From the Greece

Odată cu drumurile, cu zborul, cu siajul, liniile drepte devine curbe -atât de curbe, încât se întorc la origini, la punctul de plecare; cele care scapă contrazic teoria Relativității.

Liniile care scapă de origini mai au o șansă de a deveni drepte prin intersecții, acestea trebuie să fie în unghiuri de sferturi de cerc, adică drepte, asta pentru că perpendicularele nu se întâlnesc în felul lor cu alte drepte decât în picioare, stând drept.

De aceea nu pot zbura sau înota la nesfârșit, în final trebuie să stau drept ca să privesc cum devin drum, zbor sau siaj.

Dansatoarea vieții

Greece, Messenia, Kalamata Museum

În ordinea dorințelor, în final, suntem ceea ce suntem. Știu că sună biblic, testamentar, dar faptul că suntem unde ne aflăm ni se datorează. Celelalte evenimente mai mult sau mai puțin fericite au gradul lor de deviere și de toleranță, așa cum la rândul nostru ne aflăm în mijlocul celor pe care-i înțelegem, îi acceptăm și-i tolerăm în final.

Corpul nostru devine ceea ce starea noastră interioară o determină și aici nu mă refer la cei cuprinși de boală sau de evenimente în care constrângerea devine cotidiană. În libertate, ajungem ceea ce ne dorim, sigur că mulți tânjesc după un efort care i-ar fi dus mai sus.

În dansul nostru viu, suntem muzica pe care o auzim și pe care o ascultăm ca fiind viața noastră.

Rămășițele de la Sparta - o ironie a istoriei

Teatrul antic de la Sparti (Sparta)

Pausanias pomenește de spartani în cartea a III-a Laconica, ca fiind cei ce se îngrijeau de arta războiului și doar de atât. Spartanii au fost cei care în două războaie îi distrug pe messenieni (vecini vestici cu ei), pe cei care inventaseră arta dansului și care aveau concursuri anuale de cântat și de dansat.

Locul pe unde intrau actorii (Parados) spre scenă (Skena)

Sunt două momente pentru Sparta, care prin amploarea lor prezentă au definitivat viitorul: primo fiind bătălia de la Leuctra (371 î.e.n.), când tebanii conduși de Epaminondas îi spulberă triunghiular pe spartani, recolonizează Messenia, secundo, vizigoții conduși de Alaric șterg în 396 e.n. Sparta de pe fața pământului.

Cartier modern al noului oraș Sparti (Sparta)

Ceea ce se întâmplă cu Sparta după cucerirea romană nu devine interesant, ceea ce este foarte interesant, devine teatrul pe care Sparta îl are și care supraviețuiește mult mai bine decât cetatea, decât templele, decât drumurile.

Coloane descoperite în apropierea teatrului

Coloanele de la Sparta au fost făurite de artiști, ele zac așteptând un timp celebru pentru a fi ridicate.
Trag concluzia că peste tot arta și cultura supraviețuiesc mult mai bine celorlalte ambiții, fie ele politice sau militare.
Martor fiind la Sparta, teatrul (nou descoperit) arată chiar bine față de pustiirea ce a avut loc ...

În așteptarea tătarului

Russian President Vladimir Putin, France's President Francois Hollande, German Chancellor Angela Merkel and Ukrainian President Petro Poroshenko (L-R) attend a meeting on Feb. 11, 2015 in Minsk.
© Mykola Lazarenko

≪Era o seară de octombrie cu o vreme nedefinită, cu pete de lumină roșiatică presărate ici-colo pe pământ, reflectate nu se știe de unde, și înghițite încet-încet de amurgul plumburiu.

Ca de obicei pe-nserat, sufletul lui Drogo era cuprins de o tulbure însuflețire poetică. Era ceasul speranțelor. În închipuirea lui febrilă începeau să se înfiripe din nou fanteziile eroice construite de atâtea ori în lungile ceasuri de gardă și îmbogățite zi de zi cu noi amănunte. De obicei, își imagina o bătălie disperată purtată de el doar cu o mână de oameni împotriva unui mare număr de inamici.

