Imaginea unei vitrine

Katakolon, Peloponesse, Greece

În fapt și mintea omului este o vitrină contemplată de ceilalți. Toate copiile, toți epigonii, stau și așteaptă venirea Marelui Original. N-are să vină. Mintea noastră a devenit prea mică pentru a mai suporta ceva original, de aceea tot ce spunem și arătăm, copiem mai bine sau mai prost pe înaintașii noștri. Ar trebui cumva — eu nu știu cum, să nu mai remodelăm, ci să schimbăm geometria, să nu mai copiem, ci să inventăm cuvinte-păsări. Acestea se vor duce și vor face cuiburi în mintea altora, a copiilor noștri poate și — tot poate, mai târziu copiii lor vor scoate pui de-o frumusețe nemaiîntâlnită, cu un zbor asemeni înotului, cu un mers aidoma norilor. Când te gândești că toate acestea îți povestesc o vitrină și ea fiind, în fapt, mintea ta.

One step beyond - defining beauty

https://twitter.com/search?q=%23DefiningBeauty&src=typd

British Museum ‏@britishmuseum 22 feb.

Watching the #Oscars2015? 

You too can be inspired by Greek art in #DefiningBeauty http://ow.ly/JnDGs  @TheAcademy

Chipul pregătit pentru a vedea

Muzeul de Arheologie și Istorie Națională, Athina, Grecia

„Omne vivum ex ovo” („Orice ființă își are originea într-un ou”)

William Harvey

Nefiind terminat, capul a fost inițial un ou, predispoziție frecventă în arta cicladică.
Totuși artistul necunoscut a început cu gura sau cu nasul acest chip, lucru ce mă trimite la origini, la geneză, la cuvânt sau chiar în acest caz la miros. Să fi fost la început cuvântul? mirosul?

Ochii sunt neterminați, sau cel puțin începuți, desenați într-un fel. Sculptura are o notă de suprarealism. Nasul fiind stricat, gura ne apare perfectă, urechile ca o umbră, bărbia clară.

Vede sau nu vede acest chip?
Și dacă vede, ce vede?

Neterminatul

Muzeul de Arheologie și Istorie Națională, Athina, Grecia

Intrând în muzeu, la primele statui, privind acei kouros - cu origini artistice egiptene, dai de statuia neterminată. Aceasta se află în rândul celorlalte. Nu există o explicație oficială din partea curatorilor, nu cred că ar fi necesară. Neterminatul se află în rândul terminaților. Vine din altă lume, poate marină, acvatică, sau chiar poate cosmică. Ceea ce greu am înțeles, este că locul lui era predestinat.

Naxos, insula ce aparține unei civilizații pre-elenice, la fel ca ai noștri neolitici de la Cucuteni. Pentru ca cercul să se închidă, în aceeași insulă, noua civilizație a uitat să termine o statuie, care arată de fapt că cele dinaintea ei, cele cicladice, care fiind terminate, duc de fapt mai departe un simbol de perfecțiune.

Muzeul de Artă Cicladică -Goulandris, Athina, Grecia

Atunci revenind la Rodin, la Brâncuși -elevul pentru o perioadă a lui Rodin, unde terminăm arta. Lustrul, acel glossy, pe care marmura sau chiar granitul îl au datorită pietrei ponce, nu determină dacă o operă de artă a fost terminată sau nu, nici măcar bronzul turnat și lustruit cu pastă abrazivă nu ne poate obliga, prin anvergura perfectă a reflexiei luminii, că opera a fost terminată.

http://www.treklens.com/gallery/photo83810.htm

Artistul lasă ceva neterminat, ca un avertisment. Dacă nu se vede, cel puțin lasă în testament. Da Vinci a murit știind că Gioconda este neterminată.

Cy - Ci

http://www.namuseum.gr/wellcome-en.html

Imaginea repetitivă a unui cilindru cicladic

Așa cum ochiul deformează ceea ce ne înconjoară, iar artistul înfățișează lumea (natura) așa cum o vede, există tot soiul de obiecte -mult mai performante decât chiar un computer grafic, care răstălmăcesc pur și simplu realitatea, și nu ne referim la cele optice.

Unul dintre primii experți care și-a rupt diploma a fost Picasso.
Astăzi, majoritatea admit că felul în care cilindrul (sigiliu la civilizațiile mesopotamiene) se desfășoară și își depune de fiecare dată imaginea înscrisă, dă niveluri nerepetitive. Cauzele sunt multiple, cerneala care se termină, neomogenitatea materialului inscripționat, graba...

