Vânătoarea

Secolul curbat al traiectoriilor date de harpoane poate fi uitat, vânătoarea poartă prelegeri ce țin de existență și nu de moarte. Toate iubirile eroice ce privesc trofee zac epuizate în muzee roase de molii. Interesul poartă anvergura cunoașterii, al dialogului, al petrecerii; a conștientului trecutul prin filtrul partenerilor prezenți.

Pylos -pescari

Am impresia imediată că pescarii au observat ceva și aparent imaginea are unghiul ascuns în subsol, în legendă, în ceea ce ulterior poți afla din alte surse, din alte idei.

Moby Dick este prezent și orice atracție marină te poate purta într-acolo, orice plasă pescărească poartă urma unei mușcături mortale, ca și orice pescar pe care frica l-a mutat pe țărm.

Am asistat la flecăreala celor doi corsicani cu privire la peștele mic și umed.
Pe departe istoria cicatricilor a fost ocolită, recursul eroic uitat, dialogul stopat.

Nu există o realitate a uscatului și o realitate a mării compatibile în adevăr; Atlantida aparține mării și Zeii aparțin uscatului, povestea lui Poseidon ține doar de o împărțire, iar Ocean depășea înțelegerea valorii de o mie.

Omul pe mare este un rătăcit, un exilat purtat de vânt și valuri, pe care destinația a încercat să-l pună-n drepturi, să-i dea valoare. Destinația, scopul călătoriei ține de parcurs, de poveste, de eroism; așa ne întoarcem la traiectoria inițială a poveștii noastre. Ne întoarcem la observație, la detaliu, la nori și la soare, la navigație.

Eseul meu scurt este despre călătoria eu-ului printr-un prezent absolutizat de informație, abrutizat de falsitatea prezentării acestei din urmă informații: informația.

Nu Ulise pe insula vrăjitoarei Circe a fost indus în eroare asupra realității și a pierdut trei ani pentru a-și relua călătoria?! Călătoria = drumul spre Itaka.

Cred că pe insula nimfei Calypso a pierdut mai mult, unde Zeus într-un acces de umanitate l-a eliberat.

Atunci ce dorim dintr-o poveste? Ceea ce ne poate orbi imediat orice înțelegere și trecerea în uitare a felului existențial de a fi om, sau căutarea unui adevăr ce ne poate purta peren într-o călătorie homerică nemuritoare?!

(Futui ce pleonasm triplu poate fi: „peren într-o călătorie homerică nemuritoare”)

Sunt bine, trăiesc

Piața Libertății - Monumentul Ciumei, Timișoara

Țin să mulțumesc cititorilor, se pare că unii nu m-au abandonat; orfan fiind tot aș fi scris, dar așa cu țâța-n gură sunt zglobiu.
Vara asta tot în Grecia merg, undeva pe lângă Koroni, o cetate venețiană care se află în sudul Peloponezului, în sudul peninsulei Messenia; deja locuri cunoscute.

Sud la sud, departe - cât mai departe. În limba călătorului cuvintele nu sunt necunoscute, pentru că el vorbește de locuri, iar locurile sunt binecunoscute, infinite. Uneori mă trezesc că ating cu privirea cetăți necunoscute, porți pitite și secrete în umbra măslinilor, coridoare subterane, rezervoare de apă; așa am visat cetate Micene (Mycenae). Îmi este dor de dealul acela, de culmea bătută de soare între cele două vârfuri de munte; Ilias, Zara. Îmi este dor de piatra care dă naștere mitului, care izbește neîncetat poarta realității, pentru ca omul să se mai trezească odată. Cu gândul la zei, a început poezia, cu fuga de ei filosofia.

Poarta Nordică Arcadiană - Messenia

Legendara poartă rotundă (tholos) de la Messenia

Nu sunt multe cuvinte pentru a exprima trecerea. Lipsa acestora, a cuvintelor -preludiul tăcerii, ne face cuminți în fața monumentului. Aici mi-ar fi plăcut să fie și Brâncuși.

Una din poate singurele porți rotunde aparținând Greciei antice se află aici; la Messenia, la nord-vest de Kalamata, iar poarta este la nord, nord de Messenia.