În noaptea aceea se făcea că Reduta Nouă e asediată de mii de tătari. El rezista zile și zile în șir, aproape toți camarazii erau morți sau răniți; și el fusese lovit de un proiectil, avea capul bandajat, dar rana, deși gravă, îi îngăduia încă să dețină comanda. Iată însă că munițiile sunt pe sfârșite, el încearcă o ieșire în fruntea ultimilor oameni care i-au mai rămas și atunci, în sfârșit, sosesc ajutoarele, inamicul se împrăștie și o ia la goană, iar el se prăbușește fără simțire strângând la piept sabia plină de sânge.

În timpul acesta însă îl strigă cineva — „Locotenent Drogo, locotenent Drogo!” — îl strigă, îl scutură pentru a-l readuce la viață. Iar el, Drogo, deschide încet-încet ochii; regele, regele în persoană stă aplecat asupra lui și-l felicită, spunându-i: „Bravo!”


Era ceasul speranțelor și el visa la întâmplări eroice care, probabil, n-aveau să se petreacă niciodată, dar care-l ajutau totuși să-și mai dea puțin curaj. Uneori se mulțumea chiar și cu mai puțin, renunța la ideea de a mai fi el singurul erou, renunța la rană, renunța până și la rege, care-l felicita. În fond, i-ar fi fost de ajuns și o simplă bătălie, dar adevărată, să se arunce în luptă plin de avânt, iar pe buze să-i fluture un surâs în timp ce se năpustește asupra unor dușmani cu chipuri ermetice. O bătălie doar, și apoi ar fi fost poate mulțumit pentru tot restul vieții.

Dar în seara aceea nu era ușor să se simtă erou. Întunericul nopții învăluise lumea, podișul dinspre nord își pierduse orice culoare, dar încă nu ațipise cu desăvârșire, presimțind apropierea unei nenorociri.≫ *

http://articulo.mercadolibre.com.mx/MLM-474985775-disco-lp-los-carinosos-cha-cha-cha-_JM

≪El se așază pe divan și o privește, înspăimântat și pierdut. Ca vânătorul care se pregătește să împuște iepurele, și vede balaurul. Ca soldățelul încrezător care se trezește pe neașteptate dinaintea unei armate aliniate împotrivă-i cu infanteriști, tunuri și călăreți în armură.  Precum cel ce-și dă seama că a sfidat pe cineva de o sută de o ri mai puternic decât el.

Dansând, ea credea poate că se joacă, nu-și dădea seama de ceea ce se întâmplă. O făcea dintr-un impuls copilăresc, din surplusul de energie, din plăcerea de a fi admirată. Știa, asta, da, să danseze cha-cha-cha în mod uimitor, cu o stăpânire absolută, încât, din cochetărie se prefăcea uneori că se împiedică. Nu-și dă seama însă, dansând, de ceea ce i se petrece în suflet.≫**

_______________________________________
* Dino Buzzati, Deșertul tătarilor, Polirom, 2011, pag.80-81;
** Dino Buzzati, O dragoste, Polirom, 2013, pag.82.

L-am întâlnit pe omul căruia i s-a extirpat o amintire

Nu pot măsura în timp acel sentiment ce-mi provoacă o amintire. Nu am metrul dorit și orice dimensiune mi se pare prea mare și amintirile sunt atât de mici. Și se strecoară ca apa prin nisip.

Am avut ocazia unică de a întâlni pe cineva care putea să-mi povestească la nesfârșit despre felul cum sunt eu, despre ceea ce reprezint eu și totuși, nu mă putea identifica cu nimic, nu putea realiza o comparație cu nimeni. Am înțeles atunci că deja-vu-ul se datora unei boli, chiar citisem deunăzi despre asta. În schimb nu-mi puteam dezlipi privirea de privirea ei, de fiecare dată când vorbea de mine, ochii ei se aplecau spre pământ.

