Lumină mută

Era seară. Din cauza asta te-ai fi așteptat la o liniște. Și nu era liniște. În colțul blocului, acolo unde umbra era deasă; se sădea ceva. De acolo plecau zgomotos skate-rii. Din cauza asta lumea ocolea locul. Noi n-am ocolit și-am trecut de-a dreptul; pe lângă ceasul floral, spre parcul în renovare. O bicicletă de circ ne tăie calea răsucindu-se; ne-am ferit.

În parc totul era întors pe dos, aleile lipsite de pavaje, copaci răsuciți de excavatoare, tufișurile culcate. Undeva lângă o cracă atârnată m-am pișat; prea multă bere. În timpul diluviului m-au uitat de unde venisem și în lumina palidă a reflectoarelor stradale i-am făcut pe cei doi skateri cum venind din umbră s-au prins unul de celălalt, târâindu-se reciproc până când ea i-a făcut semn lui să se oprească.

M-am aplecat și-am ridicat din nou privirea, ea și-a dus degetul la buze, vertical; el și-a prins genunchiul cu mâinile. Ea l-a mângâiat când el deja era așezat pe vine.

Curios, m-am apropiat, și în zgomotul pe care ceilalți, oarecum asurzitor deja devenea, m-am uitat la cer, acolo unde soarele fără picioare se târa după orizont, de unde o lumină crepusculară invada priveliștea: lumină care devenea mută.

Lekythos

În ordinea influenței, imaginea aparține luminii, contrastului.
Plinul apare central, în timp ce detaliile dispar la periferie.
Apare mișcarea, vasul pare că se mișcă, tras de toarta ce dispare în lumină.

Pe locul doi apare artistul, sau mai degrabă dorința lui, prin care aruncă mesajul, încapsulat în imagine, încifrat în umbre.

Totuși se întâmplă ca timpul să schimbe și să voaleze înscrisul și odată la spargerea sticlei, soarele, lumina prea puternică să deterioreze mesajul, el ne apare fragmentat, întrerupt de timpul scurs.

Cei care vin apoi recompun totul, artistul devine obiect și se învie opera, toate acestea datoriră mesajului.

După apus

Crepuscular Koroni port

Tainic, fiecare luminiță arată ceva, toate unite în comun prin ceea ce ține de om. Soarele fiind divin, prin apusul său lasă loc luminii oamenilor, cea proteică înlocuită de cea prometeică. Crepuscular și ubicuu Zeul este prezent și prin coridoarele lăsate necercetate, bântuie oamenii, îmbrăcați în case, mașini, bărci, avioane.

Lumina oamenilor este invizibilă Zeului, fiind artificială, cunoscută, lipsită de frică. Lumina oamenilor le arată faptele, mersul, căutarea. De urmele acestei lumini Zeii fug, uitătura lor este cea a oamenilor, o întoarcere orfică în spate, în fapt oamenii au uitat nerăbdarea, transmisă de acum zeilor.

Într-un orizont frânt și triunghiular, catargele iahturilor apăsau la nord vârfurile muntelui Ithome, aproape de vârf, Messinia; cetate uitată de zei, cotropită de spartani. Este o greutate să privești în minte istoria atârnată de vârfurile unor catarge.

De pe un catamaran se auzea muzică, un ritm neștiut pe aici, venit din Africa prin America. Lumea știută de mine se schimbă, ceea ce aduce vântul antichității din spate, pe o corabie cu catargele goale, lasă un imens gol în fața ei, prin nemișcare, prin lipsa umbrelor.

Lumina ochilor

Timișoara, cap de cariatidă dintr-o clădire de vis-a-vis de Parcul Poporului, spre Piața Traian

Privirea ar trebui să însemne totul; ochii morți nu văd nimic, liniile drepte nevăzute nu fac orizonturi, lumina nu naște.
În final, toate atributele luminii nu dau nici o șansă punctului de vedere. Pentru că acesta este în umbră? Pentru că soarele fiind sus pe cer, naște sub o frunte, zona oculară de penumbră? pentru că nu vedem în lumină directă? În contralumină suntem orbi, opaci, rătăciți?