Puțin mai târziu apare cu adevărat artistul.
Punctează cu răbdare timpul, modifică sau reiterează detaliile, sufocă imaginea cu ochiul său.

Great expectation(s)

12-13

http://www.namuseum.gr/wellcome-en.html

Privind în trecut, pot scrie acum, că marile așteptări încep să se lase așteptate.
Încă ne mai țin în picioare - marile așteptări.
N-am bănuit că trebuie să stai în picioare pentru a reuși să treci de marile așteptări, odihna este relativă, un clipit este suficient. În rest, visele pot fi valorificate ca fiind plăcerea înaintea coșmarului ce va veni odată cu trezirea. Viața de zi cu zi, în final un coșmar. Din vise te poți trezi.

Pentru a ușura decompensarea, privesc din când în când miile de imagini pe care le-am agonisit prin peregrinările mele grecești. Privesc cu luare aminte una din civilizațiile care au născut Marea Așteptare, culcată.

Model neolitic

Muzeul de Artă Cicladică, Athina, Grecia

Modelul a fost primul. Astăzi artistul nu mai are nevoie de model, el se află în mintea sa. Modelul n-a dispărut și cred că nici n-are să dispară, la o nouă etapă modelul va apărea din nou, altfel.

Unul dintre cele mai subtile modele l-am întâlnit exact la intrarea primului nivel al Muzeului de Artă Cicladică din Athina. Vechimea sa spune totul.

Ceea ce mult timp a rămas (pentru mine) o enigmă, astăzi cred că sunt în stare în a o descifra: poziția mâinilor. Modelul a ținut mâinile pentru că așa a dorit artistul sau pentru că așa a simțit?
În poziția modelelor statice artistul dă roată și își modifică, își verifică, se antrenează privind ceea ce mai târziu, ieșind din mâinile sale, va fi opera personală. Atunci când modelele trebuie să se miște, să fie dinamice, vântul să le spulbere părul, să le deranjeze privirea; artistul fotografiază în rafale, sunt (datorită performanțelor tehnologice) sute de imagini în câteva minute, ședința nici nu durează, modelul se-nvârte, gesticulează, mimează și în acest timp, de pe trepied, fix, aparatul de fotografiat înregistrează mecanic (digital) totul.

În vremurile când numai ochiul și mâna -ajutată de instrumente primitive, făceau totul, artistul se combina cu modelul, artistul vedea prin model. Poziția mâinilor este sexuală, este în jurul ombilicului, axele antebrațelor stabilesc geometric locul, dar în același timp mâinile sunt paralele cu liniile curbe ce despart picioarele de corp. Alte linii care ne duc în alt loc, în cel al fecundității.

Este absurd să credem că femeia purta vreun înveliș în jurul torsului, artistul a marcat de fapt zona, a delimitat sacrul. Pe pântece, sunt două linii paralele (cu solul de data aceasta), cea de-a doua, imediat sub mâini, ne simulează un spațiu nou, un volum; femeia era în primele săptămâni de la fecundare.

Early cycladic culture

Una din minunatele culturi primitive ce uimește și astăzi lumea și-a depășit demult istoria materială. A revenit în conștiința artistică a lumii ca fiind începutul. Un început greu de contrazis și tot atât de greu de acceptat. Apoi a venit buuum!, explozia ce aproape că a scufundat o insulă, lăsându-i o gaură în mijloc pe care astăzi turiștii o văd ca pe un paradis; Thira-Santorini.

În cea mai mare insulă, Naxos, se află o poartă dreptunghiulară din marmură, un portal, o moștenire artistică pe care anticii greci au ridicat-o ca fiind o amintire.

Unii mai caută și astăzi în aceste locuri Atlantida...

Femeia - forma perfectă

Dan McCaw (b. 1942)Frozen, 2012, Oil on board, 24 x 18 in.On view at 25 CPW Gallery, New York, New York.

Sigur coincidența nu există, este imaginația prin care întâmplarea ne șoptește cam cum stau lucrurile.

Dintr-un blog drag mie, călătorind din link în link (http://gurneyjourney.blogspot.ro/2012/11/french-paintings-at-wadsworth.html), am dat de http://www.fineartconnoisseur.com/.

Mai departe se vede.