Mi-am făcut un program să o vizitez și, ca o mare curiozitate, să o ascult ce-mi povestește despre mine. Am ales o oră de dimineață, când mintea, încă trează și lipsită de medicamente mă purta pe teritorii necunoscute. Am crezut de multe ori că mintea îmi joacă feste și felul acesta de rătăcire chiar îmi plăcea căci nu știusem să fiu așa un mare călător. Teritoriile acelea nesfârșite evocate de ea îmi trezeau vise, ca și cum trenurile apucă gara ca să plece, visele se petreceau care încotro printre macaze.

Cu o mare voință, sigur la chemarea ei, reușeam să o văd, fiind ocupat cu zbaterea mea de zi cu zi. În final, descurajat fiind, am apucat să abandonez, aveam atâta de mult de lucru.

Muzeul din Cimitirul Antic al Athinei, Athina, Grecia

Pentru mine, ca femeie, a-l vizita pe omul căruia i s-a extirpat o amintire este o datorie. Am impresia că deja nu mă mai cunoaște. Dar dansul meu nu se termină aici.

Hora - dansul în cerc, cu ființe concave, convexe, unindu-se cu extremitățile, una câte una

http://www.wikiart.org/en/search/matisse/4#supersized-search-213952

http://www.rmichelson.com/Artist_Pages/Nimoy/MaxBeaut/6.htm

Olympia Museum, Greece

Încă din neolitic, reprezentarea femeii era bucolică, nici Renașterea n-a reușit să scape de rotunjimile convexe -ieșite în afară. Matisse încearcă o evadare, dar pântecele și sânii femeilor nu-l ajută. Concavitatea apare la tors, la gât, la întoarcere. O femeie plinuță era apreciată în vechime. Rezista mai bine la boli, putea purta mai lesne un copil în pântece, avea rezerve. Astăzi lucrurile par altfel, în fond cam la fel. Astfel că domnul Spock aranjează o reminescență, aproape extraterestră, ce pare imponderabilă; la fel cu definiția horei.

Inefabilul coborârii

Teatrul de la Messenia - panoramă

„...mi fa una giuro !”, a strigat fata și-a început să coboare cu grijă treptele.
Atunci brusc teatrul a prins viață și toată căldura s-a risipit datorită curiozității copilei de a da o tură.
Dacă poetul scria că o „zeiță a coborât de pe Acropole” fiind acolo, aici întâlnim nimfa, sau poate chiar muza Terpsichore, care a coborât în teatru pentru un dans.

Vizita durează puțin, teatrul rămâne singur, ploile de toamnă șterg orice urmă.
Nu pot scrie că teatrul antic grec a murit demult. Pot scrie că doarme. Visează cum din când în când muzele îl vizitează. Iar poetul vede asta.

Așadar femeilor, cum vreți să arătați?

De 8 martie avem concurs. În sală, ca un preambul al competiției sportive, avem o prezentare de dans.
Cu cinci minute înainte, afară, în fața sălii, o altă sportivă participa la o întrecere singulară.
Așadar, cele două femei, aproape simultan, cu vârste foarte apropiate, executau o reprezentație.

Serpentina

Cele ce se văd sunt recunoscute ca fiind părți ale mișcării, sensul acestei serpentine dispare într-un zbor, într-o plenitudine atât de clară încât participarea noastră nu apare. Nici măcar nu ne dăm seama cărui rost aparține această rotire, cărei rostire; cea sacră, cea artistică, cea imaginară, știm doar că a existat și va exista în continuare, o continuare a ceea ce este libido sentiendi, libido sciendi și libido dominandi -pomenite de Caillois.

Dans alb sau alb dans

ieri la 2 ore mai devreme decât aceasta

În telefonia clasică, în cea analogică există o nuanțare precisă a lipsei de semnal sau a unui bruiaj ce contracarează semnalul, se numește zgomot alb.


Dacă undele au culoare și dansul este format din unde, intuiesc cum se naște dansul alb sau alb dansul, what ever ! ca să fiu în trendul scrisului actual.