În acest loc exista o piață -după cum povestește Pausanias, unde comerțul arăta -după cum cred eu, asemeni unui duty free actual. Călătorii care intrau puteau să-și cumpere lucruri pe care de cele mai multe ori nu le găseau în oraș, acestea fiind aduse din împrejurimi și mă refer la elementele ce țin de transport: sfori, șei, zăbale, arme, curele, îmbrăcăminte... iar cei care ieșeau, găseau aici merinde, apă, aproape tot ce ține de supraviețuirea în fața unui drum lung.

În mijlocul pieții nu există ecou, cuvintele sunt înghițite de forma geometrică, zgomotul se strecoară afară, în felul acesta limbajul dispare. În locul acestuia apare mimica, socoteala pe degete, privirea... iar eu m-am simțit privit.

Leonidas has left the building

Una dintre concurențele cele mai puternice țin de fapt de imagine, cealaltă de interpretarea imaginii, abia a treia putem să scriem că ține de sunet, dacă nu cumva imaginea se intercalează cu impresia privitorului, și atunci sunetul cade pe locul patru.

Ceea ce scriu ține de Elvis, care în lipsa sunetului a creat o mulțime de legende, în schimb imaginea a înlocuit sunetul și de aceea, ceea ce trebuia să se audă de fapt a căzut cu cel puțin un loc mai jos.

Una dintre cele mai valoroase sculpturi ale Greciei călătorește și totuși pe noi nu ne interesează ceea ce spartanii aveau ca loc de valoare; lupta. Pe noi ne interesează imaginea, rotirea, profunzimea.

Eu sunt unul dintre puținii vizitatori anuali care n-au habar cum arată Spartanul.
Spartanul este plecat.
Este într-o călătorie.

Suprapuneri

Ionic Sea - View of Katakolo peninsula

Mario Vargas Llosa
≪Pentru că și aceasta este o trăsătură fundamentală a eroului din Odiseea, și, probabil, principala, mai importantă decât cea de războinic și de protagonist al unor isprăvi trăite: aceea de povestitor de povești. A trăit oare Odiseu minunatele istorii pe care le spune uluiților feaci de la curtea regelui Alcinou?

Nu există cale s-o știm. S-ar putea să fie așa, iar excelenta lui memorie și abilitatea de a nara să se adauge harurilor omului de acțiune. Dar s-ar putea întâmpla și ca el să fie un genial născocitor, primul din acea stirpe a marilor fabricanți de minciuni literare, atât de seducătoare, încât cititorii le prefac uneori în adevăruri, dându-le crezare: fantaștii.

În poem există indicii că Odiseu spune neadevăruri, deoarece în fața unor spectatori diferiți se contrazice și oferă alte versiuni ale aceluiași fapt ori personaj. Dacă, înainte de a fi un erou al vieții, Odiseu ar fi unul al imaginației, ar ieși sărăcit?  Nicidecum: pur și simplu ceea ce ar povesti ar fi o altă istorie decât aceea în care se juca atât rolul protagonistului, cât și pe cel al copistului; în ea, regele din Itaca ar fi iluzionistul, născocitorul.

Ajunge să te apleci asupra amețitoarelor bibliografii generate de Odiseea ca să înțelegi că vor exista mereu suficiente argumente pentru a conferi ambelor lecturi ale personajului o mare forță de convingere.

Odiseu este un personaj ambiguu, nu se lasă închis în vreun sertar, se sustrage oricărei tentative de a-l îngrădi într-o personalitate univocă. Această ambiguitate e una din seducțiile sale: să exiști în același timp în lumea realității și fanteziei, în istorie și mit, în minciună și adevăr, în ceea ce a trăit și în ceea ce a visat.

Fapt este că, de aproape trei mii de ani, suntem subjugați de vraja lui Odiseu. Puține opere ne fac să înțelegem mai bine  ce putere de a îmbogăți viața prozaică, existența banală a imensei majorități a oamenilor este ficțiunea. Datorită lui, navigator fără voie sau palavragiu simulator, viața mediocră în care suntem înglodați se șterge, iar locul i-l ia alta, plină de fapte brave și de schimbări neobișnuite, de culoare și violență, de delicatețe și miracol, de gingășie și pasiune. O viață de peripeții incredibile, care, mulțumită puterii de convingere a lui Odiseu, apar drept adevărate, dat fiind că, citindu-le ori auzindu-le, le trăim odată cu el.

