Natură moartă

Smochine, pere și struguri

Natura era de fapt vie; o dungă nesăbuită de soare despărți aerul în două, totul pentru a demonstra existența creației. Cine este de vină atunci pentru existența strugurilor translucizi și a luminii revărsate pe masa din lemn de eucalipt? Smochinele mici și negre (și extrem de dulci) sunt adevărate? Bolul alb este din zăpadă? Perele ce țin culorile în echilibru sunt din ceară? Atunci de unde atâta natură moartă?!

Disperări; setea și foamea

Întotdeauna la destinație, atunci când drumul lung s-a terminat, când oboseala a devenit cronică, se merită a se servi o masă deosebită. Oricâtă apă sau suc s-a băut pe drum, setea a revenit la masă și a făcut pe unul dintre copii să verse paharul cu apă. Efortul de-a schimba fața de masă era prea mare, așa că lumea s-a așezat să mănânce ceea ce fiecare a ales cu bună_știință și s-a mâncat în disperare.

Spre seară, vântul a încetat, soseau alți călători, soseau feriboturile din insulele Cicladice. Portul Rafina se umplea brusc cu agitația noilor veniți, autocarele întorceau în parcarea portului, motoarele țineau isonul celor de pe vapoare, după o jumătate de oră a revenit liniștea. La plecare, la ieșire, sub meniul oficial,     m-am întâlnit cu țara mea.

Disperările, precum setea și foamea au încetat, începeau altele.

Despărțirea de continent - Corint

Anticul Corint (Korinthos), oraș comercial asemeni Tyr-ului fenician, oraș bogat asemeni Babylon-ului și desfrânat asemeni Sodomei, dar un oraș cosmopolit și cultural, orașul care l-a primit și în care a murit câinele Diogene din Sinope.


Nefiind avertizat la timp de cezariana executată magistral asupra istmului, Canalul Corint m-a lăsat mut, există acolo o perpendicularitate a marii autostrăzi cu apa canalizată la fel de precisă ca dungile albe de pe mijlocul căilor de rulare rutiere. Un cuțit de tort a trasat în secțiune un trapez isoscel pe a cărui latură mică de aproape opt metri, apa este atât de înfricoșată încât ascultă de fiecare remorcher.


Ne aflăm deja în Peloponez și de aici până la Kalamata sau Mani, ne trebuie ani pentru a străbate povestea Atreizilor, a lacedemonienilor, a olimpicilor... șirul este mult mai lung. În față, spre sud, Peloponezul oferă celui ce dorește să-l cunoască o simbioză culturală, în care omul devine parazit și prin pașii lui mai distruge puțin treptele de la Micene (Mycenae), aleile de la Olympia sau înălțimea Acrocorintului, astfel alaiul de turiști, unii avizi de cunoaștere, alții nepăsători, purtați de autocare în cadrul biletului plătit, alterează un spațiu ce se dezbracă mai tare în fața dorinței lor. Asistăm la o înfocare a locului ce se dorește a fi violat, o supoziție inconștientă de renaștere, de fugă în fața unei degenerări locale, astfel sunt invitați turiștii, cu bani, cu dorințe, cu idei, cu memorii.


Canalul Corint n-a apărut la 1800 toamna-iarna sau din dorințele unor tirani antici locali, el a apărut atunci când civilizațiile pure decad; civilizații ca cele miceniene sau spartane. Prin pur, înțeleg nealterat, necuprinzător, handicapat din punct de vedere al globalizării, al perceperii schimbării, conservator, potențial, metafizic.


Canalul Corint este drept, locul găsit de artificierii francezi este ideal, chiar taie vechiul drum antic pe care corăbiile mergeau pe roți de la est la vest, mai rar invers; când au venit romanii lucrurile s-au mai schimbat. De aceea scriu în final că autostrada bate canalul, miile de mașini care străbat zilnic calea rutieră, fac ca perpendicularitatea maritimă să fie pusă în umbră. Atunci când m-am oprit să filmez canalul, un remorcher abia ajungea în Egeea, în spatele meu zeci, sau chiar sute de mașini îmi fluturau tricoul. Dorințele trecutului, mistuite de prezentul dornic de cunoaștere, de nuditate, de dezgolire.