Ar trebui să-l întrebăm pe Dan McCaw, dacă în afară de faptul că o cunoaște pe Venus de Millo, dacă nu cumva a dat iama în Ciclade, în insule, poate are și-o casă pe acolo. Ori tocmai aici constă valoarea reprezentării umanului; arta, în felul în care recunoaștem -și sigur de multe ori suntem egoiști prin asta, că împrumutul fără dobândă este cel mai valoros. Când privesc în trecut, în cele scrise de cei de acolo, îmi vine să nu mai scriu nici un cuvânt și totuși o fac pentru a-i face recunoscuți: reușita mea, pasiunea mea, și nimeni venind de acolo, nu m-a tras de mânecă, cerându-mi ceva. Noaptea mai visez uneori, vinu-i de vină, că am întâlniri, în grădini largi, unde poeții declamă adevărul mitului...

Nu deosebesc între două femei, fără a vorbi cu ele, decât conturul, photoshop-ul feței nu mă interesează, este ascuns, parvenit pudrei și culorii din cutie, luminii mai ales. Conturul le dă de gol. Să le decupezi imagistic brațele, ca să vezi șoldurile, mânerele... atunci dai de forme perfecte, numai că trebuie să cauți și asta-i altă artă!

„Forme esențiale” - Picasso

http://trove.nla.gov.au/work/34468735?q=%22ancient+Greek+art%22&c=music&versionId=42633322

„Many modern artists have taken inspiration from the ancient works of the Cyclades. The simple geometric forms have inspired many of the most revered artists of the last century. The influence can be seen in the work of Modigliani, especially his sculpture Female Head Statue, along with the art of Picasso and many others. However, time robbed these modern artists of the truth. Color was widely used to create detail on the sculptures including the addition of facial features, jewelery and body paint. Time has worn away those artistic flourishes, leaving only the clean marble of the Cycladic idols and the illusion of abstract simplicity.”

http://www.articlesbase.com/interior-design-articles/cycladic-art-inspiration-in-the-aegans-1839374.html

O mie de ani arta cicladică a supraviețuit, apoi, vulcanul ce a erupt acum peste 5000 de ani în urmă în mijlocul mării Egee a redus-o la tăcere. Cataclismul a secerat o civilizație. Încă se mai sapă la Thira-Santorini, în Naxos sau Andros, formele esențiale nu încetează să apară.

Într-un documentar scurt de la Muzeul de Artă Cicladică din Athina se încearcă -ipotetic, felul în care oamenii acelor timpuri vedeau arta, felul în care -trăind în insule, în mijlocul mării, și-au transpus marea în artă, valurile, vântul... animalele, peștii, femeile, bărbații, sau copiii.

O ipoteză numită gând

Datorită unei reflexii, figurina feminină gândește de peste 4000 de ani, acum o face și într-unul dintre cele mai interesante și mai captivante muzee din lume; Muzeul de Artă Cicladică din Athina.

Piesele din muzeu au reținut demult atenția artiștilor de pe vremea când erau în colecții particulare.

Valoarea acestor figurine constă în umanitatea care o dezvoltă, în așteptare și contemplare. Este o permanență a brațelor peste pântec, peste maternitate, o dorință de continuitate și cine o face cel mai bine dacă nu gândul.

Nodul lui Herakles

Muzeul de Artă Cicladică, Athina, Grecia

Nodul Gordian pe care Alexandru cel Mare trebuia să-l desfacă, să-l deznoade, să-l taie cel puțin, nu se află în arhivele nodurilor. Astăzi vă prezentăm Nodul lui Herakles ... la patru mâini.

Priviți o clipă singurătatea legăturii, aduce a ceva cunoscut și totuși atât de căutat. Nodul are o vibrație aparte, pare că patru arcuri încearcă să-l echilibreze.

Transvazare

Muzeul de Artă Cicladică, Athina (Atena)

Pentru că a trecut destul timp de atunci, timp în care gândul nu s-a relaxat, pot să-mi amintesc cu precizie că întâlnirea ar fi putut avea loc, pentru că am bântuit destul de mult prin acel orășel. Și această prelungire a vizitei se datora numai faptului că drumul ce ar fi evitat orașul, ca un fel de centură, scurtează foarte mult, dar neștiind asta ne-am avântat prin orășel, printr-o piață îngustă, cu multă lume. Dar Castelul se afla în partea cealaltă a orașului, așa că dintr-o dată, călătoria s-a transformat într-o rătăcire. Atunci când te rătăcești începi să te grăbești, și îți cam pierzi simțul de orientare. În grabă am trecut pe lângă Castel și-am ieșit afară din orășel, ne-am întors, am mai pierdut vremea și l-am găsit.