În cultura occidentală există o constantă: fascinația pentru ființele omenești care sparg limitele, care, în loc să se supună servituțiilor posibilului, se încăpățânează, împotriva oricărei logici, să caute imposibilul.

Quijote este una dintre paradigmele acestui eroism tragic, ale acelui ideal pe care, deși cruda realitate îl face fărâme, îl urmărește neîncetat, stimulându-ne prin exemplul său să sperăm inaccesibilul. Poate că cineva îl va atinge, așa cum l-a atins Odiseu, în zorii istoriei. Și, oricum, chiar dacă acesta ar fi o himeră, rămâne mereu stratagema călătoriei în ficțiune — minciună care se trăiește de-adevăratelea — unde toate limitele pot fi încălcate, precum că nu există limite sau pentru că, în ea o ființă muritoare și efemeră precum regele din Itaca poate să înfrângă până și zei atât de puternici cum sunt Poseidon sau Helios Hiperion.≫

Mario Vargas Llosa, Odiseu și Penelopa, ed. Curtea Veche, 2010, pag. 90-91.

Kinda promises... „Călătorie în Grecia”

Primele realizări mamut; 80x60 și 100x70 cm

Grecia văzută în felul călătorului Scorchfield va fi o expoziție de fotografie pe suprafețe mari.
Acum ne pregătim și alegem imagini.
Poate va fi și o proiecție, chestia cu legile drepturilor de autor în privința muzicii devine o problemă. Vom vedea.
Vor fi cam la 30 de exponate mari și cam tot atâtea mai mici.
Imaginile vor fi însoțite de texte.
Bineînțeles că antichitatea greacă va fi prezentă, dar nu numai, căci contemporanul ne ia pe dinainte.
Se poate numi asta o surpriză?

Still boring

Cu ochii pe calendar, călătoria-i departe, zilele-s trecătoare.
Nimic nu pare mai perfect decât plictiseala, dar ea nu vine; încă nu!
Omului îi este dată munca -pentru ce-i ce o petrec, pentru restul este doar o așteptare.
În final doar speranța, că vin vremurile odată cu plecarea berzelor, că vei împacheta, că vei pleca.

Nu reușim să ne plictisim, nu avem livada sau grădina necesară.

Ulise și Penelopa - mitul unei înțelegeri

http://lemmasoft.renai.us/forums/viewtopic.php?f=46&t=204&start=4200

Lumea-n vânt. Cutezarea. Călătoria, fie ea cu vântul potrivnic, n-o face mai dorită, ci doar mai grea.
Ulise pleacă din Itaca lui cea dragă la război, lăsându-și nevasta -Penelopa, în grija mamei -grea grijă și peste toate  mai era și un copil, Telemah, care abia gângurea. Plugul l-a iertat.

Întreb și eu: oare acestă plecare, nu este cumva și o înțelegere, ca preambul, nu ca ca regie!
Mă mir și eu: oare toate aceste lucruri nu se repetă și toți care eșuează, nu sunt aidoma tovarășilor lui Ulise?
Verific și eu: nu există totuși o simbolistică, o nuanțare subtilă, a luminii ce dă de fapt cunoaștere?

Dacă scriu că alții înaintea mea au rezolvat misterul și eu doar trebuie să-l verific prin mine, ar fi ceva greșit, sau dimpotrivă viața mi-ar fi mai simplă, existând deja o rezolvare. Ori retorica aceasta care mă înconjoară mă face să trăiesc, în lipsa ei aș fi o gumă de șters.

Indra Kagis McEwen
≪Hestia, căminul, este substantivul feminin legat de verbul histémi, „eu înalț”, o legătură care accentuată mai departe de ortografia ioniană a lui hestia ca histia. Însă histia (neutru plural) sînt de asemenea vele, așa cum s-a remarcat mai devreme. De asemenea legat de verbul histémi, și esențial constituirii fiecărei gospodării grecești drept cămin al său, era războiul de țesut. un război de țesut grec nu era orizontal, ci pus drept, și era histon. Astfel era catargul unei nave.

Totul în Elada acelor secole timpurii era în mișcare; nu numai în lumea divină a zeilor și physis-ului nemuritor, ci și în lumea umană (la acea vreme, încă nu total separată de divin), cu noile orașe și ordinea lor politică emergentă, și navele rapide care pleacă în expediții colonizatoare, purtînd în carcasele lor goale focurile de cămin ale orașelor-mamă către destinații îndepărtate, în toată lumea cunoscută.