Despre cai

Caii în antichitate au apărut în Sumer -scriu de antichitatea indo-europeană, poate de aceea acei cai pur-sânge arabi sunt cei mai frumoși. Prin colonizarea premergătoare primului mileniu dinaintea erei noastre (sau mileniul înainte de Cristos), caii au ajuns în Europa prin regatele grecești din Asia Mică. Cresus, regele Lidiei, era un mare crescător de cai, mai apoi perșii, care au început și ei creșterea selectivă a cabalinelor.


Nu putem să-l uităm pe Alexandru cel Mare și al său cal:
„Pe calul lui Alexandru cel Mare, știm cu toții, îl chema Bucefal = Βουκεφάλας


βου = bou (βούβαλος = bivol)
κεφάλι = cap (de unde encefal = ενκέφαλος = ce ai în cap)


Așadar, Bucefal = Cap de bou (avea capul mare, adicătelea)”, ne scrie Silvana.


Poate puțini știu că în lumea antică, înaintea Romei Imperiale, două cavalerii își întreceau numele ca fiind cele mai puternice; cea thesaliotă (din Thesalia, Grecia continentală de mijloc) și cea numidă (regatul numid de pe teritorul actualei Tunisii).

Muzeul de Antichitate și Istorie Națională din Athina, Grecia

La fel ca și acum, a crește, a dresa și a călări era și este o adevărată știință, astfel calul a ajuns, la fel ca și gladiatorul, o personalitate aparte. Caii erau îngrijiți și respectați, în luptă nu se urmărea uciderea calului, dar exemplele contrare abundă, chiar moartea lui Bucefal s-a aflat în luptă.


Fără a avea pretenția unui eseu, cele scrise mai sus alcătuiesc doar o amintire și cei care au călărit și practică acest sport, pot să-mi dea dreptate.

Antikythera

Una dintre materiile studiate la Mecanică se numea Organe de Mașini, denumirea ascunde de fapt o matematică complicată a ceea ce latinii numeau deux ex machina, iar mult mai târziu nord-americanii au botezat-o black-box, oricum totul se trage de la teatru, de la reprezentare; oglindirea realității.


Un asemenea mecanism a fost surprins în această primăvară mișunând în jurul casei, un vârf de bocanc l-a întors, iar el asemenea unei balamale s-a închis. Mai târziu a încercat să-și găsească un punct de echilibru, lovitura primită i-a înțepenit unele brațe.

Dacă îi spui numele, dispare

Liniștea muzeelor poate fi întrecută doar de liniștea sălilor de lectură.
Într-un ținut mlăștinos, înconjurat la nord de plaje liniștite, la sud, de faleze abrupte și amenințătoare, dar la fel de tăcute, se află Templul Zeiței Artemis de la Vravrona (Braurona), templul fecioarelor urs. În spațiul continental se află largi livezi de portocali, piersici sau smochini, solul este atât de prietenos cu plantele, încât măslinul nu se arată. În schimb spre mare, spre Egeea, un alb acoperă ici colo pământul, acolo nici măcar trestiile nu vor să se avânte, este periculos.


Pentru a intra în muzeu trebuie să urci cu marea în stânga, apoi, ocolind tot sit-ul, tot stânga (de la drum) trebuie să faci pentru a te apropia. Într-o parcare mică și pietruită îți lași mașina, mai departe doar pașii te vor purta într-un teritoriu nebănuit de frumos. Dimineața, căci orele pe care trebuie să le petreci în preajma ruinelor, sunt ori cele ce vin devreme, ori celelalte, la apus, liniștea cuprinde piatra, astfel, orice defect, sau orice perfecțiune se vede clar, oglindit geometric în ochiul celui ce vine aici pentru aș măsura plenitudinea -scriu de dorința de-a fi uimit.