Cele scrise ar fi mai bine desenate, sau imaginate și totuși, am găsit printr-o coincidență cele ce divulgă noțiunea de mișcare albă, de dans alb.


Albul dans este practicat de profesioniști, așa cum incantațiile celor ce deschid cerurile sunt cântate de cei albi. Acei lipsiți de invidie, de orgoliu, de mânie, de dorință aprigă, de folos, de ...


Dansul alb a venit în umbra unei beții de cuvinte, de promisiuni, de întâlniri, de discuții, de regii, de martori, de principii... ei bine! nu a venit așa, a venit pentru că a trebuit să vină și eu l-a rândul meu, pentru că a trebuit să vină, îl postez.


____________________
Gif-ul este 1 la 5 (este luată o imagine din cinci), o aproximate de 200 ms a dus timpul la 1 la 1.

Primul dans ce învârtea pământul

Parte a coloanei cu frunze de acant cu cele trei korai, în prim plan omphalos,
la stânga baza coloanei.

Pământul se învârtea cu mult înaintea oamenilor și chiar dacă foarte puțini au bănuit o clipă asta, majoritatea nu a crezut această învârteală până acum un secol și ceva. Cei care credeau în dinamica ascunsă a lumii au creat simboluri care și astăzi sunt greu descifrabile, care și astăzi mai ascund ceva.

Unul dintre cele mai criptice monumente din antichitatea greacă este o coloană din marmură înaltă de 13 metri, care are ca bază forma unei tobe, de pe suprafața căreia pornesc vânjos frunze de acant, care urmează treptele intermediare, ca mai apoi aceste frunze să devină într-o îmbrățișare dezinvoltă suportul a trei korai, trei tinere. După multe păreri ale specialiștilor aceste trei korai se aflau închise într-un imens tripod (din bronz), care susținea în vasul său de ardere (cauldron) un ou de piatră, numit omphalos. Acest omphalos are sculptată pe suprafața sa elipsoidală un agrenon, un model ce aduce aminte de frânghii specifice de lână, cu care se învelea chiar acest ombilic.
Coloana stătea în centrul lumii, acolo un cei doi vulturi trimiși de Zeus s-au întâlnit, astfel centrul lumii a devenit Delphi.


La descoperire, cei care au văzut-o prima dată au botezat-o ca fiind coloana „fetelor dansatoare”, primii arheologi au înclinat din cap și totuși astăzi concluzia unanimă este că fetele chiar dansează. Este dansul care menține învârteala pământului. Este momentul în care cei care au creat monumentul, au privit dansatoarele lui Dionysos, care local se numesc thyiades -menadele știute, care pe creasta muntelui Parnas (Parnassos), acolo în translucența unui aer primordial, invitau mișcarea divină să coboare pe pământ. Alte păreri spun că cele trei sunt fiicele lui Kekrops, primul rege mitic al Athinei (Atenei), care îi oferă lui Apollo favoritul său simbol; tripodul. Datorită inscripțiilor care se află la bază, se știe că monumentul este dedicat templului de către atenieni în jurul anului 330 î.e.n. (Î.H.)


Zeus a dorit să știe unde este centrul pământului, a trimis pe cei doi vulturi ca să afle, aceștia au plecat în sensuri opuse cu aceeași viteză, s-au întâlnit deasupra coastei muntelui Parnas, cu valea Pleistos mai jos. Zeus marchează locul aruncând o piatră deosebită. Oamenii vin mai târziu și-o decorează, astfel apare omphalos-ul; buricul pământului.

Dansul în vârful coloanei este insesizabil, așa cum și rotația pământului este insesizabilă, independent un inginer francez pe nume Gustave-Gaspard Coriolis descoperă în anii când colegii săi arheologi executau Marea excavație de la Delphi, forța și efectul care-i poartă numele. Dacă reciproca ar fi valabilă, atunci dansatoarele chiar nu dansează degeaba.


