pentru K.
 |
Naked lunch -
William S. Burroughs
|
Sebastian a ajuns ziua aceea sau acea zi l-ar fi ajuns pe el. Era ziua când nu mai putea merge. Instalat în fotoliul rulant cu mâinile încă vii, Sebastian a început să-și citească visele. Căci de scris, a început să le scrie de pe vremea când era copil. Scrie-ți visele copile, așa vei cunoaște lumea! îi spusese bunica. Și bunica își scrisese visele, și mama lui, era o tradiție de familie. Scrie-ți visele copile, pentru că ele se uită cel mai ușor! îi spusese și mama lui. De scris le-a scris, dar nu le-a citit niciodată, nu a avut timp sau poate n-a vrut, mai ales că visele au încetat să mai apară. Asta ținu minte bine, anul când a început să nu mai viseze. Mai ținu minte și disperarea care-l cuprinse, orele târzii la care se scula brusc pentru a-și reaminti vreun vis, sau diminețile când prea-devreme era sculat tot pentru același motiv. Nimic. Nu mai visa pur și simplu. Avea peste patruzeci de ani.
Acum când trăsese lada cu caiete lângă birou avea șaptezeci de ani. Fiica sa nu-și scria visele, în schimb reușise cu nepoata în această manie. Stabilise un orar, și deschisese un catalog de vise, unde nota toată simbolistica onirică, aparițiile unor fenomene în vis, coșmarurile, erotismul, frustrările... Nota totul logic, nu-l grăbea nimeni, era o continuare a unei munci, o muncă pe care nici bunica și nici mama lui nu au dus-o până la capăt, n-ar fi dus-o nici el, dacă o întâmplare petrecută şi povestită de un prieten nu-l avertiză parcă în această privință.
„Conduceam mașina spre centru, -povestea prietenul, în intersecție poliția dirija traficul, m-am oprit la semnul polițistului ce nu-mi permitea să merg înainte, dar am virat stânga pentru a mă înscrie în traficul perpendicular, când era să intru în flux, celălalt polițist, de care trecusem îmi apare din stânga, îmi face semn și parchez în scuarul intersecției, îmi ia carnetul. O lună de zile n-am mai condus.
Ziua când trebuia să-mi iau carnetul de conducere a picat într-o duminică, așa că m-am dus luni. În noaptea aceea de duminică spre luni am visat că îmi ridicasem carnetul de le poliție și fiindcă era o zi atât de frumoasă de toamnă am dorit neapărat să merg la pădure -avem un parc dendrologic la câțiva zeci de kilometri, tocmai ce am ieșit din oraș și un camion imens intră pe contrasens și mă face praf. M-am trezit ud. Dimineața, pe bicicletă mi-am amintit brusc visul și într-adevăr era o zi frumoasă de toamnă. La poliție am constatat cu stupoare că exact în ziua aceea biroul de documente, ca dealtfel întregul sediu al Poliției Rutiere s-a mutat, pentru două zile nu se mai lucrează cu publicul, chestie care se poate întâmpla o dată la câțiva zeci de ani.
La întoarcere, tot pe bicicletă fiind, m-a cuprins o stare de nostalgie, de parcă pierdusem pe cineva foarte drag, era ca și cum dintr-o dată, la acea oră, în urma sigură a unei presimțiri avute, se întâmpla ceva grav ce ținea de mine, de prezența mea sau alor mei, ai mei cei apropiați. M-am grăbit acasă și nimic nu se întâmplase, nici în acea zi, nici în următoarele.”
Sebastian nu-l întrerupse deloc pe prietenul său (care era mult mai tânăr decât el). Ascultase atent, de fapt a ascultat o poveste pe care o știa, era ca și cum cineva i-ar fi povestit un basm tradițional, un mit la modă sau cine știe ce întâmplare mondenă care făcuse în medie de trei ori ocolul pământului până atunci.
„Dar visele următoare, cele din nopțile următoare, le mai ții minte?” întrebă Sebastian.
„Nu, parcă ceva legat de-o călătorie la un moment dat, dar nu, nu sunt sigur, nu-mi amintesc toate visele.”
Sebastian, împins parcă de un resort, începuse din ziua aceea sortarea tuturor viselor pe care, cel puțin le-a scris. A reușit să deducă fără niciun mare efort că „visele în vis” trebuiau separat analizate și privite ca o întoarcere a viselor, de fapt a dedus că aceste vise nu-i aparțineau, dar apariția lor se datora celor care visând asemeni lui îi transmiteau cele visate. Acei celor, erau de fapt tot el, dar în alte lumi, în alte universuri și posibil să nu fie neapărat umani. Nu cu mult mai târziu a aflat că există o legătură între aceste eu-ri, eu-l suprem sau conducător nefiind încă găsit și nici plasat altundeva în afara lor. Visul stabilea interacțiunea, începutul care trebuia dezvoltat, astfel cunoașterea trebuia să fie multiplă, împărtășită unitar dar distribuită de fiecare dată celorlalți.
Ce facem când murim? Când unul dintre noi moare?