Noi am deschis muzeul, la ora la care mulți se spală pe dinți, noi ceream bilete, așa am pătruns în ținutul în care lumina se juca cu fereastra. Macheta templului apărea exact așa cum a fost proiectată, indiscretă, să nu ascundă nimic, totul pentru a fi privit. Soarele arunca lumina sa obișnuită pe care coloanele reconstituite afară o primeau identic. Afară sit-ul arheologic este în lucru, încă se mai descoperă, încă se sapă, încă cineva își reamintește.

Acest pod nu l-am văzut, râul Erasinos a fost deviat pentru a permite arheologilor să se desfășoare, dar nu l-am uitat.

Lupta

Toate au un izvor și Anteus (Antaeus) știa tot timpul asta. Născut de mama glie, de Gheea, atât cât atingea pământul era invincibil, chiar zeii își puneau problema asta - oare cum poate fi înfrânt acest titan.
Suportăm gravitația ca un reflex, nici nu ne închipuim că s-ar putea trăi altfel. Ne sperie frâna la tramvai, ne sperie pornirea liftului, ne sperie accelerația, toate acestea sunt purtătoare de gravitație, sigur că parașutismul nu mai intră în discuție. Dacă ar fi să ne hrănim cu gravitație ne-am numi atunci Anteu și ce tari am fi.


Herakles (Hercules) știe toate acestea și în timpul luptei încearcă să-l desprindă pe viteazul gigant de sol. Atunci când reușește, pe când gigantul sări asupra lui, dorința de-al purta devine chin, își amintește de bolta cerească pe care Atlas numai câteva clipe i-a pasat-o.


Herakles l-a purtat pe gigant deasupra-i zdrobindu-i oasele unul câte unul, un amănunt subtil. Când ajunse pe pământ, gigantul Anteus, nu mai avea lanțul cinematic pe care o putere infinită să-l poarte, toate motoarele mergeau în gol.

La Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Athina (Atena) se află un grup statuar ce reprezintă lupta dintre Herakles și Anteu, priviți o clipă doar, măsurați distanța până la pământ, încercați disperarea pe care Anteu o avea atunci când nu atingea pământul.


Priviți felul în care bronzul (cupru aliat) a fost turnat atât de bine, dinamica este progresivă, cunoscând legenda, eroii evocă clipa în care noi ne ținem respirația în vederea luptei, ei -eroii, continuă.

Trei pisici

     În portul Rafina, cel mai mare port turistic din Grecia - după Pireas (Pireu), care se află în nord-estul Athinei (Atenei) am văzut cele trei pisici, de culori diferite, care atrăgeau turiștii prin jocul lor.
     Doar amintesc că în sit-urile arheologice, pisicile sunt de mare valoare, asta pentru că șoarecii pot roade o întreagă arhivă.
     Cred că postarea asta de fapt se referă la pisici, uitați ce-am scris mai sus.

Nu sabia, ci mâna din stâncă

      În Atica, la est de Athina, peste aeroportul internațional Elefthérios Venizélos se află localitatea Markopoulo (nume de călător). În timpul celui de-al II-lea Război Mondial aici s-au dat multe lupte , unele din partea rezistenței locale, altele mai apoi pentru ocuparea pozițiilor strategice ce vizau porturile Pireas (în sud) și Rafina (în nord). Localnicii au ridicat un mic monument în memoria celor ce au opus prima dată rezistență și mai apoi i-au alungat pe nemți din Grecia.


      Monumentul se află la ieșirea din Markopoulo spre aeroport, și pare ca un meteorit aruncat din spațiu peste iarba îngălbenită de soare. O mână iese din stâncă -nu o sabie, gestul nu pare un rigor-mortis, mai degrabă o ștafetă. 


      Mi-am amintit de Termopile și de anunțul pe care călătorul trebuie să-l facă mai departe și să spună povestea eroilor, aici nu trebuie să spui nimic, trebuie să iei arma și să te duci mai departe.