Dar nu prin asta monumentul iese în evidență, mișcarea brațelor, prin care unul din ele susține tripodul și celălalt își pregătește mișcarea dă aparența unei rotiri, prin asta cei care au creat monumentul au transmis mișcarea până astăzi.


Îmi amintesc clar și acum, fără să repet experiența, că învârtindu-mă când eram copil mic, până când amețeam, până când abia mă mai țineam pe picioare și aproape să cad, că, oprindu-mă brusc, simțeam cum pământul se rotește.
_________________

s-a consultat „Delphi Archaelogical Museum” de Rozina Kolonia,

reconstituirea de mai sus se află la pagina 61,

Athens, 2009.

Celei ce așteaptă dansul

Anei sărăcuța

„Dacă-i primul, atunci este și al doilea, or, primul este, deci este și al doilea” Zenon *

În acest fel, perpetuarea mișcării este de la unul la celălalt, sau la cealaltă.
Apariția, ivirea, nu este deosebită de creația mișcării, este surpriza dansului, perechea apare, se ivește, este ceea ce publicul dorește.
Dansul capătă mai târziu, reflexia dorințelor umane. Zeul potolit acum, urmărește mișcările celor ce dansează pentru el din orgoliu. Sacrul este literă de lege divină. Și omul mai greșește odată, este în firea lui, apucă partenera, care până acum stătea de-o parte și o introduce în mișcare.


Apare perechea, apare echilibrul, oamenii încep să uite de zei, se iubesc numai pe ei.
_____________________________________________________

* Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, pag.235 mijloc.

Dansul - muzica

Krater, reprezentând un dansator, Vavronia (Brauronia), Atica, Grecia

Yehudi Menuhin:


≪ Fără tăgadă că nu există un loc mai impresionant în lume decît templul lui Apollo de la Delfi, pe muntele Parnas ; dintre toate glorioasele locuri sfinte, acest sălaș al oracolului de la Delfi a stabilit legătura între muzică și mister. Conducători și negustori, pelerini și țărani și-au tăiat drum pînă sus în vîrful dealului sacru, pentru a afla de la oracol răspuns la întrebările lor și a-l venera pe Apollo. pentru greci, muzica purta întrețesută ideea celor nouă muze, surse de inspirație ale tuturor artelor care își aveau locașul împreună cu ceilalți zei pe muntele Parnas. Apollo, fiul lui Zeus, era conducătorul muzelor, măiestrit atlet și războinic, ca și muzician. Muntele Parnas a ajuns să fie considerat sălașul muzicii. Imnul lui Apollo este socotit ca unul dintre puținele fragmente ale muzicii timpurii grecești care a supraviețuit săpat pe o piatră la Delfi.


Muzica avea rădăcini în neamul lui Apollo. Fratele său vitreg, Amfion a reușit să apere fortificațiile Tebei, făcînd din blocuri de piatră ziduri puternice la simplul sunet al lirei sale. Hermes, fratele lui Apollo, a ucis o broască țestoasă și legînd de carapace fîșii tăiate din intestinele unui bou, furat de la fratele său, i-a oferit lui Apollo acest nou instrument, pentru a-i mai domoli supărarea. Apollo, cu lira lui, a întruchipat credința și drama cetățeanului.


Perfecționarea treburilor cetății a mers mînă în mînă cu educația muzicală, fiind considerată ca esențială pentru un popor disciplinat. Rolul principal al muzicii în Grecia a fost de a forma caractere și a întări sănătatea. În templul lui Apollo, devoțiunea față de muzică a atins culmile sale, căci în amfiteatrul său au început primele competiții muzicale. Aceste manifestări au început în anul 586, înaintea  erei noastre, în același timp cu jocurile atletice panelenice. Platon a declarat că muzica trebuie să preceadă și să domine gimnastica, căci sufletul este acela care formează corpul și nu viceversa. Cuvîntul muzică vine de la grecescul musiki, însemnînd toate artele celor nouă muze. Cuvîntul nomos înseamnă de asemenea muzică, după cum mai înseamnă și logică, reprezentînd legile morale, sociale și politice ale statului. piatra delfică era centrul lumii și chiar și aici, Herodot din Megara a cîștigat premiul olimpic de zece ori, cîntînd la liră și aulos, acesta din urmă fiind un instrument de suflat, provenind probabil din Orient.