Și astfel, în însăși imaginea polis-ului, anume a celui creat recent, și a cărui creare era o trăsătură atît de esențială, altarul (naos) zeiței a devenit o navă (naus) cu „vîsle [euére' eretma], aripile oricărei/Corăbii”. Statuia de cult a fost înlănțuită întrucît era, în esență, mobilă. Templului îi era acordată mobilitatea pentru că fusese, în esență, țintuit.≫

Indra Kagis McEwen, Străbunul lui Socrate, Idea Print&Design, 2011, pag.99-100.

Caragiale astăzi 20 august 2013

„Ai mare dreptate, dacă s-ar putea, ar trebui ca și silabele să fie scurtate.”

Zenon *

Ulise (Odysseas) coboară neinvitat pe insula vecină și fără preț de ceartă, fără șosete, se-ndreaptă spre teatru. Zăbavnic, vizitiul trăsurii îl duce ocolit pentru a vedea tot golful.

Călătorului nu-i pasă, știe că v-a pierde piesa, va pierde reprezentația, dacă nu cumva a început deja!
Ori apariția sa face parte din piesă, asta ca personaj necunoscut, asta ca felul în care Caragiale a transmis idea în care cele ce se văd par că nu există și totuși par că fac parte măcar din viitor, că prezentul oricum este în latrină.**

* Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, Zenon, 20, pag.223;

** citatul acesta nu există, este interpolat de autor.

Imaginea unei beții călătoare

Viscolul de Sorkin - o călătorie albă

Prima dimineață, a doua zi,  apoi seara - imagini Eugen F. (c)

Ai fost în Rusia?

Nu?!

Atunci du-te!

cel care a fost în Rusia

Rețeta unui roman transpare repede la Sorokin. Citind Viscolul, găsim alchimia specifică acestui scriitor, ceea ce uimește este saltul pe care-l face de la un stil la altul; pălmuiește ș-apoi mângâie (pe cititor). Scriu asta pentru a pomeni de „Inimile celor patru”, cu „Viscolul” se cam întrece în mângâieri, devine bunic -scriu asta despre scriitor.

Astfel de migrări sunt de înțeles, sunt perioade, sunt căderi, apoi renașteri; ș-apoi cine suntem noi să ghicim curbele pe care cine le face atunci când urcă sau atunci când coboară -tocmai pentru a urca?

„Viscolul” nu este roman, îl luăm ca atare, ne urcăm într-un autobuz. Suntem așadar într-un mijloc de transport, tocmai asta este călătoria pe care Sorokin ne-o livrează; mobilul, mobilitatea.
Nu suntem singuri. Și dacă suntem singuri -ceea ce pentru autorii de horror dă foarte bine, ei bine aici suntem cu șoferul. Ori aici povestea trebuie să aibă martorul ei, personajul ei principal -OK, dar și lentila ce amplifică sau dimpotrivă ignoră evenimentele -concavă sau convexă (sau invers -mă contrazice cineva?), trebuie să surprindă, prin acuitatea sa, mijlocul prin care autorul dorește să ne-o tragă. Sorokin este trăgătorul, dacă cineva nu știa până acum lucrul acesta.

Avem așadar o călătorie, două personaje -masculine, altfel aveam o poveste de dragoste; avem mai departe o destinație, al cărei scop îndeplinit dă o mare valoare umană. De unde plecăm nu se știe prea bine, mai avem așadar o rătăcire tipic rusească; în care cel care vine, cel care previne, are o problemă cu calul, sau cu roata, sau cu el însuși - sau s-ar putea fi „el însuși un revizor”. De aceea, toți scriitori ruși au o problemă cu originea evenimentului. Tolstoi, ca să rezolve problema, i-a făcut pe polonezi ruși, stai să scriu așa: polonezi=ruși. Tolstoi avea o problemă cu migrația, pe care Sorokin chiar vrea să o rezolve -nu că poate. Valurile de slavi au fost multiple -vezi pleonasmul, rușii cred că a fost unul singur; Tolstoi îl pomenește pe Ivan cel Groaznic ca pe un Burebista, și are dreptate, înainte de aceste pomeniri, toată lumea bea vin, mânca și futea, de unde originea în altceva, într-un conducător?!

