Nemeea, privind în spate urma unei viitoare acropole

Nemeea 2015

Într-un șir lung de coline, pornind de la Micene (Mycenae), de la Profetis Ilias, culmea cea mai înaltă din jurul cetății lui Agamemnon, ajungem spre nord-vest la Nemeea.

Între Kalentzi și Soulinari, două sate, se naște o colină pregătită pentru o akropolă; templu pe un deal, pe o înălțime.

În spatele templului lui Zeus, spre Corint, un deal ne apare plat, ca și cum cineva a pregătit locul spre a înălța un templu.

Știind asta, coloanele prăvălite în urma cutremurelor, indicând sarcina, cele reconstruite, revărsând efortul, nu pregătesc nimic în afara unei priveliști înălțătoare unui templu asemeni celui din insula Egina, Aphaia.

Sunt bine, trăiesc

Piața Libertății - Monumentul Ciumei, Timișoara

Țin să mulțumesc cititorilor, se pare că unii nu m-au abandonat; orfan fiind tot aș fi scris, dar așa cu țâța-n gură sunt zglobiu.
Vara asta tot în Grecia merg, undeva pe lângă Koroni, o cetate venețiană care se află în sudul Peloponezului, în sudul peninsulei Messenia; deja locuri cunoscute.

Sud la sud, departe - cât mai departe. În limba călătorului cuvintele nu sunt necunoscute, pentru că el vorbește de locuri, iar locurile sunt binecunoscute, infinite. Uneori mă trezesc că ating cu privirea cetăți necunoscute, porți pitite și secrete în umbra măslinilor, coridoare subterane, rezervoare de apă; așa am visat cetate Micene (Mycenae). Îmi este dor de dealul acela, de culmea bătută de soare între cele două vârfuri de munte; Ilias, Zara. Îmi este dor de piatra care dă naștere mitului, care izbește neîncetat poarta realității, pentru ca omul să se mai trezească odată. Cu gândul la zei, a început poezia, cu fuga de ei filosofia.

Poarta Nordică

Micene, Mycenae

Poarta Nordică, locul după care soarele poate nu ajunge niciodată. Nordul ce semnifică nu numai întuneric, dar și frig. La Micene, Poarta Nordică, respectă întocmai misterul, este poarta pe unde a fugit Orestes după crima comisă din răzbunare. Nu fugi niciodată pe poarta din față, ci pe cea din spate. Poarta din spate care este Poarta Nordului, poarta evadării în fapt.

Marea sărbătoare a vânătorii

imagini din Muzeul de Arheologie și Istorie Națională Athina, Grecia

În spatele zidurilor ciclopice de la Tirint, prin tunele spre curțile interioare, pe scări spre încăperile înalte, apar pe ziduri, imagini in fresco ale unei vieți trăite de oamenii unui timp numit perioada miceniană.

În Peloponez, de la Trozena la Argos, Tirint spre Micene, peste Arcadia spre Pylos, până jos spre Creta, în insulele mării ioniene, o mare civilizație și-a trăit evul, construind și navigând. Au cucerit această parte din lume dăruindu-i cele mai nesăbuite povești de dragoste, cele mai nimicitoare războaie și în încheiere poate cele mai mari incendii.

Astfel ne apare cum era femeia pe atunci, poate prețuită mult mai mult decât mai târziu, și scenele în care aceasta apare ne agită imaginația și ne oglindește uimirea noastră.

≪În Itaca, nici măcar semeții pețitori, în ciuda izbucnirilor lor violente, nu puteau trece complet cu vederea revendicările familiei la tron. În aparență nu se vede niciun motiv serios pentru  care situația s-a prelungit atîția ani de-a rîndul. Dacă singura forță ar fi fost să hotărască, Leocrit spunea un adevăr cînd arăta că pețitorii întreceau ca număr orișice opoziție posibilă; și, într-adevăr, fățiș nu li s-a împotrivit nimeni. Cu toate acestea, nu numai că-și impun să nu-i ucidă pe Laerte și pe Telemah, uzurpînd puterea (măcar că, în ultimul moment, puseseră la cale asasinarea celui din urmă), nu numai că recunosc drepturile lui Telemah asupra propriului său oikos, dar și îngăduie ca hotărîrea finală să fie luată în chipul cel mai neașteptat cu putință — de o femeie.