În final, pentru că deja scriu prea mult, trebuie scris că nu știm să privim.

Perechi

Timișoara - Bulevardul Eroilor de la Tisa

Datorită unei vibrații, trepiedul a oscilat și imaginea ce-a ieșit a făcut perechi de lumină, căușuri în noapte; dimineața de 8 martie începea să apară.

Reflexii arhitectonice

Noua bibliotecă a Universității Politehnicii Timișoara (după anii 2010)

Vechea sală de sport a Universității de Vest Timișoara (după anii 1970)

Avem noul în care se reflectă vechiul. Sunt aproape față în față.
Vechiul privește spre apus, de aceea este luminos acum.
Noul stă invers, spre soare răsare, dar și el luminos, prin reflexie.
De aici întreaga istorie scrisă despre trecut și viitor.

Portret în Pirgos

Cafenea în orașul Pirgos, Grecia

Trecut de orele după-amiezii. Orașul adâncit în căldura ultimelor zile de august. Străzile pustii.
Unele cafenele deschid și se pregătesc pentru seara ce va urma. Intru.
O tânără drăguță mă invită să iau loc, are un tablou pe perete. Este portretul ei.
Am observat asta prea târziu, eram deja așezat. Capcană.
Aștept să mă servească și trag cu coada ochiului. Oarecum sunt în profil față de ea și... față de cealaltă, de pe perete.
Pe jos soarele își retrage lumina lăsând dâre amestecate în reflexia celor din jur.
Nu mă pot scula și nici nu are să vină să mă servească niciodată. Mă va privi doar. Sunt singur în jur.
Sunt sigur că există o cheie prin care pot scăpa din această prinsoare a privirilor.

arta vizuală ca subiect al subiectului

cercului meu pierdut 

experimentul nu este dus niciodată până la capăt,
definirea experimentului ca experiment introduce confuzia asupra subiectului ca subiect.

ceea ce se vede este greu de definit și greu de povestit;
este lumina ce este reflectată dintr-o găleată de apă pe un zid.

pe fundul găleții...

Inefabilul ca fiind ceva fragil, dar și trecător

pentru Robert S, - cel pământean

Cuibul nostru

Ploaia ce-a trecut și-a lăsat o după-amiază atât de frumoasă, a fost benefică luminii, care, devenind orizontală, reflectată de betonul ud al curții mele, a reușit să-mi arate inefabilul.

Timp de o lună o pereche de păsărele (bănuiesc că sticleți) au tot cercetat să-și facă un cuib undeva deasupra bucătăriei (nou construite) pe grinzile de brad proaspăt geluite. Sunt sigur că mirosul sigur al pădurii le-a atras. Sunt sigur că munca lor era pe jumătate îndeplinită și de aceea, cam acum două luni, într-o duminică, dimineața devreme, le-am construit repede un palier și-apoi am șters-o toți de-acasă. Toată duminica a fost a lor, a păsărilor, în recunoașterea noii arhitecturi minimaliste, dar și structuriste (structuraliste -pentru cei aspri) a cuibului lor.

Astăzi, cu ajutorul unui soare moale, cu ajutorul nebănuit și trecător a unei lumini izvorâte dintr-un sol rigid și neted, lins de apa unei ploi de vară, am reușit să pătrund inefabilul.

Inefabilul este de fapt ceva foarte fragil, este limba care bâlbâie în căutarea spre exprimarea unei mari treceri; de aceea susțin că inefabilul este și trecător.

Lumini de grădină

Epoca piticilor de grădină este pe trecute. Felul în care trebuiau îngrijiți necesita prea multă atenție. Unii pitici chiar fugeau și evadau din grădină, precum cel din Amélie, alții chiar se obrăzniceau și țineau banchete nocturne sau încăierări zgomotoase ca cei din Gnomeo si Julieta.

Astfel că după decenii de supremație în stilistica europeană privind mica grădină, piticii se văd nevoiți să părăsească scena în favoarea luminilor.