Să reperăm obiectul, să lunetim personajul - Sorokin are buchetul de nuvele numit „Dimineața lunetistului”, de aceea povestea noastră începe într-o zi în care lumina ei este de abia la început; este ziua plecării. Ceea ce mai târziu află cititorul, este că plecarea este înaintea lui, înaintea celei ce a citit deja. Personajul principal, doctorul, a plecat înainte de a cumpăra el- cititorul, cartea din raft. Că el -cititorul, citește rândurile în care doctorul risipește ultimele energii ale cailor și rămâne în pană într-un sat, cerând alți cai, este o simplă coincidență. Viscolul acoperă totul și orice dorință de călătorie este înăbușită în alb.

Doctorul ne explică astfel, datorită eșuării lamentabile a vehiculului, că are o acțiune umanitară de înfăptuit. Nimeni nu sare, Poșta este închisă, oamenii ascunși, viscolul peste tot. Doctorul vine de undeva ca să se ducă altundeva, vine de unde are vaccinurile și pleacă unde să le inoculeze. Este o nuanțare a salvării lumii, a eroului ce poartă focul, a lui Prometeu.

Desigur că Sorokin, în lamentarea eroilor ce căutau drumul spre destinația ce trebuie salvată cu ajutorul acestui vaccin, ne rătăcește într-o circumferință ce nu depășește cincizeci de kilometri ca rază. În acest teritoriu, într-un loc strâmt, având în vedere țarina numită Mamma Rassia, are loc una din cele mai celebre drame, drama sfârșitului călătoriei.

Nimeni n-a reușit să termine călătoria mai tare ca Homer, nici călătoria (Odiseea) și nici bătălia (Iliada). Sorokin are curajul cel puțin, să o răstălmăcească -punctul lui forte. Finalul ne poartă într-o viziune proprie lui, este ceea ce răspunsul dă naștere interogării:
„Spune-mi ce vrei să ști ca să-ți spun întrebarea care va veni!”

 Viscolul ne alungă și ne îndreaptă spre teritorii necunoscute, nimeni nu ne salvează, suntem noi cu noi, zeii dispar, Dumnezeu a înghețat -demult, mai rămân alții cu noi, animalele -dacă avem, GPS-ul, dacă-l avem, Dorul, dacă-l avem, Iubirea, dacă mai putem, Dorința, dacă mai răsuflăm.

P.S.
Citindu-l pe Sorokin se poate scrie o altă preumblare; numită: Viscolul lui Sorokin.

O călătorie spre est

Tot filmul

Exista un timp al călătoriilor, al acelora, care preumblând prin lume aduceau zvonul prefacerilor; caravanele.
Nu numai marfa care făcea obiectul de comerț era valoroasă, dar și veștile pe care acești negustori le aduceau dintr-o lume care pentru mulți ea nu exista, vești care erau poate mai prețioase ca marfa, mai ales pentru acei care apreciau asta.

Dacă astăzi împărțeala nu mai există în realitate, doar așa numitul share virtual -care de multe ori nu merge din cauza drepturilor de autor, atunci, puținul se dădea în liniștea unei muzici, a unei tresăriri din firul poveștii sau pur și simplu a unei așteptării. Se aștepta noaptea ce avea să vină, dimineața și apoi din nou călătoria.

Sunt imagini pe care le-am privit cu stupoare, sunt trăiri ale unor personaje care cu mijloace rudimentare au realizat un mare documentar într-o mare călătorie.

Într-o noapte cu stele multe, după ce toate ploile de primăvară îmi trezeau instincturi diluviene - de a-mi construi o barcă, am văzut acest film: Grass: A Nation's Battle for Life (1925).

În final, barca să mă ducă departe în căutarea unui popor necunoscut și neaflat, despre care se știe doar o poveste.
Eroii acestei călătorii de la 1925 sunt Marguerite Harrison, Merian C. Cooper și Ernest B. Schoedsack. Oameni care au avut parte de-o viață plină, murind la vârste venerabile.

Pentru cei curioși, vizionare plăcută.