Moartea Marelui Călător

http://www.cleyenne.com/2010/07/some-shots-of-my-favourite-movies.html 

Marele Călător muri. Înainte cu un ceas mai putea vorbi, apoi veni întunericul, orbise. Cei din jurul său tăceau de multă vreme, aici călătoria se încheia.


„Ceea ce mi s-a împlinit n-am luat cu mine, ceea ce n-are să se împlinească rămâne cu mine”, mai spuse Marele Călător din întunericul său.

Herodot din Halicarnas - Viața lui Homer, sfârșitul

[...]  

XXXIV. La începutul primăverii Homer hotărî să plece din Samos la Atena. Urcîndu-se pe o corabie împreună cu câțiva băștinași ajunse în Ios [una din insulele arhipeleagului Sporadelor, al șaptelea leagăn al lui Homer, nota trad.]. Acolo marinarii ancorară nu în fața orașului, ci chiar unde au tras la țărm. Încă de pe cînd străbăteau marea Homer începuse să se simtă rău. Părăsi așadar corabia și lîncezi pe mal sleit de boală. Deoarece nu sufla nici o adiere de vînt, marinarii au fost nevoiți să zăbovească acolo zile întregi. În acest răstimp mereu veneau la dînșii unii dintre locuitorii orașului pentru a sta cu Homer și erau cuprinși de uimire de cîte ori îl auzeau glăsuind.

XXXV. Într-o zi, în timp ce corăbierii și cîțiva orășeni îi țineau de urît lui Homer, niște copii de pescari, vîsliră spre locul acela și, sărind din luntrea lor, se apropiară de ei și grăiră:

    - Străinilor, ascultați cu luare aminte, poate veți putea ghici tîlcul vorbelor noastre!

    Atunci unul dintre cei de față le ceru să spună ce au de spus. Iar ei ziseră:

    - Cei pe care i-am prins au rămas acolo; cei care ne-au scăpat i-am adus cu noi.

    Unii pretind că ei ar fi grăit mai pe scurt astfel:

    „Cei prinși au fost lăsați acolo, aducem doar pe cei neprinși”.

    Nici unul dintre cei de față nefiind în stare să dezlege ghicitoarea, copiii vestiră că s-au dus la pescuit, dar n-au putut prinde nimic și că, odată ajunși la țărm, s-au despăducheat: firește, au rămas pe loc păduchii pe care i-au prins, dar cei care au izbutit să le scape vin împreună cu ei.

    Cînd auzi una ca asta, Homer recită aceste versuri:

    „Văd că aveți, de bună seamă, același sînge cu strămoșii

    Ce nu aveau moșii întinse, nici turme mari foind pe pașiști”.

    [Ios fiind o insuliță, nu putea avea nici moșii întinse, nici turme mari, nota trad.] 

XXXVI. Răpus de boală, Homer își sfîrși zilele în Ios, dar nu din pricină că n-a știut să dezlege ghicitoarea copiilor de pescari, așa cum cred unii autori, ci datorită răului care-l mistuia. După ce a închis ochii pe vecie, a fost înmormîntat pe țărmul insulei de către tovarășii lui de drum și de către orășenii care avuseseră prilejul să stea de vorbă cu el.

    Mult mai tîrziu, după ce epopeile s-au răspîndit pretutindeni, stîrnind admirația tuturor, locuitorii din Ios i-au săpat pe mormînt un epitaf care nu aparține lui Homer [în Întrecerea dintre Homer și Hesiod epitaful este atribuit lui Homer, nota trad.]:

    Aici țărîna tăinuiește sub ea un creștet fără seamăn,

    Al celui care a fost aedul eroilor: Homer divinul.

[...] 

Homer, Imnuri, Războiul șoarecilor cu broaștele, bpt, ed. Minerva, 1971, pag.232-233.

Noapte bună copii - o poveste

Își sărută copiii, același gest, aceeași aplecare, băiatul pe frunte, fata pe ureche; băiatul zâmbi în somn, fata își furișă o timiditate prin umeri, tremură.


