S-a dovedit a fi plutitor -zâmbetul, pentru că era fluviul în apropiere; chiar peste gard.
Ar trebui să împrumutăm mai des bucuria, naivitatea, sau visarea celor tineri. Nu mai putem face asta pentru că am devenit țepeni, lipsiți de acea elasticitate a momentului, noi trebuie să ne pregătim pentru a zâmbi, trebuie să ne alegem locul și timpul când putem râde din toată inima, doar așa este frumos; pentru noi.
Când am putea face asta și chiar ni se ivește ocazia, parcă ne cuprinde o durere de burtă și pe fața noastră apare acea culoare de căcat, la care i se mai adaugă un rictus morbid, de fapt plângem. Poate există, dar eu nu o știu, o lege a naturii care nu numai că ne desfrunzește de toate dorințele de fericire, dar ne bagă în față crăcile uscate, întortocheate, finale și deosebit zgârietoare ale copacului vieții. Dar toamna descrisă s-ar putea să existe doar în sufletul nostru și copacul nostru să fie încă verde și plin de sevă în realitatea vie petrecută împreună cu ceilalți, dar nu ne lasă un ce să fie altfel.
De aceea privind un zâmbet ce vine din toată inima pot scrie că asta este ce-mi place, este ce mă odihnește și mă face mai salubru în sentimente. Dacă zâmbetul plutește, se datorează tocmai stării lui molipsitoare și atunci când v-ați vindecat de această boală a veseliei, în oglindă vă privește ascuțișul scânteietor. Nu îmbătrânim fiind veseli, dar măcar spiritul veseliei să ne cuprindă când o privim la alții.
Excentritatea zâmbetului constă în infinitatea înfățișărilor, a neoboselii pe care o parcurge imaginea veseliei: zâmbetul nu se deteriorează niciodată. Închei în nereușita de-a fi alături de toate zâmbetele pe care le întâlnesc, dar nu abandonez, câteva tot le pescuiesc, așa lacustru.
am citit Jurnalul unei scriitoare, de Virginia Woolf ✍
Luni, 21 februarie 1927
De ce n-aș născoci un nou gen de piesă, ca de exemplu:
"O femeie cugetă...
El, de asemenea.
Cîntă o orgă.
Ea scrie.
Ei spun.
Ea cîntă
Noaptea glăsuiește.
Ei dau greș."
Cred că ar trebui să se desfășoare lucrurile în felul acesta, deși deocamdată nu văd cum. detașat de fapte, liber, totuși concentrat; proză, dar și poezie. Un roman și o piesă.
Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare, Rao, 2005, pag.129-130
ti-e greu sa zambesti? :)
RăspundețiȘtergereconstatam doar felul în care se poate să trăim!
RăspundețiȘtergerepun și eu botu la zâmbet, nu-i chiar cum am scris :)
:)) e bine.
RăspundețiȘtergerealtfel, m-ai fi provocat sa te fac sa zambesti :)
l-am vazut live ieri pe Dan Diaconesc in Direct la Mall. Mi s-a parut unul dintre cei mai tristi oameni. Venise cu sotia si fiica la patinoar.
RăspundețiȘtergerecristina
RăspundețiȘtergereîncearcă-mă :)
:) ai preferinte?
RăspundețiȘtergereLiviu Drugă
RăspundețiȘtergereAceastă postare ți adresează și ție, nu și lui Dan Diaconescu, asta pentru că eu știu că tu poți să zâmbești. Am verificat deja asta! :)
să nu uităm că sunt lacustru, nu plutesc, ci doar sunt deasupra apei, de aici pot vedea orizontul; da, prefer să plutesc în zâmbet! :)
RăspundețiȘtergerecristina
RăspundețiȘtergeredeci, cum am scris mai sus; am dreptul la o visare măcar :)
mhmm...subtil si insinuant.
RăspundețiȘtergerenu ai zambit deja? :)
cristina
RăspundețiȘtergerezâmbesc de aproape 40 de minute! :)
Scorchfield, daca râsul e transcris "ha-ha-ha", cum redăm zâmbetul in scris?
RăspundețiȘtergereDa, eu zambesc, dar cred că mă pricem şi mai bine să îi fac pe alţii să zâmbească. :)
:) ce coincidenta!
RăspundețiȘtergeretu de ce zambesti? :)
uite, chiar si acel "macar" al tau, pe mine ma face sa zambesc ;)
RăspundețiȘtergereLiviu Drugă
RăspundețiȘtergereCred că dacă sugerăm o minciună, să scriem ceva închipuit, ca și cum cel care citește ar fi neatent la asta, ca și cum am fi singuri pe lume în deșteptăciunea noastră, sigur cel care ne va citi, va zâmbi. Cum va zâmbi?... asta nu mai știu! :)
Așa mă apucă o reciprocitate, dar trebuie să am grijă, să nu devin bovin! :)
RăspundețiȘtergerecristina
RăspundețiȘtergere:) sigur există ”măcar”, dar văd cum se pierde îmi este teamă de vreo reciprocitate!
Scorchfield:
RăspundețiȘtergere...dar eu sunt singur in desteptaciunea mea. Tu nu?
:))
RăspundețiȘtergereLiviu Drugă
RăspundețiȘtergerelacustru da, ”dar cred că ai acaparat discuția...” să bem o bere! :)
bovin ? :))nicidecum.