Panourile fotovoltaice care nu trec de pragul stabilit de încărcare -randamentul, sunt date pentru a fi tăiate și puse la luminile de grădină.
Acumulatoarele cu defecte de suprafață sau chiar cu nivele mici de acumulare sunt dirijate spre a fi parte din luminile de grădină.
Senzorii care nu mai pot fi reglați pentru anumite intensități luminoase devin ochii; luminilor de grădină.
Tot ceea ce este deșeu de plastic este revalorificat spre a deveni, țărușul, capacul sau învelișul; luminilor de grădină.

Asistăm la ceea ce putem numi un început, pentru că tehnologia avansează și pragul de rebut crește și el. Vom avea în viitorul apropiat, lasere de grădină, clone de grădină, mirosuri de grădină. O grădină modernă se va autodetermina și vom avea tot felul de jucării care vor îmbunătății viața plantelor. Până când vor deveni și acestea parte integrantă din clona finală.

Lumini nocturne

O operație chirurgicală rapidă asupra plămânului atmosferic ne arată repede proveniența luminii nocturne. Ceea ce au ezitat să ne spună chirurgii este că străpungerea nu a fost numai în interior. 

Lumina nu a ezitat o clipă să se salveze și a evadat. Felul în care ea se manifestă nu este un mister. Ne străbate doar un fior de inaptitudine naturală a observației, privind în sus nu mai vedem cerul.

Pisica în lumină

Peter Sloterdijk

≪Cum se știe, Heidegger a susținut cu entuziasm neabătut descoperirea sa conform căreia cuvîntul grecesc pentru adevăr, aletheia, ar fi compus din cuvîntul pentru întunecime, ascundere, uitare, lethe, și din negația acestuia. Prin acest fapt oarecare, Heidegger a avut revelația geniului filosofic al limbii grecești.

Dacă vocabularul comun al unui popor înțelege adevărul ca negație a ascunderii, atunci avem de a face cu o limbă care gîndește lucrurile cele mai profunde fără un pic de efort. Heidegger credea că poate pretinde la fel de mult de la limba germană și a tradus grecescul aletheia cu termenul Unverbogenheit [neascundere] (deși redarea propusă de Humboldt prin cuvîntul Unverhohlenheit [fără ascunziș era cu un dram mai corectă din punct de vedere filologic, dar, din punct de vedere filosofic, într-adevăr, mai săracă).

Dacă starea de neascundere face parte din adevăr, atunci soarta ei coincide cu evenimentul prin care devine neascunsă - cu devoalarea, ivirea, revelația (și cu contraevenimentul, care duce uitare și la o a doua ascundere). Revelația devoalantă, prin care este scos la lumină tot ceea ce este rațional și proporțional, nu este însă una rațională și proporțională. ”Spațiul” adevărului, ca spațiu al neascunderii, răsare singular, asemenea unei insule pline de condiții comensurabile, din oceanul incomensurabilului, al neproporționalului. Dezascunsul imaginabil se află în glacisul lethei, al nemăsuratului, al inimaginabilului. Acolo unde se abțin oamenii se află întotdeauna terenul avansat al monstruosului stînd la pîndă. Culturile lor populează zone care sînt în același timp grădină și vulcan - un ontologic efect Hawaii și Lanzarote.

Ca moștenitor ezitant al metafizicii europene a luminii, Heidegger a amintit prin conceptul său de deschidere luminatoare de ivirea evenimențială a unui spațiu sesizabil pentru proporționalități. Deoarece vede în deschiderea luminatoare nu doar ceea ce este vizibil, ci și vizibilitatea, el nu se înțelege ca fiind un iluminist, ci un vizionar. Dacă iluministul exercită o activitate fosforică, aducătoare de lumină, și folosește lumina ca instrument pentru a păptrunde materialul, vizionarul se oprește la ”faptele și suferințele luminii”.