Această femeie, de altă parte, Penelopa, nu avea — nici ca frumusețe, nici ca înțelepciune sau spirit — nimic care să-i confere, ca un triumf pur personal, dreptul fără precedent (și, de altminteri nedorit) de a hotărî singură. Mai mult decît atît, din punctul de vedere al instituțiilor, ne găsim în fața unei trainice societăți patriarhale, în care pînă și un copilandru ca Telemah putea porunci mamei sale să părăsească sala ospățului și să se întoarcă la treburile ei femeiești.
 [...]
 Poate că în lunga preistorie a Odiseii situația Penelopei devenise atît de confuză încît adevărata-i stare socială și legală nu mai putea fi reconstituită. Unii învățați au văzut într-însa o vagă supraviețuire a sistemului matriarhal, care, credeau ei, era răspîndit  printre greci cu veacuri înainte. Urme asemănătoare recunosc și în Feacia, întemeiați pe faptul că, vorbind despre Arete, nepoata și soața regelui Alcinou, poetul folosește un limbaj ciudat, fie și pentru a sublinia „istețimea” și dibăcia ei de a aplana conflictele între oameni.

Cînd vei intra în palat, îl sfătuiește Nausicaa pe Odiseu, treci pe lîngă tronul tatălui meu și-ndreaptă-te către maică-mea, cerîndu-i sprijin. „De va găsi în inima-i bunăvoință pentru tine, poți nădăjdui să-ți revezi prietenii și să te-ntorci la căminu-ți primitor și la țara în care te-ai născut”.

S-a întîmplat ca Arete și Alcinou să fie binedispuși, și Odiseu s-a văzut primit peste măsură de bine. După ce le-a povestit multe din pățaniile sale, regina, care lua parte și ea la serbare, împotriva tuturor legilor societății grecești de pe vremea aceea, făcu apel la nobili pentru a spori darurile de preț.
„E oaspetele meu, măcar că de aceeași cinste vă-mpărtășiți și voi.”
Nici chiar Clitemnestra n-ar fi cutezat să vorbească astfel, ea care nu sta la îndoială să urzească moartea stăpînului ei, Agamemnon.≫

M.I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.117-119 .

Înălțimea interioară

La Methoni, în Peloponezul occidental, într-o cetate venețiană cucerită de turci mai apoi, putem vedea adâncimea înălțimii. Am provocat vreun oportunism lingvistic, sau ne pronunțăm repede asupra unui centru eliptic în mișcare?

Ținutul acesta se numea Morea, nume folosit și de Byron în epopeele sale eroice. Are o incidență francă, dar folosit de Morosini, un tip curajos, venit cu pluta din Veneția în perioada Renașterii.

Interiorul mă duce la mormintele miceniene pe care le găsești -datorită indicatoarelor, la câțiva zeci de kilometri în orice direcție -în Peloponez.

 

Urci să vezi căderea. Sau mai bine scris urci ca să vezi de unde poți cădea.

De afară monstrul pare prietenos, în felul său optim solar îmi aduce aminte de "Friendly Alien" de la Graz, de oriunde îl privești, el te vede la fel. Ce idee?! (sic!)

Altfel, ne aflăm în mijlocul unei istorii mareice, ieri francii, azi venețienii, mâine turcii, apoi au venit francezii, apoi sperata independență, de parcă pietrei îi pasă. Istoria prea aprigă pentru inima omenească. Piatra este un martor mult mai demn de luat în seamă. Ori, în felul acesta, trebuie să ne dăm cu pietrele, să le pipăim, să le cunoaștem; de aici urmele, și mirosul, și antichitatea, cu stafidele ei.