RăspundețiȘtergereuite, au trecut mai bine de 40 de min si personal nu ma simt altfel decat fericita pentru ca zambesc :)
la zambet evident ai contribuit si tu, fac eu o completare evidenta :)
Liviu Drugă
RăspundețiȘtergereP.S:
era o trimitere de publicitate, ce mă face să mă gândesc la cele scrise de tine! :)
teama si zambet pe aceeasi linie a portativului...hmm...nu suna chiar bine.
RăspundețiȘtergerecred ca nu este vorba de teama :)
e altceva.
cristina
RăspundețiȘtergere”am dibuit visul, acolo în ascunzătoarea sa stătea cel mai bine, l-am tras de coadă, și în timp ce încerca să mă muște, întorcându-și capul numit Momos, îi băgam între dinți biscuiți cu miere, prin asta mi-a arătat limba...”
din jurnalul Doamnei M
:)
Asa timid iti hranesti si tu visele ? Cu biscuiti unsi cu miere ? :)
RăspundețiȘtergereDulce, nimic de spus, dar trebuie si putin piper :)
pentru că în virtual este permis orice (!), pot scrie că ceea ce ai scris îmi aduce aminte de cel care plecă și de cel care vine, în scurtul timp ce ei se întâlnesc și pe care unii scriitori adevărați îl numesc răgaz, unul vrea să învețe de la celălalt.
RăspundețiȘtergereUnul să știe ce este în fața călătoriei, celălalt să știe ce s-a mai întâmplat în absența sa de acasă.
Unul vrea biscuți cu miere, celălalt cu condimente! :)
compensare, echilibru sau pur si simplu gusturi diferite?
RăspundețiȘtergeredeci preferi visele dulci?
un mare specialist în vise scria despre ”imagini interioare”, habar n-am avut de acestă expresie, dacă am am simțit asta? poate!
RăspundețiȘtergereori gustul, aici se referă la trezire, la acea oră a dimineții în care limba caută loc în gură și sigur s-ar bucura dacă ar da de biscuiți cu miere, atât doar. :)
da, visarea de dupa vis...
RăspundețiȘtergeree dulce, e placuta, te face sa plutesti.daca mai adaugi si putina miere..mmmm
imi place viziunea ta abstract de dulce :)
cei mai mulți îl cunosc pe Morpheus din Matrix, de ce n-ar fi normal așa, dar lumea uită că era doar unul dintre cei 1000 de fii ai zeului Hypnos, zeul somnului. Ori dacă Morpheus este zeul viselor, ce sunt cei 999 de zei rămași ce se joacă cu somnul !
RăspundețiȘtergeresigur unul dintre ei adoră biscuiții cu miere :)
iti place sa te joci nu doar cu mintea ci si cu vorbele.
RăspundețiȘtergerebun exercitiu.
tind sa cred ca biscutii cu miere sunt un desert prea simplu pentru o limba pofticioasa :)
formal așa ar trebui să fie, lucrurile simple să fie simple, un triunghi să nu ne spună nimic decât că are trei laturi, să nu se simetrizeze, ca fiind perfect în hexagon: locul celor ce-și fac cuibul, albinele, căutătoarele, mirositoarele, iar omul să nu le fure mierea -cum s-a dovedit în desene animate chiar, și tot omul să nu facă biscuți, din laturile triunghiului, din spice!
RăspundețiȘtergere:)
:))
RăspundețiȘtergereIncerci sa ma pierzi ca sa te certi cu toti zeii viselor......
Hai, nu ma pierde, vin si eu sa ma cert cu ei :)
Excelent!
RăspundețiȘtergere>:D<
Zâmbiţi, vă rog! Ah, deja o faceţi?!
Atunci sunt fericită!
:)
Aceasta a devenit postarea mea favorită! E perfect alcătuită: textul, fotografia, citatul, comentariile...totul e pe gustul meu.
Blue Freedom
RăspundețiȘtergereWelcome!
:)
cristina
RăspundețiȘtergerenu pierdem nimic atât timp cât suntem ”cu ochii larg deschiși”, în jur, nu ocolește nimeni! :)
pana la urma, "nimic nu se pierde totul se transforma", nu?
RăspundețiȘtergereasa cum zambetul de aseara s-a transformat in euforie, euforia in visare, visarea s-a ratacit in noapte si noaptea in visare;odata visul regasit, s-a transformat in freamaturi interioare si miscari lascive care prin intensitatea lor au transformat noaptea in zori de zi.
iar zorii de zi...ce puteau face altceva decat sa dea un imbold limbii care isi cauta loc in gura si brusc, cautarea ei s-a transformat in bucurie cand a dat de biscuitii cu miere :)
buna dimineata si un zambet :) sper ca noaptea a fost si ea buna.
Bună dimineața! :)
RăspundețiȘtergere:)
RăspundețiȘtergereRâsul e sarea vieții. De ce unii ( vezi bibliotecarul orb din Numele trandafirului ) vor să-i pună cătușe ?
RăspundețiȘtergereO dramă se petrece cu oamenii care au umor, dar care sunt sortiți unor suferințe absurde. Vezi cum, încet-încet, li se stinge pe față bucuria de a râde.
Parcă tu arătai, pe blog, că grecii și romanii știau să zâmbească și să hohotească, dar grecii erau superiori, fiindcă puteau râde de ei înșiși ?
Șerban Tomșa
RăspundețiȘtergereNu trebuie să explic ceea ce dintr-o citire ai înțeles totul :)
Da, grecii, într-un fel și noi românii la fel, mai facem haz de necaz, asta-i o raritate în aceste zile.