Mijlocul unui vis

http://www.colourlovers.com/print/blog/2009/06/12/vintage-color-design-circus-posters

Theodor Adorno - Minima Moralia

♜ Dacă te trezești în mijlocul unui vis, chiar de-ar fi coșmar, te simți dezamăgit, de parcă ai fi fost frustrat de partea lui cea mai bună. Visele fericite și împlinite sunt la fel de puține ca și, vorba lui Schubert, muzica veselă. Chiar și visul cel mai frumos își poartă ca un stigmat diferența de realitate, conștiința că nu ne procură decât simple iluzii. Iată de ce visurile cele mai frumoase sunt ca și fisurate. Această experiență a fost inegalabil fixată în descripția teatrului natural din Oklahoma în America lui Kafka.

Theodor Adorno, Minima Moralia, Grup EditoriaL Art, 2007, pag.129

Franz Kafka - America

♖ Karl văzu la un colț de stradă un afiș cu următorul anunț:
"Pe hipodromul din Clayton se angajează personal pentru teatrul din Oklahoma, azi de la ora șase dimineața până la miezul nopții!
Marele teatru din Oklahoma vă așteaptă!
Vă așteaptă doar azi, doar o dată!
Cine pierde ocazia acuma o pierde pentru totdeauna!
Cine se gândește la viitorul său, este omul potrivit!
Oricine este binevenit!
Cine vrea să fie artist să se prezinte!
Noi suntem teatrul care are nevoie de oricine, fiecare la locul lui!
Felicitări, pe această cale, celor care ne aleg!
Dar grăbiți-vă, pentru a ajunge la rând până la miezul nopții!
La ora douăsprezece totul se închide și nu se mai deschide!
Să fie blestemat cel care nu crede!
Către Clayton!"

Stăteau mulți oameni în fața panoului, dar se părea că nu existau prea mulți doritori să-și încerce norocul. Erau atât de multe afișe la tot pasul, încât nimeni nu le mai dădea crezare. Iar acest afiș părea și mai puțin demn de încredere decât erau afișele în general. În primul rând avea un mare cusur: nu scria nimic de plată. Dacă aceasta ar fi demnă de a fi menționată, pe afiș ar fi trebuit neapărat să fie scris cât li se plătea artiștilor; aceasta ar fi fost cea mai ispititoare parte. Oamenii nu se dădeau în vânt să devină artiști, dar toți voiau să-și câștige traiul. Pentru Karl acest afiș era o mare ispită. "Oricine este binevenit", scria acolo. Oricine, deci și Karl. Tot ceea ce făcuse până acum era uitat, nimeni nu îi mai reproșa nimic. Putea să solicite o slujbă care nu avea nimic înjositor, invitația se adresa tuturor în mod public! Și tot public se făcuse promisiunea că îl vor angaja și pe el.

Franz Kafka, America, ed. Univers, 2003, pag.203

Fructe pitice - aviz amatorilor

http://www.kawaikittens.com/

Theodor Adorno dixit:

Politețea lui Proust îl scutește pe cititor de rușinea de a se crede mai deștept decât autorul.


În secolul al XIX-lea, nemții și-au zugrăvit visele, dar nu s-au ales decât cu zarzavaturi pictate, ca din ele să iasă ceva de vis. Francezilor nu le-a trebui decât să picteze zarzavaturi, și din ele a ieșit ceva de vis.


În țările anglo-saxone, prostituatele arată de parcă ar livra, odată cu păcatul, și chinurile iadului.


Frumusețea peisajului american: faptul că în cel mai minuscul segment al său este înscrisă, ca expresie, nemăsurata imensitate a țării.


În memoria emigranților, fiecare friptură nemțească de căprioară are savoarea vânatului doborât de însuși Freischütz.


Nimic nu este adevărat în psihanaliză, cu excepția exagerărilor ei.