Puțin mai târziu femeia plecă lăsându-i pe cei doi copii ai ei în garsoniera insalubră. Pe hol zgomotele vecinilor, zgomote în ore târzii, au făcut-o să se întoarcă. Era bine închisă ușa.


Porni mașina și ieși pe autostradă, ieși repede; cartierul ce trebuia să devină unul cu adevărat rezidențial, decăzu repede în urma crizei, așa că deveni bancar lichidabil, firma proprietară dădu faliment, locuințele deveniră ieftine.


În prima parcare de serviciu aprinse luminile de avarie, deschise capota, apoi intră și fumă o țigară. În mașină se auzeau dialoguri neîntrerupte, era canalul 22, canal de tir-uri. Termină fumatul și apucă microfonul, după o pauză de expirație, ultimul fum, spuse:


- Sunt aici! Sunt pentru voi!


Aproape instantaneu cineva răspunse:
- Sunt aici! Vin spre voi!


Atunci femeia se pregăti, lăsă oglinda retrovizoare spre ea, urmă un rapid preludiu de înfrumusețare de noapte, apoi o schimbare de veșminte, apoi lentilele de contact.
Așteptă. În prima jumătate de oră va trece un Tir pe care ea îl va prinde, de acolo va merge mai departe și mai departe, apoi înapoi, înapoi. Va trebui să fie înapoi de unde a plecat înainte de ivirea zorilor, totul ca într-o poveste.


Ce știe personajul principal? Ce știe că...


Va trebui să știe că nu are voie să o prindă poliția. Dacă se va întâmpla asta, atunci mass-media va avea o dictare ce va ține cel puțin o lună. În această dictare, soțul ei, miliardarul falit, și sinucigaș, va fi pe primele rânduri și în primele cuvinte.


Va trebui să știe că trebuie să fie cu băgare de seamă, ultima dată, atunci când șoferul o strângea de gât în cabina tir-ului, cuțitul de curățat pește, ținut într-o feșă elastică la gleznă o salvă. Reuși să străpungă vena groasă a gâtului într-un final plin de căutări, mai târziu Poliția, în urma incendiului decretă un accident de muncă.


Va trebui să se întoarcă chiar pe noapte acasă, astfel ca evenimentele casnice să nu fie aglomerate de căutările copiilor ce-și caută mama. Ultima dată, fata a adormit pe perna udă în brațele fratelui. Câteva zile a trebuit să întrerupă periplul nocturn.


Va trebui să strângă bani suficienți ca să părăsească locul sordid și totul să fie privit ca o evadare, nimeni să nu știe, nici măcar copiii ei. Mai târziu îi va da la școli înalte, totul ține de ea.

Furtul armelor

Muzeul din cadrul Templului Zeiței Artemis (Braurona) din Vravona, Atica, Grecia

Mitul armei secrete sau a acelei știute ca fiind mortală inamicului dar inaccesibilă este atât de vechi încât urmele clare se văd abia în Iliada mică lui Homer. Înainte de aceasta se știe că triburile primitive, atunci când participau la lupte, se temeau să lase pe teritoriul inamic vreo urmă materială, un arc sau o săgeată, chiar și o piatră ce a plecat din mâna unui războinic, de teama că ceilalți -inamicii, prin magie vor sufoca efortul combatant data viitoare. Semnele spionajului abia apăreau, dar fiind vorba de arme și curaj, interpretările sunt pierdute în aburul în care șamanii încercau să deslușească ceea ce dușmanul pregătea demult.


În Iliada -în acestă poveste interminabilă a unui război inefabil, semnele în care învingătorul va apărea în ziua următoare, în perioada următoare, sunt legate de eroi și de armele lor. Apariția unor noi eroi pe câmpul de luptă duc dinamica balanței divine căreia zeița Nike -zeița Victoria la romani, să o încline în dreptul celor noi veniți.