Pe partea cealaltă, într-o totală neștiință despre cele ce se întâmplau în față, pentru că în fața drumului era orășelul, altcineva încerca să ajungă la timp, înainte de căderea serii și dacă ar fi ajuns poate că stabilea coincidența.


La câteva zile după ce ne-am întors am aflat de cele ce se puteau întâmpla, coincidența unei întâlniri a cărei probabilitate fiind așa de mică și-ar fi pierdut însemnătatea, nici nu ar fi meritat a fi calculată. De atunci am încetat să mai cred în probabilități și mai degrabă să cred în hazard, care este în fond tot o probabilitate, dar este aceea care nu merită a fi calculată.


În imagine, o figură cicladică, apropiată de mărimea medie umană, cu o vechime multimilenară, pe care privind-o atât de intens, încât am luat toate aceste milenii de civilizație și le-am transvazat într-un gol, acolo au luat foc și-au dispărut. Mi-a mai rămas doar inerția că ceva s-a schimbat, de fapt nu se schimbase nimic, era doar perpetuarea.

Privirea cicladică

În istoria vizuală a lumii, în istoria imagistică a imaginii,  a creației artistice datorate văzului uman, a ochilor, a acelor nervi optici, a transmisiei electrice datorată ionilor de potasiu și sodiu, a atomilor, a vidului; nu există o privire mai pertinentă decât aceea a feței, a ariei frontale capului omenesc, ce vede în absența geometrică și estetică a ochilor.

Arta cicladică este arta ce dovedește că putem. Verbele a fi și a avea nu își au rostul, doar dorința și putința. Omul își împletește o existență, cazurile celebre a drumurilor drepte trebuie date uitării, ori sunt false, ori confuze: omul nu vede decât după zeci de ani de la naștere. Ceea ce spunem sau scriem că el vede sunt imagini asemeni cataloagelor de modă, de estetică sau chiar artă, nimic nu se leagă, ci doar se memorează, ca mult mai apoi, în timp toate să se lege, să se împletească și dacă individul chiar vrea, să se unduiască.

Omul este orb într-un văz ce-l ajută să se orienteze, să nu se rănească, să nu alunece. Omul primește darul luminii mult mai târziu. Este aici subiectul despre lumina care arată și despre lumina care înconjoară, toate acestea provin din dorința sa de cunoaștere.

Am privit clipe îndelungi chipul care mă privea.
Am privit ceea ce Insulele Cicladice ale Greciei mi-au dăruit într-un muzeu particular de fapt.
Când am plecat pe spatele meu, pe umăr, coborând treptele, o viespe se juca sau se lupta cu un fir de păr, rebel de pe ceafă. Așa m-am simțit privit de ochii chipului care nu se văd.

De sărbători

Artă cicladică, copie din alabastru, 10 cm înălţime; faţă

     În firea noastră -credem şi este natural să fie aşa, că iubim cel mai mult, cel mai frumos, prin asta ne dovedim frumosul, fie el categorie, sentiment, dorinţă.

    Acum cinci mii de ani, alţi oameni, la fel ca noi, pierduţi sau dimpotrivă protejaţi pe o insulă, acum pe nume Naxos, au început creaţia în forma ei cea mai subtilă, inerent suflu pe care mulţi îl doresc, îl imită cu modestie.

    Când Marx a enunţat că celula societăţii este familia nu a greşit, probabil eroarea se află în politizarea acesteia. Mai departe, ceea ce mulţi cred că citind cunosc totul, trebuie să-i contrazic; pipăind, limpăind, adulmecând, întregim cunoaşterea, să fie asta totul? Nu, sigur va veni cineva să mă completeze.

    Am privit cu luare-aminte arcele din piatră decupate de artiştii simbolişti, am privit copilul care, este întors cu faţa spre părinţi, se vede clar poponeţul şi ceafa capului, se vede clar cum este înfipt în mater-patern.

Artă cicladică, copie din alabastru, 10 cm înălţime; spate

Muzeul de Artă Cicladică din Atena vă aşteaptă:

http://www.cycladic.gr/frontoffice/portal.asp?cpage=resource&cresrc=2024&cnode=74

The "Thinker" from Cernavoda, Romania, 5000-4600 BC, National History Museum of Romania.

De ce mă întreb uneori că sunt străbătut permanent de ei ?!

http://www.nyu.edu/isaw/exhibitions/oldeurope/

aici sunt întrebările!