Once upon a time in America

Look at yourself , David ...

În acei ani `80, cinematografia americană reușea să dea lumii unele dintre cele mai bune filme, iar dacă luăm ca referință anul 1984, vom vedea că filmul cu același nume ca și anul: ”1984” este și acum de actualitate. Tot în același an apare filmul ”Once upon a time in America”, necunoscut nouă pe vremea aceea, dar ajuns și în România la câțiva ani după, pe casete VHS, în majoritatea lor, piratate. Și așa am apucat să-l văd și eu, la fel ca ”1984” după Orwell regizat de Michael Radford, ultimul film al lui Richard Burton.
Vedeam pe atunci filme puricoase în care detaliile nu erau importante, muzica era răgușită și portretele personajelor apăreau ca niște amprente digitale.




”Once upon a time in America” mi s-a părut un titlu ce aduce a reclamă politică, așa cum se credea și despre titlul cărții lui Marin Preda, "Cel mai iubit dintre pământeni". Acum, pentru cei ce nu știu nimic despre film, el trece și mai neobservat, mai ales datorită acestui timp.


Am reținut atunci din film ceea ce și astăzi este valabil; uită-te la tine, fel primar de exprimare care ne duce spre mesajul apolinic cunoaște-te pe tine însuți! Ori personajele principale ale filmului sunt într-o perpetuă schimbare, datorită vârstei -căci filmul parcurge viața lor, datorită banului -pe care nu l-au avut și dintr-o dată îl au din abundență și nu îl ultimul rând datorită societății în schimbare -apare criza, vine prohibiția, dispare criza, dispare și prohibiția, dispare o lume.


Sergio Leone, unul dintre directorii de film intrați deja în legendă,  a regizat ”Once upon a time in America”, și a reușit că compună un film din priviri, acest film este, poate unicul film al privirilor. Sunt secvențe fără dialog, fără sunet, fără mișcare, doar privirea actorului este cea care-i arătă spectatorului ceva, cât reușește nu se poate cuantifica, în schimb transmite enorm, transmite ceea ce omul în toată candoarea existenței sale poate simți. Sunt secunde bune când numai figura lui Robert De Niro, sau James Wood, sau chiar și a celorlalți actori (personajele feminine sunt extrem de bine alese, Jennifer Connelly, face un rol mare), ocupă timpul de vizionare fără ca privitorul să fie văduvit de ceva prin asta. Dacă s-ar număra aceste priviri, ele ar trece de o sută și ar fi inventarul expresiilor faciale pe care un om le poate avea într-o viață.


Nu pot să desfășor nici o critică pertinentă a acestui film (destul de lung -peste 3 ore) pentru că ar însemna să scriu zeci de pagini. Merită să pomenesc de muzica lui Ennio Morricone, care l-a adus pe Zamfir cu naiul său fermecat în a reda tema principală. Neprevăzută, această temă sonoră este nimerită în toată acțiunea violentă a filmului, apariția naiului provoacă dispariția lumii, a lumii în care acești eroi s-au născut și au murit, este și o moarte reală a multor simboluri pe care America de Nord le-a creat.


Filmul merită văzut de mai multe ori, pentru că numai așa se pot vedea toate privirile, se pot distinge mai clar simbolurile ce compun filmul ca o întreagă saga nordică. La sfârșit, când lumea aceea a încetat să mai existe, când nostalgia atinge cote maxime, apare un zâmbet, cel al lui Robert De Niro, zâmbet indus de opiaceele inhalate ce i-au transformat viața în vis, sau pur și simplu și-a visat viața.