Lupta continuă la fel ca înainte și prin asta poate se naște ideea că o armă ar fi salvatoare, o armă secretă, poate știută dar inaccesibilă, poate neștiută și trebuie căutată, poate doar enunțată. Așa apare și Ahile, nu ca nemuritor, ci ca purtător de scut impenetrabil. Un scut pe care însuși Zeul Făuritor l-a conceput ca fiind blindaj pentru armele vremii. Toate acestea în timp ce călcâiul rămâne descoperit.


De departe, în felul acesta, arcul lui Herakles, cu acele săgeți otrăvitoare (înmuiate în sângele Hidrei de la Lerna - zonă în nord-centrul Peloponezului) este arma cu care aheii pot să învingă. Prieten bun al lui Herakles, Philoctetes moștenește arcul cu aceste săgeți imediat mortale, dar în urma unei boli incurabile rămâne în insule, înainte de a ajunge în Asia Mică pentru a lupta împotriva cetății Ilionului -Troia. Paris, unul dintre eroii erotici ai Iliadei moare în urma acestei arme arhetipale.


Felul în care eroii greci; Diomede, Ulise și Neoptolem (Neoptólemos -fiul lui Ahile) ajung în insula Lemnos, unde a fost lăsat Philoctetes, nu este atât de important pe cât ideea salvatoare în a găsi o rezolvare. Astfel în marmura atică, figurile apar spontan, arcul legat de tolbă -cu săgețile ce nu apar, Diomede (Diomedes) și Ulise (Odiseus)  în planul de sus și figura cea mai relevantă: Philoctetes bolnav în pragul de jos. Toate acestea - fără Neoptelem, fac parte dintr-o epifanie în care bolnavul se poate vindeca dacă este chemat -și nu lăsat în pierzanie, este dus la luptă, la activitate. Sacrul este încastrat în figurile imobile ale unei priveliști rătăcitoare, neștiind mitul, acest basorelief pare un gotic în care eroul creștin suferă, iar îngerii îi privesc de departe -ca de peste deal, durerea: de obicei privirea directă doare.


Orice apare, la fel ca sunetul, ca mirosul, poate dispare; ori eroii veniți de la Troia doresc arcul, figura centrală și fundală -față de figura lui Philoctetes de mai jos, este umbrită de centru (oarecum geometric - placa fiind avariată, ceea ce scriu este doar un punct de vedere). De aceea arma secretă este vânată, dorită, visată, recompensată. Oare istoria nu se repetă, politica intimidării, a reprezentării forței proprii, a incalculabilului nu face din om piticul prost și neștiutor?

Un fel de a privi

Am privit crucea indolent. Soarele din spatele ei pare în umbră, măreția ei crează umbră.


Cum începe ateismul?
Să fabrici idolul, să-l sculptezi sau să-l compui, să fie totul perfect, geometric și matematic, toate tehnologiile să fie de partea ta, fierul să nu ruginească, lumina să nu amăgească. Manole ar fi invidios, și-ar dezgropa soția, ar da cu gălețile pline cu vopsele pe pereții bisericii.


Cum îngropi o religie?
Prin înălțime, prin curaj și prin forță, comunismul să fie apă minerală, tu întrebuințezi acid, arzi stânca, sapi fundația și înalți crucea. Cât de mare? Cea mai mare. Restul nu contează. Păcat că munții sunt așa de mari.


Cum prostești o lume?
Ceea ce vedeți nu este adevărat, este voință divină, fără Cel de Sus nu puteam scuipa la altitudinea asta, fără sobor de preoți sacii de ciment nu aveau nici o valoare, oțelul se usca ca mărăcinele.


P.S. undeva am dat de-o cruce de piatră, era pe marginea drumului dintre Călan și Hațeg, era de un metru, puțin aplecată, era îndeajuns.

Marea așteptare

Mi-am dorit tot timpul să fac parte din marea așteptare. Marea așteptare este cea care stă și privește din spatele așteptării. Atunci când este momentul, ea sare peste așteptare și devine marea împlinire.