E suficient să asculți vântul pentru a ști dacă ești fericit. El este acela care îl avertizează pe cel nefericit că-i este casa șubredă și-l smulge din somnu-i fragil, plin de coșmaruri. Pe cel fericit îl anunță că este în siguranță: șuieratul său mânios arată că nu mai are nici o putere asupra acestuia.

http://www.kawaikittens.com/

Larma tăcută, dintotdeauna cunoscută nouă în vis, își găsește ecoul în starea de trezie din titlurile ziarelor.


Mitica vestire a lui Iov ia o nouă înfățișare odată cu radioul. Cel care comunică ceva pe un ton autoritar anunță nenorocirea. Solemn înseamnă pe englezește ceremonios și amenințător. Puterea societății din spatele celui care vorbește se întoarce automat împotriva celor cărora li se adresează.


Trecutul apropiat ni se prezintă mereu ca și cum ar fi fost nimicit de catastrofe.


La Hegel, conștiința de sine era adevărul certitudinii de sine însuși sau, cu cuvintele fenomenologiei, "imperiul unde libertatea se află la ea acasă". Când n-au înțeles nimic din toate acestea, burghezii și-au păstrat conștiința de sine cel puțin în orgoliul posesiei unei averi. Astăzi, self conscious nu mai înseamnă decât reflecția asupra binelui ca o conștientizare a propriilor limite și a neputinței: conștiința că nu ești nimic.

http://www.kawaikittens.com/

La mulți oameni a spune "eu" este deja o nerușinare.


Așchia din ochiul tău este cea mai bună lentilă.


Și cel mai sărman om este în stare să recunoască slăbiciunile omului celui mai ilustru și, tot așa, cel mai neghiob, erorile de gândire ale celui mai deștept.


Primul și unicul precept al eticii sexuale: acuzatorul n-are niciodată dreptate.


Totalitatea este neadevărul.

Theodor Adorno, Minima Moralia, Grup Editorial Art 2007, pag. 60-61

Soborul Zeiţelor

[...] operele pe placul ideologiei afirmative sînt şi cele aproape mereu orientate  către topos-ul, sfidat de respectivul tour de force, cum că marea artă ar trebui să fie simplă.


Nici cel mai însemnat criteriu de productivitate al analizei estetico-tehnice nu descoperă calea prin care o operă de artă devine tour de force. Doar la nivelul unei practici artistice ce se situează înafara conceptului uzual de cultură al artei, ideea de tour de force se prezintă dezvăluită; este poate motivul simpatiei dintre avangardă şi music hall ori variete, întîlnire a extremelor împotriva curentului intermediar, hrănindu-se cu interioritate, al unei arte care, prin caracterul ei cultural, trădează ceea ce arta ar trebui să fie.


Arta resimte la modul dureros apartenenţa estetică în caracterul principial al problemelor sale tehnice [...]

Theodor W. Adorno

http://mihaelapetrariu.blogspot.com/2011/05/soborul-zeitelor-proiect-pentru-spatiu.html

Pragul pe care am dori să-l trecem în vederea înţelegerii esteticului în artă este deja înalt, asta pentru că cel care a elaborat arta vine cu un bagaj -îndelung împăturit şi aşezat şi ordonat, prin care ne mută înţelegerea. "Mută" fiind cuvântul care ne absoarbe vorbele şi cel care ne alege locul (topos-ul); de unde privind opera de artă putem, minim, să înţelegem ceea ce privim.


Colega noastră de blog, în proiectul ei, a privit într-o perioadă în care arta se năştea pur şi simplu odată cu oamenii, asta pentru că arta, la fel ca vânătoarea sau pescuitul, era un mod de convieţuire şi de supravieţuire. Ontologicul, începutul acesteia, în forma noastră contemporană ne sperie, sentimentul provine de la faptul că unii -pasionaţi până la moarte, îşi pierd ani întregi pentru a înţelege ceea ce primitivul a creat la o scară a timpului de mii de ori mai mică.


Trebuie oarecum să fim entuziasmaţi de curajul acestei tinere, să desăvârşim faptul că se poate, şi să fim atenţi că: oarecum se întrece măsura, adică se ridică mai mult pragul. Fenomenul artistic ajunge vizibil în forma sa primitivă, adică populaţie mică: ochi puţini.