A-ți imagina nu este a vedea. Pentru cel care vede cu adevărat, ochiul este o ureche a luminii.≫

Peter Sloterdijk, Eurotaoism -contribuții la o critică a cineticii politice, ed. Ideea Design&Print, 2004, pag.124

Fresnel circle

Putem numi „lumina moale” acel fel al radiației luminoase care, în anumite condiții, reușește să circularizeze mediul, așa cum Fresnel a definit coerent cercurile pe care orice undă reușește să le facă în momentul când traversează medii diferite foarte apropiate ca densitate. Exemplu imediat: piatra aruncată în lac.

Astăzi vedem lumina moale, pe care un mediu de aer uscat -datorită unui ger, se reflectă tangențial de ramurile fagilor dând impresia, și realitatea de circularitate. Numai nimereala a făcut ca această imagine să apară, ea nu are nimic de a face cu experiența sau cu observația, toate acestea s-au făcut mai târziu când imaginea a apărut -smulsă serial din aparatul digital de fotografiat.

Optica ne învață să privim lucrurile din jurul nostru în sensul luminos, optica nu se poate aplica în întuneric. Cunoștințele noastre fac parte din mediu. În schimb lumina moale de care am scris, este un mediu preferențial, trebuie să ni-l dorim pentru observație, dar dacă pentru unii înseamnă Dumnezeu, atunci să-i lăsăm să creadă asta.

Hiper stand-by Noctilux

Noctilux-M 50 mm f/1, the undisputed then and now monarch of optical performance at f/1 in its focal length and aperture since it was designed almost 40 years ago.

          L'autre par lui-meme (Celălalt prin sine însuși, sau Celălalt văzut de el însuși -Wikipedia) apare în 1987, autorul, Jean Baudrillard, scrie acest eseu în cea mai orbitoare lumină a realității, a hiperrealității de fapt precum o dovedește scrierea.

          ≪După cum se ştie, discursul publicitarilor este destinat în primul rând publicitarilor şi nimic nu ne spune că discursul actual asupra informaticii şi comunicării nu este destinat doar profesioniştilor informaticii şi comunicării (discursul intelectualilor şi sociologilor pune, de altfel, aceeaşi problemă) .

          Telematică privată: fiecare se vede propulsat la comenzile unei maşini ipotetice, izolat în poziţie de perfectă suveranitate, la distanţă infinită de universul său original, adică în poziţie fixă de cosmonaut în bula sa, în stare de imponderabilitate, stare care-l obligă la un zbor orbital continuu şi la menţinerea unei viteze suficiente de mari în vid pentru a evita să se zdrobească de planeta sa de origine.

          Această realizare a satelitului orbital în universul cotidian corespunde transformării universului domestic în metaforă spaţială, cu lansarea pe orbită a apartamentului-cu-două-camere-bucătarie-şi-baie în ultimul modul lunar, deci satelizării realului însuşi. Cotidianitatea habitatului terestru ipostaziată în spaţiu înseamnă sfârşitul metafizicii şi începutul erei hiperrealităţii.

          Vreau să spun: ceea ce se proiecta în habitatul terestru în mod mental, ceea ce se trăia aici ca metaforă este proiectat, de acum, fără nici o metaforă, în spaţiul absolut care este cel al simulării.≫ *

Optical scheme of the Noctilux 50 mm f/1, one of the most incredible lenses made in the history of photography, taking the Double Gauss Design to its scientific limits. Designed by Walter Mandler in Midlands (Ontario) in 1969, this lens, launched into market in 1976, has been the undisputed world emperor regarding image quality at f/1 for 39 years and most pundits are almost unanimous thinking that it will be almost impossible to make a 50 mm f/1 in future beating its image quality at full aperture. On the other hand, this is an absolutely unique lens whose image fingerprint is more related to ´Night Watch´ picture by Rembrandt.

          Ceea ce bănuia Jean Baudrillard se înfăptuia tot în perioada când își lansa marile scrieri asupra societății de consum, asupra producție și asupra lui Foucault chiar. Nu scriu de Internet, ci de altceva mai puțin cunoscut, de apariția primul obiectiv fotografic cu luminozitate egală cu unitatea. Aceasta este o altă parte a hiperrealității, sau poate chiar începutul acesteia.