Știm că și dansul juca un rol important în festivalurile și ritualurile grecești. Acest fapt este valabil pentru toate culturile, căci atunci cînd ritmul devine stăruitor, nimeni nu se poate abține să nu bată din palme și să se legene. Corul din dramele grecești era dansat și mimat, formînd un aspect important al spectacolului, ca act de venerare și festivitate. Nu era scris și astfel nu mai știm care a fost funcția sa exactă la acea vreme, deși acum se încearcă reconstituiri inspirate din unele însemnări scrise, ilustrații de pe urne și din cele cîteva dansuri populare care au mai dăinuit.


În lume există o minunată varietate de dansuri, și grecia Antică nu face excepție. Printre dansurile care ar fi fost cunoscute lui Socrate și Aristotel sînt: Piglet, Itch, Snort, ca și Semănatul orzului Incendiind lumea, Furînd carnea. Considerăm civilizația noastră ca fiind mult mai avansată, dar ne mîndrim că sîntem în stare să lăsăm posterității dansuri ca Bump, Hustle și Jerk, împreună cu valsul, samba sau foxtrotul.


În multe sate din Grecia, platforma pe care se treieră grîul aloni, este singurul loc mare, plat, potrivit pentru dansuri. Horele care sînt caracteristice în grecia își au origine aici, și multe sate de-a lungul Peloponezului sau împrăștiate prin insulele  din Marea Egee și-au păstrat podeaua originală din piatră veche de două mii de ani sau chiar mai mult pe care vreo șaptezeci de generații au treierat grîul și-au dănțuit. Unul din aceste dansuri este zervos din insula Karpathos, și pentru că se învîrte spre stînga este considerat a fi un dans pentru onorarea forțelor lumilor subterane. Un altul este serra, dans de război din Pontos, una din comunitățile de pe coasta de sud a Mării Negre, unde se păstrează vechile tradiții cu multă grijă și unde se vorbea un dialect care mai posedă încă multe expresii din greaca antică. În teatrul grecesc, aloni a devenit aproape locul circular, mai jos din fața scenei, unde corul cîntă și dansează. în Grecia citadină modernă, funcția vechiului aloni a fost transferată la cîrciumă.


Cînd Roma a învins Grecia, i-a împrumutat muzica împreună cu sculptura și arhitectura. dar importanța muzicii a scăzut foarte mult, căci Roma era aplecată spre cuvînt, lege și sabie. După căderea civilizației romane o altă forță a început încet să domine cultura apuseană; această forță era biserica creștină. Biserica a fost în măsură să-și creeze marea artă emanînd din centrele din Roma și Bizanț, pentru că absorbise credințele păgîne, trecînd adorația zeilor romani și greci, sfinților creștini. Dar influența biserici asupra muzicii a constituit un proces lent, de fapt a trebuit să se scurgă o mie de ani, pentru ca muzica pe care o știm să înceapă să capete formă. ≫

Yehudi Menuhin și Curtis W.Davis, Muzica omului,

ed. Muzicală, 1984, pag.38-40

Dansul din centru

1 Decembrie 2011, - 3`C

Delphi

Teatrul de la Delphi

Un spectator - cel care privește spectacolul, vede în fața sa înălțimile munților Kirfis, apoi mai jos, valea săpată de curgerea apei Pleistos, graniță sudică a munților Parnassos. Dacă acest spectator se află și el pe înălțimile rândurilor teatrului de la Delphi, poate pe al 35-lea rând, pe ultimul, de acolo acoperișul templului lui Apollo se vede ca o barcă răsturnată; în stânga vede coloana regelui Prusias, care îi arată mai la stânga direcția spre izvorul sacru Castalia, iar tezaurul atenian aflat în față are în umbra vederi sale renumitul omphalos (ombilicul).