Traveling - călătoria

Imagini de pe telescaun

Basmul că într-o clipă îți poți vedea întreaga viață poate fi adevărat numai în cazul în care clipa de care povestim precede moartea. De aceea acest adevăr insurmontabil nu poate exista fără martori, dar ei sunt morți și toată lumea o știe.

O lumină de apus transfigura toată pădurea de foioase într-o hartă în care se putea citi lesne jaloanele prin care autorul vieții trecuse, marcase trecerea lui astfel. Din când în când, sau mai des, apar brazii, statura lor ascuțită nu convine fagilor jalonați de verticalitatea naturală. Avem de-a face cu un război al figurilor, în care Oblio este bad guy.

Fidelis

Pe spinarea balenei Moby Dick

Fidelis, cuvânt respectat într-o epocă imperială, preluat apoi de toate lojele și partidele politice, enunțat ca patriotism, astăzi el se revede într-o oglindă strict casnică, familială. Fidel, cine-i fidel? Nu despre cel din Cuba vreau să scriu acum -cu toate că-i admir fidelitatea, fie ea deviantă (asta-i repede).

Fidel ar fi, să-ți fi tu însuți cititor, povestitor, dar și antrenor, dornic de viteză, de vânt.
A venit vremea când secunda este prețuită și paharul măsurat, toate se comprimă, anii trec repede.
Iubesc sportul, și cred că mai presus de el este doar conștiința, restul; cele citite, văzute, învățate, pot fi uitate repede într-un alzheimer ivit pe neașteptate, la toaletă te duce doar sportul, sau sportivul/sportiva.

Nu uitați  de mens sana in corpore sano, mă repet de fapt.
Trebuie să-ți înghețe puțin degetele, să ai febră musculară, să dormi buștean -ca niciodată, să dorești -ca niciodată, să vorbești -tot ca niciodată... poți asta în vârf de munte sau pe o plajă.

Habar n-am de ce am scris asta acum. Poate din pricina emoției călătoriei ce va urma. Eu nu am de fapt astfel de emoții, eu am impresia că doar ceva s-ar întâmpla. Vreun fulger poate în plină ninsoare.

Plictiseala unui tren

Ghicitoare
În drum spre ce, am întâlnit de ce.
Am privit un ce, izbit de către ce.
Onoare celui fiind ce, că l-a inventat pe ce.

_____________________________________

Mi-am părăsit orașul acum o săptămână prins de fervoarea unui dinamism alb.

Am fost oprit de trenul depășit deja -care neștiind asta, a trecut pe lângă  mine asemeni Zmeului ce o caută pe Ileana Cosînzeana.

Am știut atunci clar, neted, că trenul în călătoria sa se plictisea iar eu în bariera mea îi admiram monotonia.

Să fie viteza sau claritatea traversării? A netedului, a planului? Mașina mea avea o umbră cât casa; era atât de dimineață.

Disperări; setea și foamea

Întotdeauna la destinație, atunci când drumul lung s-a terminat, când oboseala a devenit cronică, se merită a se servi o masă deosebită. Oricâtă apă sau suc s-a băut pe drum, setea a revenit la masă și a făcut pe unul dintre copii să verse paharul cu apă. Efortul de-a schimba fața de masă era prea mare, așa că lumea s-a așezat să mănânce ceea ce fiecare a ales cu bună_știință și s-a mâncat în disperare.

Spre seară, vântul a încetat, soseau alți călători, soseau feriboturile din insulele Cicladice. Portul Rafina se umplea brusc cu agitația noilor veniți, autocarele întorceau în parcarea portului, motoarele țineau isonul celor de pe vapoare, după o jumătate de oră a revenit liniștea. La plecare, la ieșire, sub meniul oficial,     m-am întâlnit cu țara mea.

Disperările, precum setea și foamea au încetat, începeau altele.

Moartea Marelui Călător

http://www.cleyenne.com/2010/07/some-shots-of-my-favourite-movies.html 

Marele Călător muri. Înainte cu un ceas mai putea vorbi, apoi veni întunericul, orbise. Cei din jurul său tăceau de multă vreme, aici călătoria se încheia.


„Ceea ce mi s-a împlinit n-am luat cu mine, ceea ce n-are să se împlinească rămâne cu mine”, mai spuse Marele Călător din întunericul său.