          Se știe că ochiul este de fapt un instrument și el alăturat altui instrument dă o funcție puternic ascendentă cunoașterii, ochiul+microscop, ochiul+telescop etc. Ori apariția optică, nicidecum digitală, a unui instrument egal cu cel al văzului omenesc, ne pune ființa într-o concurență neloială față de instrumente, nu că lucrul acesta nu exista și înainte, dar nu se pretindea atât de intim.

≪...dar şi universul întreg se derulează fără nici o necesitate pe ecranul tău de acasă. Pornografie microscopică a universului, pornografică pentru că forţată, exagerată, la fel ca şi prim-planul sexual în filmele porno. Toate acestea fac să explodeze scena, protejată odinioară de o distanţă minimă, scenă care era jucată după un ritual secret cunoscut doar de actori.

          Universul privat era alienant, în mod sigur, în măsura în care el te separa de ceilalţi, de lume, în măsura în care era investit ca spaţiu protector, ca imaginar protector. Dar el beneficia şi de câştigul simbolic al alienării, şi anume că Celălalt există şi că alteritatea poate însemna şi ce e mai bun şi ce e mai rău. Astfel societatea de consum a fost trăită sub semnul alienării, ca societate a spectacolului dar, tocmai, exista spectacol, iar spectacolul, chiar alienat, nu este niciodată obscen.

          Obscenitatea începe când nu mai există spectacol, scenă, teatru, iluzie, când totul devine de o transparenţă şi o vizibilitate imediate, când totul este expus luminii puternice şi inexorabile a informaţiei şi comunicării. Nu mai trăim în drama alienării, trăim în extazul comunicării. Iar acest extaz e obscen.

          Obscen e ceea ce pune capăt oricărei priviri, oricărei imagini, oricărei reprezentări. Nu numai sexualul devine obscen, există astăzi o întreaga pornografie a informaţiei şi comunicării, o pornografie a circuitelor şi a reţelelor, a funcţiilor şi obiectelor, în lizibilitatea şi fluiditatea lor, în disponibilitatea şi reglarea lor, în semnificaţia lor forţată, în performativitatea lor, în conectarea şi polivalenţa lor, în expresia lor liber.≫**

          Frica de obscen ne traversează din nou, internetul a rupt bariera, emoțiile sunt puternice. Ne este frică din nou, se pare, de informație de data aceasta, de felul cum ea se strecoară, și punem pe primul loc această frică în fapt și atunci apar frustrările, ca și regresiile, apare neputința.

          Primul loc. Cine este pe primul îi doboară pe ceilalți, cât și pe Celălalt.

          Primul loc. Cum poți fugi de atracția primului loc. Loc ocupat acum de internet.

          Să găsim altceva pentru primul loc, iar eu acum vă prezint pe:

Out-performs the human eye!

          Dealerii de aparate fotografice povestesc că acum se pot face fotografii la lumina lumânării, luna cerească fiind o binecuvântare.

          Cum este să vezi în întuneric în spectrul uman (nu în infraroșu) mult mai luminos, cum arată umbra, cum se strecoară ea?

          O imagine -sunt o grămadă pe internet, dar nu foarte bine reprezentate în cantitatea de informație, încearcă doar să inspire, nu să ne hiperventileze. Acest plus de lumină rămâne pe seama celor profesioniști și nu încercați să trageți cu ochiul la preț. Un asemenea obiectiv constă peste 10.000 de dolari.

          Acesta este primul loc, plusul de lumină, mai obscen decât toate imaginile luminii care au răscolit generații de pudiponzi. Este plusul pe care nu poți să-l vezi, ci doar fotografia în optica cea mai analogică cu putință și-l arată, aici nu-i rost de minciună sau de photoshop, asta este hiperrealitatea pe care Jean Baudrillard o intuia. Noctus = noapte. Lux = lumină. Noctilux, o metaforă.

„Nu mai trăim în drama alienării, trăim în extazul comunicării.” mai scria el tot pe acolo.
 ____________________________________________

* Jean Baudrillard, Celălalt prin sine însuşi, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 1997 pag.9-10;

** ibidem pag.13-14.

Hazard - în absența luminii

Partea I

          Se sprijini pe ușă. În mână avea o plasă mare pe care o potrivi mai bine pe antebraț. Ușa se deschise și căldura-l izbi, la fel mirosul de cuptor, zgomotul unor voci petrecărețe. Ajunse acasă.

