu totul ieșit din comun, trebuie să mă pregătesc deci de-o călătorie.”

De aici încolo

Acolo unde un drum se termină, începe altul.
Bicicleta privi sfârșitul drumului, privi cum stăpânul părăsește uscatul pentru a începe un alt drum; pe mare. Aceste granițe ale unor lumi antagonice, cea de uscat cu cea de apă, îl fac pe privitor să înțeleagă mai bine permisivitatea teritoriilor, astfel omul ce privește devine călător, dorește să petreacă toate lumile și să le cunoască ; astfel încep marile călătorii.


Privind la ceea ce se află dincolo de graniță, bicicleta speră în repaosul ei, că odată și-odată va putea putea pluti și ea,  în timp ce stăpânul ei, aflat la pescuit privește cerul; doi pescăruși se întorceau din insule. Va putea el vreodată zbura, gândi omul.


De aceea aflându-ne în cealaltă parte, privind peste graniță ne dorim să fim acolo, granița fiind de fapt în mintea noastră și dacă într-adevăr dorim să zburăm, se poate, să plutim, la fel, ceea ce nu se poate este să gândim ca o plutitoare sau ca o zburătoare, când reușim și am întâlnit oameni care au reușit asta, am primit de la ei permisiunea de-a scrie că ei nu mai au nevoie de a călători.


Dintr-o dată acest lucru să fie revelator? adică să se poată extrage acea imagine din memorie care să se potrivească cu cea prezentă. Privești cerul; a zbura, vezi păsările, apoi vezi numai aripile, portanța, legea fizicii, efectul Coandă, particule, ce rămâne nevăzut? Vidul!


De aceea bicicleta își spuse: de aici încolo!

Jumătatea drumului

Pe cât iubesc eu drumul, parcursul lui, am avut ocazia să citesc despre jumătatea lui.  Tot ceea ce a fost până atunci ghid, far, s-a pierdut la jumătate. Şi mai departe? Întoarcerea?!


Da, tot ceea ce se împarte se dă înapoi. Numai lucrurile neîmpărţite ne rămân nouă. Nu este un fel egoist de a gândi, este ceea ce se întâmplă. Cine are de pomenit "de jumătate" are de dăruit, tocmai de aceea felul meu personal în care judec jumătatea, îmi lasă aici drumul neterminat. Drumul trebuie să se oprească, a călători la nesfârşit este -dacă pot întrebuinţa cascada, vis în vis. De aceea în viaţa noastră ne oprim doar de câteva ori, la jumătate, la jumătatea jumătăţii şi poate rar de tot la jumătatea jumătăţilor rămase.


Doresc să mă întâlnesc la jumătatea drumului, doresc acel defileu ce desparte două teritorii în graniţa cărora sunt munţii, doresc dusul fără să mă gândesc la retur, ori tocmai acesta termină călătoria. Astfel călătoria este de fapt un dus şi un întors, acolo unde ajungem este jumătatea drumului. Este o candoare în această jumătate, nu contează care, prima sau a doua, este ceea ce simt că pot primi.

Drumuri

     Dacă aceste drumuri, reale şi bine urmărite, au alcătuit o hartă ca o oglindă a terenului în care toate dejecţiile unui confort uman se pierd, la fel există o hartă a minţii omului, în care toate drumurile care se intersectează, care se suprapun, care se diferenţiază ca importanţă, ca viteză; toate în final nu fac altceva decât să ducă la periferie ceea ce omul nu mai doreşte să gândească. Am constatat în persoana mea că la periferia minţii mele am ascuns metale rare şi grele, asemeni celor care fac parte din componentele cele mai tehnologizate, cele mai comunicante ale umanităţii, asemeni celor care se doresc a fi reciclate şi reintroduse în circuitul industrial. Când obosesc, trag o fugă la periferie, mă aşteaptă ideea în forma ei brută şi nealterată, doritoare să parvină în forma ei cea mai de preţ, ideologia.