Despre o coincidenţă

Scrisori către Rita - Kaos Moon

Această carte n-am cumpărat-o la vremea apariţiei ei, motivele erau personale şi subiective, poate că n-aş fi cumpărat-o nici acum, dar am cumpărat-o în nişte împrejurări cu totul personale şi de ce nu, subiective.


Unul dintre cele mai frumoase drumuri din ţara noastră este cel spre oraşul Victoria, pe lângă poalele munţilor Făgăraşi. Sâmbătă după-masa am admirat cordiliera în drumul spre Sibiu, ghiceam Negoiul cel acuţit şi Moldoveanul cel deluros. Drumul ce trece prin Sâmbăta este prost şi petecele dau impresia că şoseaua este acoperită cu o piele de elefant uzată, iar fiind ultima din lume, curatorii muzeului de ştiinţe naturale au cârpit-o cum au putut.


Din oraşul Victoria (care este deosebit de curat), un indicator mă ajuta să găsesc Cabana Podragu, am abandonat ideea din lipsă de timp, la fel cum am abandonat ideea de a urca pe Transfăgărăşan până la Bâlea Lac (drumul fiind deschis în mod excepţional din cauza vremii nesăbuit de frumoase).


Odată ajuns în drumul naţional Braşov-Sibiu, pot scrie ca am avut parte de surpriza unui drum de cinci stele, chiar nefiind autostradă. Izvorul Haiducului, intersecţia cu drumul naţional de Râmnicu Vâlcea, Şelimbăr, Sibiu.


Sibiul m-a primit cu braţele deschise, asta am simţit eu, noaptea apuca ziua din spatele meu, soarele spunea peste salba de hoteluri centrale; Ibis, Ramada, Continental... mi-am revăzut şcoala generală, am apucat spre Piaţa Mare, apoi prin spate, pe la Ursuline am ajuns la biblioteca Astra; biblioteca cea mai dragă mie, cea care m-a format ca om. Am rămas surprins de luminile şi de agitaţia din faţa unei clădiri vecine, eram de-a dreptul consternat: cum de-au tras vreun bar, vreo grohotecă,  lângă ceea ce numesc eu lăcaş de cult.

Era clădirea nouă, B, a Bibliotecii Astra (de care eu habar nu aveam) şi unde am primit un permis (!) spre stupefacţia mea, de vizitare a clădirii culturale până la orele ... 4 dimineaţa!
Nu intru în amănunte ce ţin de design arhitectonic, dar am fost îndrumat spre nivelul cinci, unde un balcon circular înconjura ceea ce se poate numi o expoziţie de cărţi. Am căutat ceva special, ceva nou apărut ce ţinea oarecum de ideea de bibliotecă exclusivistă, un jurnal al lui Jung. Am ţinut să văd figurile tinerilor, căci erau foarte mulţi, am pierdut timpul pe terasă agăţat de balustradă în a privi contururile clădirilor iluminate bogat, îmi plăcea panorama nocturnă.

Intrarea în clădirea nouă a Bibliotecii Astra, Sibiu

Am intrat din nou, cutreierând, standurile de cărţi, m-am oprit la editura Tracus şi un tânăr reprezentat al editurii mă citi după burta de bere, căci am făcut exces vara asta, că există o posibilitate. Am ridicat cartea lui Kaos, citisem blogul lui, comentasem pe blogul lui, consideram totul acum o coincidenţă. Cugetam (cum ar scrie autorul Scrisorilor către Rita).


Tânărul mă luă repede în primire în a-mi explica succesul acestei apariţii nou editoriale, i-am pomeni de blog, tăcu. I-am pomenit de comentarii, o lăsă baltă. Deja încerca să-mi recomande altceva, ceva ce avea chiar reprezentare în seara aceea. I-am spus că o cumpăr: 50 de lei! Deodată învie în urma dorinţei mele, pomeni de teatru, am căscat ochii: " - Nu ştiţi, va apărea un nou volum cu teatru de ..., autorul cărţii Scrisori către Rita!" Am tăcut eu. Bravo.

A doua zi am citit din carte, multe pasaje şi chiar fraze le cunoşteam deja, însă îmi aminteau de felul în care am păstruns pe blogosferă, îmi aminteau multe. Cartea sparge basmele despre lume, în carte nu există happy-end, Kaos, căci eu aşa l-am cunoscut, dizolvă tot optimismul unei lumi pe cale de a renaşte, în felul acesta a avut dreptate, criza i-a dat dreptate.


Felul în care se prezintă personajul masculin este declarativ, toţi pescarii ar tânji după ştiucile lui, tocmai acesta este farmecul: să crezi că se întâmplă şi minuni. Iar în timp ce adormi, dai din cap pe pernă, că niciuna dintre personaje nu există; noaptea visezi cu toate, eşti Nic Labiş.


Kaos nu s-a dorit a fi original până la capăt, însăşi structura cărţii, după cuprins, arată anotimpurile omului, arată un mare film, arată omul. Sunt vremuri în care poţi fi original după felul în care nu doreşti asta, regresul este tocmai acolo unde crezi că vei reuşi, marea salvare nu există în acest roman, personajele sunt îngheţate într-un timp mort, despre asta existenţialiştii francezi au scris mult mai multe. Aveam impresia, răsfoind cartea, că de fiecare dată la zece pagini, masculul feroce (al romanului) se scoală dimineaţa, apoi peste o pagină se culcă seara, peste o pagină fute şi tot aşa, o zi a cârtiţei în 365 de exemplare, un an al şobolanului.


Tânărul care ţinea viu standul editurii mi-a spus în treacăt că autorul a muncit mult în vederea marketingului cărţii. Am tăcut din nou. Aşa este bine să tăcem pe rând.