          În urma lui strada. Liniștea absorbită de nămeți. Țurțurii ce șopteau printre picături.

          Primise un telefon disperat, venise la această adresă lăsându-și oaspeții acolo invitați. Putea face asta pentru că erau colegii lui. Într-o plasă mare pe care unul dintre ei o folosise pentru a aduce capul de porc, undeva mânjită cu sânge la un colț, pusese sculele, ce nimerise și ce i se părea nimerit pentru ceea ce va urma.

          Gândi, nu pentru prima oară la acest lucru, capul într-o piftie.

          Mai gândi; să urce sau să coboare?

          Buff! Se trânti. În întuneric. Alunecă.

          Împinse uşor umbra şi pătrunse.

          Surprins, în baie avea de lucru, nu în bucătărie cum i se telefonase. Îl surprinsese. Pe el îl surprinsese mizeria și era atât de obișnuit cu asta. În schimb acum, poate din cauza sărbătorilor, îl luă pe nepregătite și își aminti cum intrase. Oare de ce?

          Se mișcă repede. Câteva lovituri. De pe hol cineva încercă ușa. Îi deschise pentru a nu trezi bănuieli.

         „Instalatorul?!”

         „Da!”, răspunse repede.

         „Aveți treabă! Nu?! veniți la noi, așa ca la un pahar, ...ați terminat. Să bem apoi!”

          Fusese plătit, desprinse capul, lovise bine din prima, robineții se potriveau pe capul de armătură nou, așa măcar se vedea lucrarea. Atât.

          Orice muncă necesită precizie, o reparație trebuie privită ca o inovație.

          Mirosea urât, sigur că se sparse. Un sifon, sau un intestin, conține mizeriile adunate în zile întregi sau chiar ani.

          Îl surprinsese și repede îl strânse mai înainte că să-i țâșnească ceva mai rău, se termină într-o bolboroseală râgâită. Zgomot tremurat.

          Cu plasa cără piesa acum, alături de celelalte scule. Lichidul murdar se scurgea prin încheieturi.

          În urma lui se făcuse curățenie. Așa și trebuia. Acasă îl așteptau colegii. Locuia singur. Un ban bun de sărbători.

          Gândi, nu pentru prima oară la acest lucru, ce să facă cu capul.

          Fusese la o intervenţie, ca multe altele. Era instalator, ce dracu'.
          Se murdărise, dar asta nu mai conta acum. Avea banu'.

Partea a II-a

          Primise un telefon disperat, venise la această adresă lăsându-și oaspeții să-l aștepte. Putea face asta pentru că erau colegii lui. Într-o plasă mare pe care unul dintre ei o folosise pentru a aduce capul de porc, undeva mânjită cu sânge la un colț, pusese sculele, ce nimerise și ce i se părea nimerit pentru ceea ce va urma.

         „Instalatorul?!”

         „Da!”, răspunse repede.

         „Aveți treabă! Nu?! veniți la noi, așa ca la un pahar, ...ați terminat. Să bem apoi!”

          Orice muncă necesită precizie, o reparație trebuie privită ca o inovație.

          Surprins, în baie avea de lucru, nu în bucătărie cum i se telefonase. Îl surprinsese. Pe el îl surprinsese mizeria și era atât de obișnuit cu asta. În schimb acum, poate din cauza sărbătorilor, îl luă pe nepregătite și își aminti cum intrase. Oare de ce?

          Buff! Se trânti. În întuneric. Alunecă.

          Gândi, nu pentru prima oară la acest lucru, capul într-o piftie.

          Se mișcă repede. Câteva lovituri. De pe hol cineva încercă ușa. Îi deschise pentru a nu trezi bănuieli.

          Îl surprinsese și repede îl strânse mai înainte că să-i țâșnească ceva mai rău, se termină într-o bolboroseală râgâită. Zgomot tremurat.