Pe câine îl cheamă Argo, n-am întrebat cabanierul de ce l-a numit așa și nu l-am întrebat dacă nu cumva fugise de pe corabia argonauților. Numele lui îmi rămâne agățat în așteptare.
Argo are peste zece ani, întruchipează înțelepciunea, corpul său încă mai păstrează vigoarea luptătorului de altă dată, o ureche bleagă și nasul plin de cicatrici amintesc de lupte.
Argo așteaptă, nici măcar clăparii ce bocăne pe lângă el nu-i pot întrerupe starea.

În dreptul ușii, asemeni unei apariții neanunțate, Argo își linge piciorul. Cu câteva zile înainte a avut loc o luptă. În stațiunea montană sunt mulți ca el, unii chiar mai tineri, unii chiar rapizi.
Privit din spate, privit în contralumină, câinele Argo a întruchipat o clipă marea așteptare, știam atunci că va veni clipa, când va sări peste așteptare, va sări ca în vremurile lui bune, va sări în moarte.

Cleopatra a II-a

Cleopatra a II-a

      Din sursele proprii copilul a desenat-o pe Cleopatra a II-a, care fiind o luptătoare, prezintă trupelor sale semnul lunii peste soare, este Egiptul. Încă de pe vremea lui Ramses al II-lea, soarele are razele bifurcate și încă de pe vremea lui Menes, toți ceilalți din jurul faraonului sunt mult mai mici (ca reprezentare). Mai jos sunt servitoarele.


      În cealaltă mână, este cheia Ankh -crucea egipteană, omniprezentă, factor ce face prezența divină lizibilă în ochii celor celor ce nu se tem, apare ca un înscris - viața.


      La picioare este urmașa, Cleopatra a III-a, încă mică, pentru că predecesoarea încă luptă.
      Pasărea de pe umăr, nu este ibis, ar fi trebui să fie. Pasărea este un sticlete cu creastă, invenția autorului copil, creasta roșie (aproape) arată primejdia pe care Cleopatra a II-a o invocă celor din jur dacă nu este ascultată.


      V-am scris un basm în jurul unui desen, dar ce basm adevărat!

Adele - apariția

         Adele a cântat la “Royal Albert fucking Hall” spre sfârșitul anului trecut, ea s-a exprimat regește față de public prin alterarea de nume a locației; fără să-și dea seama a produs o demitizare.
         Așa și-a început discursul, salutând publicul ce a venit să o asculte în această minunată sală, discurs ce a venit în urma apariției.

Din cauza vitezei luminii

Poveste relativ polițistă

Trenul mergea cu viteza luminii în momentul când a fost comisă crima. Dar abia la următoarea stație s-a putut constata acest eveniment nefericit. Cel ce fusese ucis fulgerător era un profesor de matematică al cărui bagaj dispăruse, în cușeta sa nu mai era nimic, doar un corp fără viață a cărui identitate a fost stabilită doar în stație.

Poirot sosi primul și la primele sale întrebări pe care le puse însoțitorului de vagon -în care fusese găsit trupul neînsuflețit al profesorului, își exprimă nedumerirea fățiș, deoarece însoțitorul de vagon nu putea preciza limpede dacă în vagon se mișca cineva cu viteza luminii.

-Eu veneam dinspre locomotivă, explică însoțitorul de vagon, în dreptul cușetei 14, cineva mă ocolise și acel cineva venea din spatele meu, a intrat în cușetă și a ieșit în același timp, de parcă nici nu a deschis ușa.

-Ce viteză avea acel cineva? întrebă Poirot.
-Cred că avea viteza luminii!

-Și dumneata ce viteză aveai?
-Cred că aveam jumătate din viteza luminii! răspunse din nou însoțitorul de vagon.

-A mai ieșit cineva în timpul acesta din cușeta numărul 14?
-Nu cred, mai ales că deja trenul frâna pentru a ajunge în stație.

Poirot se întoarse atunci către Sherlock Holmes, care, din nimereală fusese în tren și care tot din nimereală fusese în același vagon:
-Eu cred că nu este vorba de crimă!
-Nici gând, ceea ce vedem noi este timpul ce are să vină, crima încă nu s-a produs.

