Biletul alb

Pe cutia de lemn (tot a Iuliei Haşdeu), aflată pe masă sunt câteva manuscrise ale ei

motto
"Lupt împotriva neputinţei de-a ajunge la voi, de a vă transmite ideea mea în întregime. Am în interiorul meu, înaintea ochiului minţii imaginea vie şi clară a gândului meu; îl văd plin de lumină şi limpede, şi totuşi nu sunt în stare să vi-l înfăţişez aşa cum îl văd; se umbreşte înainte de a-l atinge; între voi şi mine este un nu ştiu ce fel de pâclă care îl estompează pe jumătate. Dar dacă nu aş avea această imagine ce arde înaintea ochilor mei, aş putea oare spune ceva? Sau nu aş fi în stare să dezvălui nimic din gândurile mele?"

Iulia Haşdeu sub pseudonimul Camille Armand

ficţiune

Autocarul opri brusc şi toţi elevii strigară, coborâră la fel, în strigăte de bucurie, astfel, scăpaţi de drumul lung şi chinuitor de început de dimineaţă. O parte din ei trecură strada îndreptându-se spre muzeul Nicolae Grigorescu, cei rămaşi priviră clădirea ascunsă între nuci, lângă ei era intrarea la Şcoala de Poliţie din Câmpina. Un ofiţer îi aştepta pentru vizita programată, sigur o parte din ei îşi vor dori să ajungă poliţişti. Un tânăr în schimb se desprinse din grup şi sub scuza că se duce cu ceilalţi la muzeu ajunse în curtea castelului în miniatură. Ajunse, sări gardul, îl sări ferit de pinii ce încadrau proprietatea şi neştiind unde se află, elevul se ascunse repede în dosul unei case ce se afla în imediata apropiere a gardului, de acolo urmări cu luare aminte muncitorii ce trebăluiau prin curtea castelului, unul dintre ei îl văzu şi-i făcu semn cu mâna. Nu mai era rost de fugă, iar pe deasupra mai era şi curiozitatea, de aceea răspunse chemării îndreptându-se repede spre cel ce-i făcuse semn cu mâna.


Omul nu era muncitor, dar arăta aşa, asta pentru că era inginerul-diriginte, cel ce avea în grijă toată renovarea clădirii. Îl învită înăuntru, intrară prin spate, pe lângă o uşă metalică şi ajunseră repede în mijlocul unei încăperi imense, peste tot erau cearceafuri albe învelind mobilele, locul mirosea a var. "- Nu asta ai vrut să vezi?!"


Elevul rămase mut, privi în sus o boltă cerească, avea stele şi nori, şi în mijloc, sus de tot era un ochi, care parcă-l ţintuia. "- Poţi să te plimbi pe aici, nu atingi nimic..." şi omul nostru plecă. Elevul privi apoi în jurul său, pe jos bucăţi de ziare, de hârtii, ar fi vrut să găsească ceva de scris să scrie ce simte, să scrie că parcă zboară, că a ajuns sus, pe scările metalice ce duceau chiar în mijloc semisferei, ameţea. Se aplecă, văzu o coală de hârtie, imaculată, parcă pusă în mod special acolo, mai departe era alta, căzuseră dintr-o mapă poate, sigur locul lor nu era acolo şi le strânse pe toate, când le numără erau 102 coli.


Se plimbă cu colile în mână în dorinţa de-a le pune undeva bine, ajuns într-o cameră, văzu ceea ce îi păru a fi un birou şi când dădu încet cearceaful plin de praf la o parte, citi: "mescioara de lucru, IULIEI HAŞDEU..." Trase încet de un sertar, apoi de celălalt, erau închise toate, dar stând jos, privi la o crăpătură sub tăblia de nuc a biroului şi introduse o coală de hârtie acolo, dar mai era puţin şi intra de tot. Un zgomot târâit veni din spate şi îl sperie, era inginerul ce-l apostrofă: "- Ţi-am zis să nu atingi nimic!" Elevul se sperie mai tare şi fugi cu colile strânse la piept, afară, ocoli tot în fugă clădirea care acum i se părea imensă şi întunecată, poarta principală era deschisă, o maşină cu remorcă se străduia să intre încet, simţea că înnebuneşte; se strecură între maşină şi poartă. O luă la stânga şi ajunse la autocar, acolo toţi se pregăteau de plecare.


La un an după cele întâmplate, părinţii elevului au fost anunţaţi că la Câmpina au de luat un teren în moştenire, aceştia habar nu aveau de aşa ceva. În urma vizitei, lucrurile se lămuriră, era vorba de-o rudă foarte îndepărtată. În timpul acestor evenimente elevul vizită din nou castelul, despre care citise acum, dar multe lucruri citite nu le pricepea.


Ajuns în camera amintită se aplecă puţin, mai mult din curiozitate, sub tăblia biroul mai era coala, pe care o trase încet cu scrijelind cu unghia lemnul.


Când privi, văzu că era scrisă. O ortografie impecabilă, ce părea ascunsă de secole îi începu povestea vieţii lui. Simţi că înnebuneşte, sau chiar înnebuni.