          Fusese plătit, desprinse capul, lovise bine din prima, robineții se potriveau pe capul de armătură nou, așa măcar se vedea lucrarea. Atât.

          Se murdărise, dar asta nu mai conta acum. Avea banu'.

          Gândi, nu pentru prima oară la acest lucru, ce să facă cu capul.

          Mirosea urât, sigur că se sparse. Un sifon, sau un intestin, conține mizeriile adunate în zile întregi sau chiar ani.

          Cu plasa cără piesa acum, alături de celelalte scule. Lichidul murdar se scurgea prin încheieturi.

          Mai gândi; să urce sau să coboare?

          În urma lui strada. Liniștea absorbită de nămeți. Țurțurii ce șopteau printre picături.

          În urma lui se făcuse curățenie. Așa și trebuia. Acasă îl așteptau colegii. Locuia singur. Un ban bun de sărbători.

          Fusese la o intervenţie, ca multe altele. Era instalator, ce dracu'.

          Se sprijini pe ușă. În mână avea o plasă mare pe care o potrivi mai bine pe antebraț. Ușa se deschise și căldura-l izbi, la fel mirosul de cuptor, zgomotul unor voci petrecărețe. Ajunse acasă.

Partea a III-a

          Mai gândi; să urce sau să coboare.
          [...]

Aer și lumină - medii apotropaice

În lungul șir al mileniilor pe care oamenii l-au desăvârșit prin ocuparea acestui pământ, foarte puțini au înțeles că aerul -mediul în care ne mișcăm și viețuim, și lumina -mediul în care vedem și cunoaștem, sunt intangibile. Unii numesc lumina; foc și au partea lor aristotelică de adevăr, creștinismul a luat lumina prometeică (câștigată greu) și a returnat-o zeilor, mai ales Zeului, aici neoplatonismul s-a impus.

Aerul, constantă de adevăr a vieții, a devenit forma de libertate. Pentru a fi ferit, bolnavul în evul mediu era țintuit în camere neaerisite și lipsite de lumină, se credea astfel, că duhurile rele nu puteau ajunge la el. Ha! Mitul cu Zeul preschimbat în ploaia de aur ce a pătruns în iatacul prințesei era sigur necunoscut.

Astăzi, obiceiul de a construi case lipsite de aer și lumină dăinuie. Ferestre largi acoperă zidurile, instalațiile de climatizare prin tubulaturi strălucesc lipite de tavane, uneori ascunse, atunci fac ca volumele să fie micșorate, aerul irespirabil, un televizor plasmatic dă lumină acolo unde nu este aceasta. Omul, înghesuit de fapt, pretinde că trăiește în confortul ideal. Afară, frunzele, înainte de a respira ultima dată, devin transparente, este efortul lor de a arăta libertatea.

Ceea ce a uitat Aristotel să mai definească se referă la cei care au dreptul la aer și lumină, Platon s-a pierdut oricum în amănuntul unicului.

Forme perfecte - arici de mare

Fără țepi, nu sferici, mai degrabă aplatizați, scheletele aricilor de mare devin obiecte de artă.

Un fel de fosile, ei acum arată cuirasați, nituiți, asemeni unor farfurii zburătoare ale căror copii au fost executate de artizani medievali. Culorile sunt desăvârșite și aduse la suprafață, aceste schelete strălucesc viu în soarele arzător. Am strâns o cutie mare pe parcursul unei vacanțe, uneori seara mă joc cu ei, sunt de diferite mărimi și de diferite culori.

Am să fac un teatru pentru aceste umbre ale mării, am să decorez și-am să le încânt culorile cu peisajul artificial al unei scene. O lanternă le va lumina jocul, spectacolul. Teatrul va fi unul mut, asemeni liniștii abisale din care provin, fără zgomot, poate doar așa un țiut de ureche, ce îl simte timpanul când corpul se avântă la adâncimi subacvatice de câțiva metri. O lumină va trece meteoric, apoi din nou, așa ca o reflexie a nisipului amorf depus de milenii pe fundul unei mări agitate de istorie.