Vedere spre Izvorul Castalia, apoi printre pini Templul lui Apollo, mai jos de teatru, Tezaurul Atenian, mai jos; valea Pleistos

Spectatorul privește în cele din urmă mai jos, privește cum începe spectacolul uman; ne aflăm cu aproape 2500 de ani în urmă și pe skena un dans precede tragedia, se va juca Electra de Euripide, evenimente ce s-au petrecut cu doar câteva sute de ani înainte. Fratele Electrei, Orestes a fost și de el la Delphi, poate chiar s-a așezat pe locul acela, pe locul din care vezi totul.


Apare plugarul în chip de povestitor, este soțul Electrei și povestește toată istoria ce precede acțiunea tragică. Toți o știu. În memoria lor, tragediile au apărut datorită zeilor, răzbunările lor datorită greșelilor oamenilor. Dar povestea trebuie repetată și repetată, și poate altă dată povestitorul va fi altul, altă dată și spectatorii vor fi alții, povestea nu se schimbă, așa cum nici Delphi nu se schimbă.

Omphalos, acum un simulacru

Când privește în sus, spectatorul poate vedea din clipă-n clipă câte-un vultur, legenda spune că au fost doi vulturi care s-au învârtit și tot s-au învârtit deasupra unui punct de pe coasta muntelui,  până când oamenii și-au dat seama că locul acela este însemnat prin voința lui Zeus și l-au numit omphalos, locul de unde pornesc toate; centrul. Medicina a preluat termenul desemnând astfel buricul ce se află în trupului mamiferelor, de fapt de acolo începe totul.

Omphalos, în original, în muzeu, reconstituit

Vor fi și jocuri și întreceri, marea preoteasă se va odihni, nu este timpul de-a răspunde oracular întrebărilor, este timpul spectacolului, a părții sacre definită prin joc, cealaltă parte corespunde ritualurilor și este adevărat că undeva sacrul devine comun; ritualul joc în fața zeilor și jocul ritual în fața oamenilor.


Izvorul Castalia primește vizitele tuturor, alergători, filosofi sau oameni simpli, fiecare bea din această apă, obiceiul va fi preluat de toate riturile monoteiste ulterioare, dar încărcat de un fast religios, romanii mai târziu au săpat chiar mai jos un bazin, unde apa izvorului se rostogolea peste cei care făceau baie de-a dreptul. Dar apa a început să-și piardă din debit, astăzi un firicel pe lângă clocotul de altă dată, și dacă va pieri vom putea bănui atunci că va pieri o lume.

Delphi era îmbrățișat de apă, de mai multe izvoare, unele ce porneau de deasupra stadionului, străbăteau la vale aleile șerpuite.

Dans deasupra Omphalos-ului

Un dans al apei, un dans al preoteselor, al celor ce odată spălate dis-de-dimineață cu apa Castaliei, dănțuiau deasupra omphalosului, astfel pământul își echilibra mișcarea de rotație, dans pe care astăzi îl numim efectul coriolis.
Iată ce provoacă mișcarea de rotație; apa , izvorul, creația, mai departe divinul și divinația.


Ultima dată această reglare a avut loc în 1927, se pare că deja este necesară următoarea.

Hora

Dansul cel mai primitiv, cel mai social, cu cele mai profunde conotaţii solare; este hora.
Nimic nu poate sparge coeziunea vitală ce uneşte dansatorii; braţele unite paralel deasupra umerilor. Cei care dansează privesc în centrul cercului, astfel ei alcătuiesc raze, o roată care rotindu-se parcurge un spaţiu atemporal, dansatorii uită de timp.