Nereușite încercuite

pentru Silvana

       Toate nereușitele mele se vor strânge într-o carte, carte care va alcătui geometric un compas, versurile vor distila mijlocul prin care înțelesurile vor fi orizontale.
       Sunt sigur că se înțelege că este vorba despre un volum de versuri.
       Versuri necitite, dar așteptate, înnoptate într-o căsuță poștală.
       Frigul, gerul sau iarna n-au oprit niciodată poeții. N-au oprit rimele sau versurile, fie ele hexametrice sau pentametrice,  în felul acesta n-au oprit suflarea.
       Am așteptat cartea, n-a venit.
       Un arc compus în timp petrece momentele în care cartea călătorește; ea va veni.
       Un timp cioplit privește versurile în care se povestește sosirea sau odiseic se amintește întâlnirea sau πέρασε, sau mai bine nu mai scriu nimic.

În spate

”În spatele norului;

pentru că în mintea mea există un paravan,

în spatele căruia,

personaje închipuite își duc o existență proprie.”

Doamna M

A scrie despre personajele închipuite din mintea ta nu este o tehnică nouă, a scrie despre visuri sau despre frustrări naști labilitate, dar a scrie despre disperarea celor din mintea ta, celor din spatele paravanului, pe care umbrele născute în acel teatru chinezesc le dă viață este ca și cum ai scrie despre cei din spatele norului ce aleargă astfel ascunși vederii tale, acei ce aleargă să ajungă înaintea ta acasă.

De aceea ficțiunea care străbate cartea încolăcește realul, strangulează viața adevărată, naște astfel cele mai teribile coșmaruri de care un om nu poate scăpa decât inversând rolurile. Să fie asta o soluție, o retragere bine gândită, un plan în care norul devine subiect principal?!

Cartea a fost scrisă în anii tineri ai Doamnei M, ea s-a așezat în rafturile bibliotecilor pentru a completa colecția, fiind subțire trece neobservată, degetul abia simte discontinuitatea planului vertical pe care se perindă în a da ochiului titlul dorit, de aceea poate această nuvelă se numește ”În spate”.

Acum -tot pentru cititorii tineri, revelațiile personale descrise privind evadările în spatele norului, nasc pasiuni, interpretări și nuvela a ajuns să fie reeditată de mai multe ori.

”Am să încerc de data asta să le iau lumina, în întuneric umbrele rămân înghețate. Unde? dacă nu pe o plajă însorită, în soarele cel mai puternic, cu ochii larg deschiși, în mirosul acela verde-sărat; îi pot potoli. Acum știu cum: voi aștepta un nor, mă voi ascunde în spatele lui. Să caut prima dată norul, trebuie să fie ceva cu totul și cu totul ieșit din comun, trebuie să mă pregătesc deci de-o călătorie.”

De aici încolo

Acolo unde un drum se termină, începe altul.
Bicicleta privi sfârșitul drumului, privi cum stăpânul părăsește uscatul pentru a începe un alt drum; pe mare. Aceste granițe ale unor lumi antagonice, cea de uscat cu cea de apă, îl fac pe privitor să înțeleagă mai bine permisivitatea teritoriilor, astfel omul ce privește devine călător, dorește să petreacă toate lumile și să le cunoască ; astfel încep marile călătorii.


Privind la ceea ce se află dincolo de graniță, bicicleta speră în repaosul ei, că odată și-odată va putea putea pluti și ea,  în timp ce stăpânul ei, aflat la pescuit privește cerul; doi pescăruși se întorceau din insule. Va putea el vreodată zbura, gândi omul.


De aceea aflându-ne în cealaltă parte, privind peste graniță ne dorim să fim acolo, granița fiind de fapt în mintea noastră și dacă într-adevăr dorim să zburăm, se poate, să plutim, la fel, ceea ce nu se poate este să gândim ca o plutitoare sau ca o zburătoare, când reușim și am întâlnit oameni care au reușit asta, am primit de la ei permisiunea de-a scrie că ei nu mai au nevoie de a călători.


Dintr-o dată acest lucru să fie revelator? adică să se poată extrage acea imagine din memorie care să se potrivească cu cea prezentă. Privești cerul; a zbura, vezi păsările, apoi vezi numai aripile, portanța, legea fizicii, efectul Coandă, particule, ce rămâne nevăzut? Vidul!


De aceea bicicleta își spuse: de aici încolo!