Umbra

 

≪Raportul acesta va avea forma unei istorisiri,

deoarece pe planeta mea natală am fost învățat,

încă din copilărie, că Adevărul este un produs al imaginației.

Un fapt incontestabil poate fi acceptat sau respins după felul în care este relatat;

aidoma acelei neasemuite bijuterii organice din mările noastre,

care strălucește pe pieptul unei femei, dar,

purtată de o alta, pălește și se preschimbă în colb.

Faptele nu sunt mai solide, mai coerente și mai reale decât perlele.

Dar sunt la fel de sensibile.≫

Ursula K. Le Guin, Mâna stângă a întunericului, primele rânduri

Convins că este împotriva tuturor, exclamă că Umbra pleacă!, în timp ce restul observau că: Umbra vine. Explică fenomenul retragerii, al aplecării, al îmbătrânirii, și nimeni din cei prezenți nu-l dezaprobă. Omul, cu cât înaintează în vârstă își retrage toate, completă în final.

Peisajul din fața lor se decolora în lumină, este Adevărat că în Umbră toate se vedeau clar și nuanțat, dar asta numai datorită luminii indirecte, observă cineva. Acolo unde cineva pleacă, altcineva vine... se mai auzi pe urmă.

Dar acest peisaj este minunat tocmai din cauza venirii sau plecării cuiva, a Umbrei sau a Luminii. Peisajul acesta este o gară cu o singură destinație: Luna..., reflectă un bătrân.

Ba nu, răsare Soarele! reluă o fetiță.

Acest portativ de imagini, structurat exact în felul în care privind mereu la stânga -privești apoi în sus, cuprinde ceea ce natural (și face parte din întregul realism contemporan) se întâmplă în țara măslinilor, a Adevărului, a marmurei, a plimbării, a Zeilor, dar și a lui Dumnezeu.

În față, muntele Pentelikon (Pentelis).

Acoperiş, lumină, poartă

Imagini din Bastionul Timişoarei reconstituit şi reconstruit

Pentru că acoperişul a ferit mii de ani oamenii de ploaie, de frig şi de soare, astăzi acoperişul se doreşte a fi decupat, lumina să pătrundă în locuri unde altă dată numai porumbeii reuşeau să se ascundă.

Poarta nici ea nu a rămas mai prejos, poarta devine descuiată, deschisă. Altădată cetate ermetică, astăzi ce-a mai rămas din Cetatea Timișorii, Bastionul este un spațiu liber.

Peste alte mii de ani oameni se vor întoarce să trăiască sub cerul liber, printre stele, lumina va fi la fel de căutată.

Bogăție

lui Eugen

De pe coama dealului, la vale, aproape de pădure, am văzut și am întâlnit bogăția. Pe Valea Malița, la marginea satului Stanciova, spre stejari, pe drumul de lemne, stă una dintre marile bogății ale lumii; oamenii: mulți, mulți și dintre cei mici și dintre cei mari.

Pierdut mai apoi printre umbre, lumini și umbre (!), aerul împrumuta de la cer lumină și de la sol umezeală. Nu era nimeni, nu putea să fie nimeni. După o ploaie ce părea că inundă pădurea și stejarii vor supraviețui doar prin ghindele plutitoare, noaptea a negat orice zi, câteva ore mai târziu, soarele a inundat la rândul său ceea ce prindea în cale, astfel că după o noapte de pomină, a doua zi, marea familie umană își întinde îmbrăcămintea la uscat. În casă se doarme, este ora prânzului, nu ne aflăm la capătul lumii, ci chiar în centrul ei, astfel că nimeni nu știe de existența celorlalți, ei radiază de fapt viața și ea-viața, se învârte în jurul lor!

Au primit bec din cauza celorlalți, se credea într-o expansiune rezidențială, spre pădure, spre natură. Acum când a murit asta, nu natura, stâlpul de beton marchează hotarul, dar nici măcar nu era nevoie, toată lumea știa asta.

N-am bătut la poartă de frică -poarta era deschisă, n-am bătut de o posibilă mirare.
Ce să spun dacă în fața mea apărea un OM, chemat de mine!