Despre joc

Intrarea spre rezervorul cu apă, Micene, Mycenae

☫

≪Aceste jocuri erau niște mici drame, avînd aproape o structură de monolog pur, și reflectau ca un autoportret desăvîrșit al autorului viața lui spirituală individuală, în egală măsură pîndită de pericole și genială. Pe de o parte, diversele teme și grupuri de teme pe care se baza jocul, și a căror suită  și opoziție vădeau o mare ingeniozitate, erau concentrate și puse în conflict într-un mod dialectic ; pe de alta, sinteza și armonizarea vocilor contrarii nu duceau spre un final obținut în felul obișnuit, clasic ; mai curînd această armonizare suferea un șir de fracturi și rămînea  de fiecare dată ca istovită și deznădăjduită, în pragul soluției, pierzîndu-se în întrebări și îndoieli. Datorită acestor însușiri, jocurile căpătau o cromatică emoționantă și, după știrea mea, încă nemaiîncercată vreodată ; mai mult chiar, jocurile în întregul lor deveneau expresia unei îndoieli și renunțări tragice, căpătau aspectul unei demonstrații simbolice a caracterului îndoielnic al oricărei strădanii spirituale. Cu toate acestea,  în spiritualitatea lor, ca și în caligrafia și desăvîrșita lor realizare tehnică, erau atît de neobișnuit de frumoase, încît simțeai nevoia să plîngi. Fiecare dintre aceste jocuri năzuia atît de intim și serios spre o soluție și renunța în cele din urmă la oricare cu o atît de nobilă resemnare, încît căpăta caracterul unor elegii în sens absolut, care deplîngea caducitatea intrinsecă oricărei frumuseți și zădărnicia, în ultimă instanță, a unui țel spiritual superior.≫

Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, Rao, 1994, pag. 145 mijloc.

Model mural de la Micene, Muzeul Arheologic Micene - Grecia

Micene, Mykinai, Mikenes

     Un deal ros de vânturi. Marcat. Cuprins într-o matrice arheologică; cu poteci de beton ce ţin roca friabilă să nu coboare la vale, cu platouri ce definesc palierele palatului - şi ele betoane, cu ghizi ce privesc alături de turişti în adâncul mormintelor circulare, în urmele vântului de pe zidurile ciclopice, devine deal celebru.

     Nu poţi urca la Micene doar din dorinţa de a mai trece în carnetul de bal  încă un dans pe ruine, încă o alăturare de sacru pentru a fi numai prin asta mai erudit, pentru că locul poartă pecetea unui blestem antic şi poarta prin care treci îţi va părea atât de mică.

     Doi lei, ce privesc spre cer, ale căror capete nu se mai văd, străjuiesc un altar cretan; deasupra altarului, o coloană. Semnificaţie războinică a cetăţii, ce domina până şi Creta, până aici a fost apogeul ei.

     Poartă, al cărei boiandrug ciclopic susţine leii, ale căror capete privesc printre pietre, printre nori, care poartă urmele balamalelor enorme, care nu vrea să piară devine astfel unică în lume şi poate prima ca şi astfel de construcţie.

     Uimiţi, turiştii se opresc, privesc, citesc în cărţi, în pliante. Ghidul îi înconjoară cu vorbele, le explică: tragedia. Moarte pluteşte ca mit, legendă, paşii se duc pe acolo unde au pătruns delatorii, tot pe acolo şi eroii. Turiştii,  oameni mici în comparaţie cu pietrele din ziduri, cele cu urmele timpului înscrise de vântul grefier, compară totul în realitate. Povară grea.

     Sus este palatul, răscolit de vreme, reconstituit de arhitecţi contemporani; dorinţe. Priveşti prin dorinţă, prin efortul celor care au creat datorită acestei prezenţe... mitul...

