În istoria vizuală a lumii, în istoria imagistică a imaginii, a creației artistice datorate văzului uman, a ochilor, a acelor nervi optici, a transmisiei electrice datorată ionilor de potasiu și sodiu, a atomilor, a vidului; nu există o privire mai pertinentă decât aceea a feței, a ariei frontale capului omenesc, ce vede în absența geometrică și estetică a ochilor.
Arta cicladică este arta ce dovedește că putem. Verbele a fi și a avea nu își au rostul, doar dorința și putința. Omul își împletește o existență, cazurile celebre a drumurilor drepte trebuie date uitării, ori sunt false, ori confuze: omul nu vede decât după zeci de ani de la naștere. Ceea ce spunem sau scriem că el vede sunt imagini asemeni cataloagelor de modă, de estetică sau chiar artă, nimic nu se leagă, ci doar se memorează, ca mult mai apoi, în timp toate să se lege, să se împletească și dacă individul chiar vrea, să se unduiască.
Omul este orb într-un văz ce-l ajută să se orienteze, să nu se rănească, să nu alunece. Omul primește darul luminii mult mai târziu. Este aici subiectul despre lumina care arată și despre lumina care înconjoară, toate acestea provin din dorința sa de cunoaștere.
Am privit clipe îndelungi chipul care mă privea.
Am privit ceea ce Insulele Cicladice ale Greciei mi-au dăruit într-un muzeu particular de fapt.
Când am plecat pe spatele meu, pe umăr, coborând treptele, o viespe se juca sau se lupta cu un fir de păr, rebel de pe ceafă. Așa m-am simțit privit de ochii chipului care nu se văd.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc