Din ciclul „odihnindu-se”

Biciclete de povară odihnindu-se

În timpul unei eclipse vechi de sute de ani

Piața Unirii - Timișoara

Era în timpul unei eclipse totale de soare când un uriaș șobolan mergea pe-o bicicletă traversând piața centrală a orașului. A oprit lângă biserică ascultând o clipă și în fugă orga maiestoasă ce răsuna printre zidurile vechi de sute de ani. Apoi, și-a luat avânt și-a urcat treptele mici ale unui birt postat pe-un colț de intersecție. A răsturnat mesele și-a făcut o gălăgie imensă de până și organistul a încetat să mai clămpănească. A smuls câteva sticle de whisky de pe raft și a pierit precum venise, dar spre subsol, pierzându-se printre arcadele vechi de sute de ani.

Bicicleta mai stă și acum rezemată, iar birtul și-a schimbat numele din cauza celor întâmplate. Totul se petrecea acum câteva sute de ani și de atunci trăim într-un perpetuu crepuscul. La orgă se cântă neîntrerupt „Oda șobolanului” compusă de marele maestru Dach. Este un imn închinat șobolanului grozav ce-a furat soarele și l-a dus departe în pământ. O dată pe an toată piața este împânzită cu sticle de băutură fină și scumpă, în speranța că vor atrage creatura din subsolurile vechi de sute de ani ale pieții centrale a orașului, odată cu ea, bineînțeles va veni și soarele

Preludiul unei răpiri

Pan, Muzeul de Arheologie Athina, Grecia, 2011

Coborârea ca dinamică este lipsită de tensiunea ascensiunii, pentru că lucrurile se petrec prea repede, în lipsa amănuntelor, timpul se condensează și evenimentele rămân asemeni plantelor înnămolite ce au supraviețuit unui diluviu, rare și cocoșate.

La fel s-a petrecut cu ciclista, care venind dinspre Scărișoara - s-a învârtit în jurul unei cetățui, populată doar de-o biserică, reconstruită și ea, având ca destinație marele oraș, trebuia să coboare printr-o pădure deasă. Drumul asfaltat din fonduri europene era meandrat de coastele unui deal numit Dealul Cucului, încăpățânat ca pasărea ce-și ascunde originea. Astfel că printre stejari imenși, arini tineri și tufe curioase ce tăbărau spre drum, șoseaua te păcălea de fiecare dată în oboseala sa de-a coborî. La fiecare curbă, strânsă de umbrele arborilor, aveai senzația că se termină, era de fapt doar un deal!

După câteva șerpuiri răcoroase, pentru că aerul venit dintre ciupercile ascunse prin mușchii răsăriți pe rădăcinile vizibile ai marilor locuitori din foștii codrii de odinioară, era prea rece și chiar prea tăios, călătorul se oprește și adulmecă, asemeni animalului sălbatic, direcția și intensitatea.

Dar oare cum poți face tu asta venind cu aproape cincizeci de kilometri la oră, asemeni unui picaj puțin controlabil? Dar oare sigur ai reușit să vezi tot praful, pe care ghinda verii trecute l-a împrăștiat acum datorită iernii? Sigur cunoști locurile, sigur știi primejdia, toate legendele ți-au fost povestite sau pur și simplu ai ajuns aici datorită întâmplării?

A alunecat și locul a fost marcat de pedala înfiptă în asfaltul moale. O linie se termina în șanțul ce drenează drumul.

Ce s-a-ntâmplat?

O biciclistă a derapat într-o curbă cunoscută de localnici ca fiind Întorsătura Melcului, datorită vitezei pe care trebuie să o ai când o ataci, pe curbă.

Un Pan urât mișcându-și coarnele a ieșit dintre tufișuri, a luat-o pe fată ca pe-n covor și-a dispărut peste drum, dând vesel din coadă. Nimeni n-a văzut nimic. Era din cauza coborârii.