Hora, este dansul pentru dansatori, spectatorii nu văd ceea ce protagoniştii oferă. De aceea, epoca modernă ne oferă hora descheiată, un periplu metronomic al câtorva dansatori în cadrul unui spaţiu redus, scena. Aceştia se plimbă de la stânga la dreapta, mişcând şi petrecând picioarele, astfel simulând de fapt hora, ea devine liniară, asta pentru ca cei ce privesc să aibă habar de ceea ce se petrece.

Publicul, ca de fiecare dată, distruge prin curiozitatea infantilă sacralitatea dansului, mai departe a familiei sau chiar a intimului. În epocile în care sacrul mai dăinuia în natura înconjurătoare, dansul era ferit de priviri şi ascuns în poienele pădurii, în temple sau în reşedinţe. În zilele de sărbătoare dansul era vizibil, dar fără public, pentru că dansa toată lumea şi cei care nu dansau nu se preocupau în a vedea dansatorii sau a asculta muzica, cântau ei.

Privim fără să ştim, o horă este un cerc, o rotaţie, sensul este stabilit de cei ce provoacă dansul, sensul devine un reflex al timpului; este timp în timp: un cronometru cu două secundare, cel al dansatorului şi cel al horei.

Una dintre cele mai renumite hore este Ciuleandra, poate din cauza asta, scriitorul Liviu Rebreanu a scris cu un mare patos romanul cu acelaşi nume. Am privit filmul Ciuleandra, film în regia lui Sergiu Nicolaescu, produs într-o epocă în care investiţia în cultura naţională era prioritară. Merită văzută hora din acest film, merită văzut tot filmul, dar mi-am amintit acum numai de horă, de acel vârtej ce-i cuprindea pe cei ce dansau, de sensurile, de cercurile concentrice ce se formau, de dispariţia bruscă a ritmului, toate acestea într-o dorinţă de cunoaştere, de curtare chiar, şi mai departe de iubire.

Indirect, invizibil, infrared

aşa am primit acest minunat videoclip, 

ţinând seama că ploaia care va veni în lunile de primăvară va face clăbuci!

Maiko dancer

În timiditatea ei, dansatoarea niponă, pregătindu-se pentru miyako-odori, dansul "florilor de cireş", s-a uitat la tine. Acum este prea târziu pentru ca tu să-ţi dai seama. Ai pierdut clipa.
În continuare, netulburată, ea îşi vede de machiajul ei; totul pentru perfecţiune.
Privind până jos, am remarcat încălţările, tronconice, incomode pentru ştafetă, dăruite picioarelor pentru acel mers fugărit. Dansul, probabil va fi descris de mâini, de evantaie şi de culori. Nu oare totul imaginat pentru ca floarea de cireş să poată zbura departe.

imaginea din albumul
Ryokan, a japanese tradition, Ed. Koneman, 2005, pag.57

Inexistenţa soluţiilor

Biserica are soluţii în ceea ce se priveşte pe sine însăşi, în dogmatică; în inundaţii.
Este adevărat că dansul, la fel ca şi rugăciunea, ajută. Ajută să te reverşi, fizic, phisic, locomotor, mintal. Oamenii au nevoie, am citit undeva şi nu contrazic -habar n-am ce vor oamenii-, ceea ce vreau să divulg este faptul că biserica nu înalţă rugăciuni pentru ca băncile să scadă dobânzile şi conducătorii noştri pământeni să dea legi mai bune, în schimb îl imploră pe Dumnezeu să facă să nu mai plouă.
Undeva în Africa, Masai se înalţă, ceea ce pare dans este de fapt înălţare, salt; tot aşa de câteva mii de ani. Atingerea norilor nu înseamnă blasfemie şi nici implorare, ci "deschidere şi toleranţă", violenţa acestor triburi este recunoscută în istoria lor, acum toată această energie ce îi petrece trebuie revărsată undeva.

Photo: Sculptura de oţel a artistului Hartmut Skerbisch, „Lichtschwert” (Sabia de lumină), care simbolizează deschidere şi toleranţă, din oraşul austriac Graz, în spate este Opernhaus. Fotografia a fost făcută din Ghidul oraşul Graz.