Un vis avut în adolescență era povestit asemeni unui desen, mâinile sale desenau pe nisip, el însuși era în formele circulare care călătoreau pe plajă, urmele veneau după el. În față, un soare mare roșu venea spre el. A doua zi, jurnalul povestea despre o iritație ce-i cuprinsese tot corpul, medicii au privit totul ca o reacție hormonală a vârstei juvenile, dar Sebastian fusese cuprins de-o stare apatică ce dură multe zile. Când starea trecu visă acel „vis în vis”, acel medalion al viselor, care citit acum îi transmitea mult mai multe decât atunci când l-a scris. Era numărătoarea, visul în vis era numărătoarea lor, a acelor care mai rămăseseră, unul murise. Cum murise? Scrisese că în „visul în vis” se zbătea să fie înțeles și că ochii de acolo aveau obloane și urechile ce apăreau, se închideau cu uși glisante. Cunoașterea îi era interzisă, acum, încă.
Da, visase şi el acel accident de maşină, oare nu-l visează toţi şoferii?
Venise din nou „visul în vis”, un arbore în care era o frunză. În jurul lui, celelalte frunze agitate asemeni unor vrăbii certărețe, apoi raze de lumină pe care unele frunze pluteau asemeni unor semințe de păpădie și odată cu vântul solar se înălțau tot mai sus până când se pierdeau într-o strălucire comparabilă exploziei atomice. Cum murise încă cineva din EL? Aluneca și doar ușurința datorată veștejirii și găurile prin care sufla un aer cald îi făcea căderea mai lină, jos noroi. Apoi bolnav de plămâni multe săptămâni. Dar trecusem de numărătoare.
Privind la munca sa, la catalogul care nu înceta să crească în înălțime, la mașina sa de scris care părea a fi neafectată de munca sa, mașină de scris ce părea mai vie și strălucitoare ca oricând. Mașina de scris a bunicii lui, a mamei lui, a lui acum. Mașină de scris ce a trăit bine, nefiind uzată prea mult, neafectată chiar de spiritul pătrunzător al scrierilor, o adevărată nova, novus, printre celelalte lucruri înconjurătoare. De ce nu mai visa?
Muriseră toți. El rămăsese singurul din acea scânteiere universală multiplă care acum s-a redus și s-a îndoit la el. Era sigur de concluzia lui, analizase fișele, căci catalogul devenise prea amplu, era cavernos, îi trebuiau niște ieșiri, niște respirații: fișele de vise! Acestea, asemeni unor vectori reușeau mai mult decât ceea ce a reușit inițial catalogarea, alinierea, supunerea. Mai departe trebuia găsită rezolvarea, căci anii treceau și devenise din ce în ce mai sigur că în el supraviețuiau toți, toți ceilalți care visaseră alături de el, erau asemeni lui în vis și în creangă, în creanga de aur. Sigur că asta mirosea a salvare, chiar a naufragiu, a claustrare și sigur poate a nebunie.
Mașina de scris era rezolvarea, înaintea lui scriseseră doar două persoane și nu mult, nici el n-a scris mare lucru, mai mult cu mâna, cu creionul. Literele de plumb sunt uzate câta, și ele ascund statistica folosirii, putem afla în urma unei numărători, literele utilizate, combinațiile posibile, de aici simbolurile, perenitatea lor posibilă. Dar el nu mai avea timp, trebuia să traverseze tot bagajul oniric nepoatei, cum? Nepoata își scria visele cu o rigurozitate spartană, o văzuse încruntată, cu creionul în gură, mestecându-l asemeni acelor ființe acvatice pe care le visase odată și chiar căuta asta. Intersectase două inele și aflase fișa visului - inelele reprezentau o formă evoluată de aranjare a fișelor.
În ultima din nopțile sale fără vise, Sebastian, asemeni unui șarpe intră în camera nepoatei, deschise sertarul noptierei în liniștea pe care o face picătura de rouă umflându-se în aerul umed a dimineții ce nu poftește încă ziua. Sebastian nici măcar nu respira, era asemeni unei făpturi arborescente pe care-o visase în noaptea când devenise bărbat, ceva ce se dilata continuu. Pipăi doar, căci trupul greu și neputincios nu putea să ridice și ochii pe care un cap diform abia-i purta. Pipăi, și prin jucărioarele care liniștite și adormite nu scoseseră nici un zgomot, găsise bloc-notesul mic pe care degetele strivite de ani îl scoaseră. Mai departe alunecă sub pat. În lumina palidă a lanternei, deschise și încercă să citească, își uitase ochelarii. Dar văzu desenele, nepoata sa își desena visele, începu să tremure. Atunci când întorse o pagină, fâșâitul ei tăie dunga liniștii și un trup se întorsese deasupra și asemeni unui vis, imaginile se derulară dezordonat fără ca vreuna să-și dea întâietatea sau dimpotrivă să fie ultima. Doi ochi se iviră sub orizont, erau doi meteoriți ce simultan îi loveau inima. Nepoata sa îl privea invers în lumina palidă a lanternei. Făcu un atac de cord.
