S-a dovedit a fi plutitor -zâmbetul, pentru că era fluviul în apropiere; chiar peste gard.
Ar trebui să împrumutăm mai des bucuria, naivitatea, sau visarea celor tineri. Nu mai putem face asta pentru că am devenit țepeni, lipsiți de acea elasticitate a momentului, noi trebuie să ne pregătim pentru a zâmbi, trebuie să ne alegem locul și timpul când putem râde din toată inima, doar așa este frumos; pentru noi.
Când am putea face asta și chiar ni se ivește ocazia, parcă ne cuprinde o durere de burtă și pe fața noastră apare acea culoare de căcat, la care i se mai adaugă un rictus morbid, de fapt plângem. Poate există, dar eu nu o știu, o lege a naturii care nu numai că ne desfrunzește de toate dorințele de fericire, dar ne bagă în față crăcile uscate, întortocheate, finale și deosebit zgârietoare ale copacului vieții. Dar toamna descrisă s-ar putea să existe doar în sufletul nostru și copacul nostru să fie încă verde și plin de sevă în realitatea vie petrecută împreună cu ceilalți, dar nu ne lasă un ce să fie altfel.
De aceea privind un zâmbet ce vine din toată inima pot scrie că asta este ce-mi place, este ce mă odihnește și mă face mai salubru în sentimente. Dacă zâmbetul plutește, se datorează tocmai stării lui molipsitoare și atunci când v-ați vindecat de această boală a veseliei, în oglindă vă privește ascuțișul scânteietor. Nu îmbătrânim fiind veseli, dar măcar spiritul veseliei să ne cuprindă când o privim la alții.
Excentritatea zâmbetului constă în infinitatea înfățișărilor, a neoboselii pe care o parcurge imaginea veseliei: zâmbetul nu se deteriorează niciodată. Închei în nereușita de-a fi alături de toate zâmbetele pe care le întâlnesc, dar nu abandonez, câteva tot le pescuiesc, așa lacustru.
am citit Jurnalul unei scriitoare, de Virginia Woolf ✍
Luni, 21 februarie 1927
De ce n-aș născoci un nou gen de piesă, ca de exemplu:
"O femeie cugetă...
El, de asemenea.
Cîntă o orgă.
Ea scrie.
Ei spun.
Ea cîntă
Noaptea glăsuiește.
Ei dau greș."
Cred că ar trebui să se desfășoare lucrurile în felul acesta, deși deocamdată nu văd cum. detașat de fapte, liber, totuși concentrat; proză, dar și poezie. Un roman și o piesă.
Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare, Rao, 2005, pag.129-130