Drepturile bicicletelor

Tot mai multe biciclete zac neîngrijite, lipsite de apărare sau chiar legate.
Cazurile ce s-au înmulțit în ultima vreme stârnesc oprobriul public, mai ales că iarna nu se anunță blândă. Sunt tot mai multe evenimente în care sunt implicate biciclete, care scoase cu forța din casă, sunt împinse și supuse unor tratamente pentru care acestea -bicicletele, n-au fost proiectate.

Un savant nordic, care sub protecția anonimatului, a reușit să ne indice cele mai multe abuzuri asupra acestui ecologic, ieftin și sfânt mijloc de transport. Cel mai grav fapt se referă la cauciucuri, nu există o lege a cauciucurilor de iarnă la biciclete, ele -cauciucurile, de fapt sunt de vară. Închipuiți-vă să vă scoată cineva în pantaloni scurți afară iarna și să vă trimită după pâine.

Nu există o lege prin care lubrifierea rulmenților și tuturor pieselor metalice ce suportă momente de rotație să fie unse cu vaseline ce fac alunecarea ușoară până la minus treizeci de grade Celsius. V-ar place o perie de sârmă pe gâtul uscat al unui ger identic?

Nu există o lege a păstrării în bune condiții. Bicicletele sunt uitate afară în frig, legate (ca nu cumva să fugă), lipsite de un acoperământ care să le protejeze la intemperii.

Etc. (Aștept sugestii)

Subsemnatul Biclă Triciclu vă anunță că a inițiat deja o lege în parlament și dorește să semnați această moțiune și pentru ca victoria să fie completă, să donați câte 50 de lei în contul 50X4 FRAE RE4500 567 113245 ROL1 deschis la Banca Of-uȘuor Capital din Capitală, în numele ONG-ului „Dreptul și Stângul Bicicletei”.

Iarna și mersul pe bicicletă

Imaginile sunt luate la câteva secunde bune, accidentul este exclus, felul în care ne parvine informația dă toxicitate; acest fel este convertit, este întocmai ca un virus injectat în mintea noastră pentru a lucra în spiritul în care a fost creat.


Mie îmi place mașina de lângă mine, este ca un rechin pe cale să înghită biciclistul. Credeți că nu s-a întâmplat așa?

De aici încolo

Acolo unde un drum se termină, începe altul.
Bicicleta privi sfârșitul drumului, privi cum stăpânul părăsește uscatul pentru a începe un alt drum; pe mare. Aceste granițe ale unor lumi antagonice, cea de uscat cu cea de apă, îl fac pe privitor să înțeleagă mai bine permisivitatea teritoriilor, astfel omul ce privește devine călător, dorește să petreacă toate lumile și să le cunoască ; astfel încep marile călătorii.


Privind la ceea ce se află dincolo de graniță, bicicleta speră în repaosul ei, că odată și-odată va putea putea pluti și ea,  în timp ce stăpânul ei, aflat la pescuit privește cerul; doi pescăruși se întorceau din insule. Va putea el vreodată zbura, gândi omul.


De aceea aflându-ne în cealaltă parte, privind peste graniță ne dorim să fim acolo, granița fiind de fapt în mintea noastră și dacă într-adevăr dorim să zburăm, se poate, să plutim, la fel, ceea ce nu se poate este să gândim ca o plutitoare sau ca o zburătoare, când reușim și am întâlnit oameni care au reușit asta, am primit de la ei permisiunea de-a scrie că ei nu mai au nevoie de a călători.


Dintr-o dată acest lucru să fie revelator? adică să se poată extrage acea imagine din memorie care să se potrivească cu cea prezentă. Privești cerul; a zbura, vezi păsările, apoi vezi numai aripile, portanța, legea fizicii, efectul Coandă, particule, ce rămâne nevăzut? Vidul!


De aceea bicicleta își spuse: de aici încolo!