"Palatele se năruie,
 Babilon, Ninive, Troia...
 Şi casa cea mare a Cezarului...
 Toate zac năruite.
 Unde-i cuibarul ploierului.
 Fosta-a arcul prin care-au călcat romanii..
 Săpînd, scormonind,
 Sfărmăm cu tăişul de plug
                                         bulgăr'le tare...
 Unde Clitemnestra-şi aşteptă soţul,
 Privea făcliile aprinse semnalizînd de pe culmi
                                               culmi...
 Noi doar boţul de pămînt îl vedem...
 Săpînd şi scormonind noi trecem...
 Iar regina şi turnul de strajă cad...
 Căci Agamemnon plecat-a călare, departe...
 Clitemnestra nu mai e decît..." *

 

     Aici a fost palatul lui Agamemnon, undeva era baia, unde a fost primit la întoarcerea sa de peste Marea Egee, de la Troia. În urma lui, care ce duceau sclavi, podoabe, arme, ca într-un adevărat triumf cum ar spune romanul, şi el comandantul este primit de regină, de Clitemnestra.

     Puţin mai târziu un năvod îi va sufoca mişcările, prin ochii mari ai plasei, cuţite lungi pătrund deschizând răni pe care nici măcar la Troia nu le-a avut, pe buzele sale, schimonosite de durere, pecetluite, rămâne blestemul, o pajură ce-şi ia zborul, dă roată lumii şi vesteşte crima.

    Clitemnestra pomeneşte în acest icnet al celui din faţa ei doar de "Ifigenia" şi în acel înec acvatic şi sanguin, Agamemnon îşi aminteşte portul, cu triremele fără vlagă, lipsite de vânt, cu velele şi vâslele ridicate, goale. Gol al sufletului, în schimbul sacrificiului: moartea fiicei sale, tribut adus zeilor. Unde sunt ei acum?
     Să poţi să aştepţi zece ani ca să te răzbuni, bucăţi cu bucăţică, ura să ia forma unui scenariu al morţii. Să te aliezi cu celălalt descendent la tron, cu Egist, ură peste ură.
    Tocmai aici anticii greci s-au oprit pentru a cânta tragedia eroului ce moare acasă; Ulise întâlnindu-l pe Agamemnon în Infern, va şti cum să se ferească, să pătrundă în propriul palat din Ithaca fără ca nimeni să-l bănuiască.

     "Ne vom înapoia la Micene; soarele tocmai a asfinţit cînd am ajuns pe terasa cea mai înaltă. Între piscurile abrupte care o domină, o lună străvezie navighează uşor. Dar în faţa noastră, câmpia întunecată se întinde la poalele Argosului pînă la marea mai deschisă la culoare din dreapta noastră. Spaţiul este imens, tăcerea atît de absolută, încît piciorul se căieşte de a fi produs rotogolirea unei pietre. Un tren gîfîie în depărtare, un măgar pe cîmp îşi strigă amărăciunea care urcă pînă aici, clinchetele turmelor coboară pantele cu un susur de ape. Pe decorul acesta sălbatic şi gingaş, totul este magnific. Peste macii acum desfăcuţi trece o adiere uşoară de pămînt. Cea mai frumoasă seară din lume se culcă încet-încet peste leii micenieni. Munţii se întunecă treptat pînă când cele zece lanţuri devin un singur abur albastru. Merită să vin de atît de departe pentru această bucată mare de eternitate. După aceea restul nu mai are importanţă." **

     Înainte de a păşi, trebuie să fim siguri că locul ne primeşte pasul, lumina ne arată adevărul şi amintirea ne va dizolva în marele ancestral al umanităţii; asta am învăţat eu la Micene, aşa cum precursorii au învăţat şi ei, alţii vor veni în urma noastră pentru a întregi universalul.

___________________________________________________
* Virginia Woolf, Între acte, ed. Univers, 1978, pag. 134 mijloc;
** Albert Camus, Carnete, ed. Rao, 2002, pag 479 mijloc.

