Blue découpage pas de danse

Pteroma - Templul lui Hephaistos, Athina, Grecia

Misterul prin care lumina naște zebra s-a vrut a fi rezolvat matematic în minunatele câmpuri ce definesc grafurile, câmpuri matematice în care variabilele trebuie aduse la rangul doi, astfel că rădăcinile au simetria datorată semnului, plus și minus, rezultate date de constantele ce se află în ecuație.

Nici măcar să nu respiri, să nu numeri, să nu înțelegi, să păstrezi cât poți emoția, să decupezi albastrul. Fiind alăturat timpului, vei vedea cum se nasc lateral umbrele, cum aleargă (în timpul lor). Poți vedea cu sufletul la gură cum lumina nu ocolește nimic, cum lacomă cucerește și prin asta pune în evidență, cele mai subtile erori. Erori datorită cutremurelor, ale eroziunii eoliene și acvaticei prezențe autumnale. Omul a știut să fie perfect, un timp, apoi natura și-a spus cuvântul.

Asasinat de cuvânt ar putea fi titlul primului meu roman, nu-l voi scrie niciodată. Dansul în acest caz nu există, în schimb cunosc dansul albastru al cerurilor.

Templul - de Élie Faure, 1909

Parthenon, Acropole, Athina - pedimentul estic

≪ Această întîlnire cu viața și cu paradisurile accesibile, acest ideal realizat pe frontoanele templelor și în inteligența eroilor va înflori, spre gloria grecilor și demonstrarea unității sufletului, pe un teren politic de luptă și eliberare. Democrația nu este pe deplin victorioasă și, prin urmare, e pe cale de a decade, dar Grecia face efortul din care se va naște democrația. O dată cu idolii din lemn, cu monștrii vopsiți în mai multe culori din vechile temple, oligarhia, puterea încredințată unei caste care simbolizează, în fond, revelația acceptată, a murit.

Tirania, știința de a guverna recunoscută unuia singur, al cărui apogeu coincide, în secolul al VI-lea [î.e.n, Î.C., nota mea], cu afirmarea științei sculpturii, este zdruncinată atunci cînd mișcarea vieții invadează forma arhaică, și primele statui care par vii sînt cele ale ucigașilor regelui Atenei, Harmodios și Aristogiton. Atunci, forțele zdrobitoare pe care Eschil le așeza ca pe niște blocuri de piatră pe sufletul omenesc se pun în mișcare, o dată cu Sofocle, pentru a se întrepătrunde, a acționa unele asupra altora, a-și transpune energiile strălucitoare și echilibrate în conștiință și în voință. Atunci Fidias strămută în marmură mișcarea vieții. Atunci omul este copt pentru libertate, și tot atunci apare democrația, expresie politică trecătoare a antagonismului și a concordanței forțelor în armonia cosmică.

Templul lui Hefaistos, Agora, Athina

Atunci, din toate Acropolele se nasc Partenoane. Conducătorul democrației le inspiră, poporul lucrează la ele, cel din urmă cioplitor în piatră primește aceeași plată ca și arhitectul Ictinos și sculptorul Fidias. La serbările Panateneelor, cu ritualul lor adesea încălcat de entuziasmul popular, în praf și soare, în zgomotul uneori discordant al melodiilor orientale și al miilor de picioare goale lovind pămîntul, în strălucirea brutală a rochiilor vopsite, a bijuteriilor și a fardurilor, a fructelor, cetatea își înalță spre ele speranța prin tinerele sale fete, prin florile răspîndite pretutindeni, prin ramurile de palmier, prin imnurile sale, puterea, prin călăreții ei, înțelepciunea, prin bătrînii săi, mulțumind divinității protectoare că a îngăduit acordul dintre om și lege. Templul rezumă sufletul grec. El nu este nici casa preotului, cum era templul egiptean, nici casa poporului, cum va fi catedrala, el este lăcașul spiritului, azilul simbolic unde se vor celebra nunțile simțurilor și ale voinței. Pentru a-l împodobi sînt folosite statuile, picturile, întreaga strădanie plastică a inteligenței. Detaliul construcției sale este limbajul personal al arhitectului. Principiul său este mereu același, proporțiile sale mereu asemănătoare, un același spirit îl calculează și îl echilibrează. Uneori domină geniul doric, prin coloana austeră, fără ornamente, groasă și scurtă. Alteori ne surîde geniul ionic, prin coloana lungă, zveltă ca un jet de apă, ușor deschisă la vîrf. Cîteodată tinerele fete în mers, toate aplecate una spre cealaltă, leagănă pe fruntea lor arhitrava, ca pe un coș cu fructe. Adesea nu are coloane decît pe una sau pe două din fețe, alteori de jur-împrejur. Fie că e mic sau mare, nu te gîndești niciodată la mărimea lui. Legea numărului, pe care o respectă cu atîta ușurință încît ai zice că îi este înnăscută, țîșnind de-a dreptul din pămînt o dată cu coloanele care se avîntă, oprindu-și zborul vertical între stilobat și arhitravă, suspendîndu-le prin fronton într-un fel de legănare imobilă - îl transpune fără greutatela scara universului material și spiritual pe care îl rezumă.