Ce este contemporan aici?
Tehnica!
Fără doar şi poate, tinerii aderă primii la noile forme de tehnică în ale artei, dacă nu ar fi aşa, toată arta de după al II -lea Război Mondial s-ar putea descărca într-un muzeu, ori spaţiul cucerit de aceşti postmodernişti ne duce cu gândul că cel mai bun muzeu ar fi însăşi Luna. Tocmai de aceea, într-un spirit larg, s-a ales Piaţa Mare din Sibiu pentru evocarea largă, a acestui Sobor de Zeiţe.


Însăşi denumirea de "sobor", ieşită din uzul curent, folosită mai des în religia autohtonă ne arată că "se pune ceva la cale"; dacă arheologii, mai ales antropologii au decis că figurile stau în cerc, că întrunirea are loc la o masă rotundă, este datorită semnelor solare ce abundă în culturile preistorice.

http://mihaelapetrariu.blogspot.com/2011/05/soborul-zeitelor-proiect-pentru-spatiu.html

Prin acest sobor contemporan, artista a reuşit să depăşească încâlcita interpretare, pe care eu personal o văd ca un sfat al ielelor, nicidecum ceva paşnic cum s-ar crede şi realizarea este de toată lauda. Cred că ar merita scrisă o istorie a acestui proiect, căci bănui că are o istorie bruscă, întocmai ca o sublimare. Ţin să amintesc că sublimarea este un fenomen de excepţie  datorită căruia se poate sări o stare pentru a ajunge la cealaltă, indiferent dacă cea finală se poate numi inferioară sau superioară.


"Sublimarea, de asemenea cea estetică, participă incontestabil la progresul civilizaţiei şi la procesul intra-estetic însuşi, dar posedă în egală măsură şi aspectul său ideologic: substituentul artă răpeşte sublimării, datorită neadevărului său, demnitatea reclamată pentru ea de întregul Clasicism, care a supravieţuit mai mult de două mii de ani, protejat fiind de autoritatea lui Aristotel.


Doctrina catharsis-ului îi impută de fapt artei principiul care, în final, aduce sub tutela sa industria culturală şi o administrează. Indiciul referitor la acest neadevăr este îndoiala privind faptul dacă s-a produs cumva vreodată efectul benefic al lui Aristotel; substituirea ar fi putut da naştere dintotdeauna instinctelor reprimate.


-Categoria Noului, care reprezintă în opera de artă ceea ce nu a fost încă şi prin care aceasta transcede, poartă stigmatul acelui Invariabil sub o înfăţişare permanent nouă. Conştiinţa, încătuşată pînă astăzi, nu este stăpîna Noului nici măcar în imagine: ea visează Noul, dar nu este capabilă să-şi imagineze Noul însuşi." *

De aceea închei prin a sublinia din nou curajul autoarei, care prin calea aleasă de creaţie nu ne-a arătat Noul, evidenţa fiind necesară, dar a deschis o cale de căutare şi reîmprospătare a Noului.

Vizitaţi toată lucrarea la adresa
http://mihaelapetrariu.blogspot.com/2011/05/soborul-zeitelor-proiect-pentru-spatiu.html