Micene (Mycenae)

Trecând de Poarta Leilor, dai brusc de-un deal; este „citadela”, care sub greutatea mileniilor s-a cocoşat şi parcă s-a aplecat spre poartă, spre intrare.
Micene se-nchină! În ruga ei se dovedeşte neuitarea. Dacă ar fi fost o broască ţestoasă şi nu o cetate, pe carapacea ei am fi putut stabili ordinea lumii. Ordine geometrică pe de-o parte, pe care grecii contemporani au reuşit să-i găsească un echilibru: palierele orizontale.Aici a fost „propylonul” (intrarea în palat), o suprafaţă dreaptă cu amprenta celor două coloane imense. Mai sus alt palier ce desemna „casa de oaspeţi”, apoi curtea mică şi în sfârşit, mai sus, pe un plan mare, acoperit ici colo cu folii de nailon, Megaronul; palatul regal. Toate suprafeţele paralele, ca nişte „idei” ce îşi aşteaptă desăvârşirea.
Pe de altă parte, locul –care ar încăpea în centrul civic al oricărui municipiu european- a fost scena unei mare tragedii antice. Urcând meandrele betonate şi odată ajuns sus, în cel mai înalt punct al citadelei, poţi spune că ai atins şi ai respirat paşii, urmele, umbrele celor dispăruţi, celor puternici, celor laşi, celor viteji, celor nemernici... aceasta este Micene, prin care cunoscând istoria sa, vedem cealală ordine: cea morală.
Plecând în grabă Agamemnon nu a putut lăsa vreun om de încredere; care ar fi trebuit să supravegheze ordinea cetăţii. Ideal a rămas nevasta, regina Clitemnestra, care contrar politicii masculine ar fi fost conducătoarea pe drept a uneia dintre celei mai mari cetăţi ale Eladei. Probabil de aceea mitul, sau poate chiar realitatea de atunci îl introduce pe Egist, ca viitor amant al reginei şi ulterior rege „pârât” al Micenei. Clitemnestra nu putea fi singură, motivele unei trădări cu „vărul” Egist existau. Flota împotmolită în dreptul capului Aulida (în apropierea Atenei), din cauza absenţei vântului, cerea o decizie. Întrebat, Chalcis, preotul; a îndrumat spre un sacrificiu.
Ordinea lumii este firească; tatăl pleacă la muncă, lăsând acasă copiii. Aceştia devin într-un fel educaţia mamei, prin asta „sacrificiul” tatălui. Ulterior orice viitor este aruncat în seama mamei, tatăl dispare. Arta prin toate formele ei de reprezentare a încadrat femeia ca fiind starea de creaţie, genomul artistic. Bărbaţii s-au întrecut în asta, au „cântat” de mii de ori „dorul de ţâţică”.
Într-un fel povestea se repetă, altfel. Astfel Herodot pomeneşte de regele Lidiei, de Candaleus care este ucis de Gyges, amantul reginei. Cum s-a-ntâmplat asta este altă poveste, cu alte motive.
Educaţia monoparentală s-a sfârşit. Agamemnon s-a-ntors şi-a fost ucis. Oreste, fiul, s-a-ntors şi l-a răzbunat pe tată, ucigând-o pe mamă şi pe Egist. Oreste a rămas fără părinţi şi „furiile” s-au pornit asupra lui.
Copiii din ziua de azi nu mai au parte de educaţie parentală, „ecranul” cu care vin în contact spre adolescenţă nu se pliază întotdeauna pe personalitatea lor, apărând astfel formele de violenţă juvenilă. Copiii nu se mai răzbună pe părinţi, ci pe societate. Societatea nu mai educă, ci impune; nu rezolvă, ci ignoră. Tata la muncă, mama la muncă; în spatele lor copiii la grădiniţă sau la şcoală, sau altundeva. Orice legătură cu familia dispare; membrii lor par alungaţi, împrăştiaţi, cuprinşi de monotonia faptelor zilnice. Nimic nu pare că va rezolva această problemă, poate doar timpul. Tragedia antică de la Micene este tragedia omului actual; a omului părăsit de familie şi de zei.