E una cu golful pur care își rotunjește la poalele sale curba unde valul mătură, în cadență, nisipul galben. E una cu promotoriul care îl poartă, violet sau mov, după oră, dar întotdeauna definindu-se pe spațiu printr-o linie continuă pe care osatura pămîntului o acuză cu limpezime. E una cu cerul diurn, care își încrustează regularitatea dreptunghiului în hora circulară a orizonturilor marine. E una cu cerul nocturn ce se rotește în jurul său după ritmul muzical și monoton în care arhitectul i-a descoperit secretul proporțiilor. E una cu cetatea, realizînd, cu ciudată măsură, echilibrul perfect pe care îl urmăresc zadarnic locuitorii săi în antagonismul necesar între clase și partide. E una cu sufletul poeților și gînditorilor, care caută acordul absolut al inimii și al inteligenței în tragedie și în dialog, cu care se întîlnește prin drama decorației sale sculpturale, irevocabil înscrise în ordinea sa definitivă.

Templul Aphaia - insula Aegina

Pe Acropolele simple, el este o armonie care încununează o altă armonie. După douăzeci și cinci de secole a rămas ceea ce era, pentru că și-a păstrat proporțiile, elanul susținut, așezarea temeinică pe podișurile de piatră care, înconjurate de coline de aur, domină marea. S-ar zice că anii au făcut cu el ceea ce au făcut și cu pămîntul, despuindu-l de statuile, de culori sale, în timp ce tîrau pădurile spre mare o dată cu humusul munților și secătuiau torenții, că l-au ars o dată cu scheletul solului ivit pretutindeni sub iarba roșcată, că opt sute de mii de zile de arșiță l-au pătruns făcîndu-l să se înalțe în vîlvătaia serilor, pe măsură ce soarele coboară.

Templul lui Zeus, Athina

Cînd nu ai trăit în intimitatea ruinelor sale, consideri templul grec riguros ca o teoremă. De îndată ce apare, aproape intact sau sfărîmat, tot ce e uman în noi se cutremură. Pentru că, de la bază pînă la vîrf, această teoremă poartă urma mîinii. Ca și frontoane, simetria nu-i decît  aparență, dar echilibrul domnește, îl face viu. În el se regăsesc legile sculpturii, legile naturii, logică, energie și tăcere a planurilor, freamăt al suprafețelor. Găsești aici linia dreaptă, puternică precum rațiunea, dar și linia curbă, spațioasă, odihnitoare precum visul. ≫

Élie Faure, Istoria artei- Arta antică, Meridiane, 1988, pag.150-153

Timpul? un coridor

Pteroma

Între cele două rânduri de coloane dispuse perimetral planului unui templu grecesc se află pteroma. Un coridor ce lasă umbră, un loc de adăpost chiar. Uneori, templul are lateral interior direct zidul naosului, coloane fiind doar la intrare şi în partea din spate.
Templul lui Hephaistos din Athina (Atena) are acoperişul pteromei deteriorat, dar se văd bine traversele de marmură rămase, în schimb acoperişul templului este aproape intact.
De pe colina pe care este construit templul se vede toată Agora antică a Athinei, în spatele coridorului aşa cum este fotografiat, se află Stoa lui Attalos reconstruită, în spate se află tot oraşul modern.
Am avut impresia că mişcarea plutea în aer, dar era vorba de timp, de expresia pe care monumentul o poate face în orice clipă, să fie privit în alt timp.
Şi cum zgomotul este cel care ne trezeşte, mi-am mutat privirea şi mersul în altă parte, căutând sursa acestui zgomot viu. Un alt coridor.

Templul lui Hephaistos - Athina, vedere laterală din spate

Două păsări şi-au luat zborul. Fâlfâitul aripilor trezi brusc tot aerul dimprejur, toată atmosfera templului prinse viaţă, era un alt timp. Privitorul îşi potrivi timpul, îl îngheţă în fotografie, luă cu el această veselie şi exuberanţă naturală. Natura înconjurătoare părea că nu-i pasă de timpul trecut, templul conta aici, nu oamenii. Templul se confunda cu însăşi mediul, cu pământul, cu acel zeu htonic care echilibra  permanent zbaterile interne ale planetei, zeu ce mai târziu se va numi Hephaistos: patron al focului intern, sacru, dar şi civilizator.


Păsările au zburat, în acea secundă, timpul lor nu era şi al meu, secunda mea era zecimea lor, privirea mea era rotaţia lor, veselia lor era trezirea mea.


Templul lui Hephaistos se află în mijlocul unei oaze de verdeaţă, o colonie de broaşte ţestoase îi mai dă târcoale, păsările se antrenează printre coloane, oamenii tăcuţi îi dau ocol, totul într-un aer domol.

Plimbarea de dimineaţă la templu