*
Theodor W. Adorno, Teoria estetică, Paralela 45, 2005, pag. 153, sus şi 339

Minima moralia - Theodor W. Adorno

"
83
Vicepreşedinte. Un sfat pentru intelectuali: nu lăsaţi pe nimeni să vă reprezinte! Fungibilitatea tuturor serviciilor şi tuturor oamenilor şi credinţa ce rezultă de aici, aceea că toţi ar trebui să ştie să le facă pe toate, constituie, în interiorul ordinii existente, o veritabilă piedică. Idealul egalitar al interşanjabilitaţii este o escrocherie, dacă nu este fondat pe principiul revocabilităţii şi al responsabilităţii faţă de rank and file. Cel mai puternic este tocmai acela care ştie să facă singur cât mai puţin posibil, dar îi poate delega pe alţii să facă tot ce va trece în contul numelui şi în beneficul lui. Aceasta seamănă cu colectivismul, dar nu este decât sentimentul de superioritate, în virtutea căruia puterea de a-i controla pe ceilalţi este scutită de muncă. În producţia materială, interşanjabilitatea are, într-adevăr o bază obiectivă. Cuantificarea procesului muncii tinde să reducă diferenţa dintre misiunea directorului general şi cea a individului de la staţia de benzină. A crede că administrarea unui trust în condiţiile actuale pretinde mai multă inteligenţă, experienţă sau mai mult antrenament decît citirea unui manometru este doar sărmană ideologie...
"

Theodor W. Adorno, Minima moralia, trad. Andrei Corbea, Bucureşti, Ed. Art 2007, pag.147 mijloc

photo by

http://drinkingupstream.wordpress.com/2008/12/22/foreword-to-the-new-series-philosophy-of-dwelling/#comment-140

___________________________________________________

Dacă privim acum, aşa cum stă problema, înţelegem starea ei, dar nu vom pricepe cum s-a ajuns aici. Nu vom înceta să nu-i dăm dreptate lui Adorno în situaţia crizată prin care trecem.
Ce avem noi de schimbat aici, chei franceze de la instalatori? Ce este această interşanjabilitate, eu din mine pentru tine?! Tu cu cei din mine pentru ei, dar ei? Ei sunt privitorii, lor nu le foloseşte acest schimb de idei, pentru că de fapt de asta este vorba. Trebuie să ne păstrăm rangul, acest termen de rank and file provine din terminologia militară: rank identic cu rang, cu gradaţie, în schimb file cu dosar, cu funcţie adică! În final este vorba de rang şi funcţie şi cum am fost noi obişnuiţi într-un trecut apropiat; funcţia bate rangul! În real toate aceste lucruri se petrec la club, în societate, noi nu putem migra după cum ne este dorinţa dintr-un nivel social în altul. Dacă dorim totuşi asta, trebuie să sacrificăm ceva: banii!
În acestă dorinţă totul se amestecă şi din acest mojar al frustrărilor, se naşte ideea de parvenire, dacă nu cumva ea renaşte de fapt la mulţi, ca acea dorinţă a copilăriei de-a avea jucăria copilului aflat în imediata apropiere.
Trăim un ev în care mass-media abundă cu ştiri despre "îmbogăţiţi peste noapte", viabili în diverse categorii: a celor ce au câştigat la loto (nu se va şti niciodată, cum?), a celor cu "afaceri la cheie" (nici despre aceste afaceri nu se cunosc multe), a celor cu un anumit trecut, a celor ce moştenesc, a celor ce reuşesc, cel puţin în final marea masă a îmbogăţiţilor peste noapte întrece orice statistică a unei munci evaluate corect în sensul acelei adevărate plusvalori capitaliste. În cazul de faţă oricine a reuşit prin ambiţie, prin virtutea împrejurărilor, prin ceea ce se cheamă oportunism sau alte cele. Ce mai contează drumul când există scurtături şi acelea create de societate, de imobilismul acesteia de-a se adapta la "săriturile" de cangur a acestor parveniţi.
Criza creată în aceştia ani aparţine de fapt, acestor tipi tari care, lipsiţi de orice educaţie şi scrupule, sunt incapabili de a da un răspuns, de aici ideea că nu mai contează cine conduce!
Angajaţii, aruncaţi pe trepte profesionale unde siliţi de frica părăsirii locului de muncă, reuşesc să echilibreze cât de cât, aşa numita productivitate a muncii, ajung în final, inconştient să conducă de fapt firma. În timp ce Marele patron se uită la ceas, jos la cazane, fochistul se uită la manometru şi face economie. Nuanţându-l pe Adorno s-ar putea ca acele celor două instrumente să arate nord-nord-est în acelaşi timp.