-Domnule Watson, ați văzut filmul Minority Report? întrebă Poirot pe cel din spatele lui Sherlock Holmes.
-Desigur, mă gândesc acum dacă nu cumva prin faptul că l-am văzut în viitor, acum îmi pot aminti ceea ce se poate produce, răspunse Watson privind cadavrul cu luare-aminte.

-Domnilor, vă învit la un cherry, reluă amiabil Sherlock Holmes.
-Domnilor, aștept să vină timpul, reluă amiabil Poirot.

Pleoapa Zeului

pleoapa zeului

          Apusul promis de soarele unui prânz impecabil de albastru a fost cuprins de fuioare orizontale de nori, care s-au așezat asemenea mustăților de lapte.
          Acest orizont lăptos, staționar, a învăluit soarele la apus, când acesta s-a strecurat sub el, s-a ivit pleoapa zeului; un asemenea spectru, într-un contrast al unui întuneric albastru,     mi-a amintit de cuvintele lui Eliade ce aminteau de altele:

≪ Îndepărtarea și dezinteresarea Ființei Supreme sunt admirabil exprimate în cântecul populației fang din Africa Ecuatorială:


„Zeul (Nzame) e sus, omul e jos.
Zeul e zeu, omul e om.
Fiecare cu ale sale, fiecare în casa lui.” ≫

Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, ed. Univers enciclopedic gold, 2010, pag.142

Stare de echilibru

Thau Silvanei

pe cei ce-i privesc

Trebuie să te depărtezi puțin pentru a vedea starea de echilibru.
Trebuie să te miști ușor, să te înalți, să simți, să zbori, să pleci,
                        în altă dimensiune, de un alt calibru.

Sunt obișnuit să văd echilibrul așa cum am fost educat, proastă educație din moment ce mi s-a dovedit că echilibrul înseamnă mai mult pentru unii în felul lor, fel pe care eu nu l-am perceput. Lărgind aria, gândesc că nici cele ce se petrec în jurul meu nu alcătuiesc lumea pe care eu ar trebui să o cunosc. Trăind o epocă a vitezei, a timpului contractat, oboseala devine un viciu, călătoria o virtute?

„Nu ne simțim bine decât altundeva.” îi spunea Michel Cleenewerck de Crayencour fiicei sale, cea care a devenit mai târziu scriitoarea Marquerite Yourcenar; numele fiind anagramat de ea.

≪ Textele aparțin, desigur mărturisirilor din Les yeux ouverts. „Am privit mereu - cititorii mei observă însă rar acest lucru - istoria lui Hadrian ca un fel de construcție piramidală : urcușul lent către luarea în posesie a sinelui și a puterii ; anii de echilibru urmați de beție - care e de asemenea un mare moment, dacă vreți ; apoi prăbușirea, coborîrea grabnică ; și din nou construcția, de pe solul gol, a ultimilor ani, obiceiurile și riturile romane acceptate, după experiențele exotice de odinioară, munca ce trebuia să continue cu orice preț, îndurarea bolii.” Hadrian aparține vremii sale, dar prin deosebita lui înzestrare spirituală este contemporanul omului modern : „În toate a fost foarte inteligent. Dacă a privit mult înspre trecut, nu a neglijat totuși viitorul. E mai apropiat de noi decît tipul de împărat roman al lui Suetonius, într-un fel e un om al Renașterii... Hadrian nu e sclipitor. E unul din lucrurile care-mi plac la el ; e mai ales lucid, cu mari deschideri spre realitățile ce-i sînt necunoscute, cele barbare de pildă pe care ni le închipuim mult mai barbare decît vor fi fost.” Despre Zenon (Piatra filosofală), comparat cu Hadrian, autoarea [Marquerite Yourcenar] subliniază că Zenon nu e un Anti-Hadrian. Temperamentele lor diferă. Hadrian e mult mai sangvin, mult mai influențat de emoțiile imediate, mult mai susceptibil de a se prăbuși în nefericire. Există căderi verticale în viața lui Hadrian... Spre deosebire de creștinism..., Hadrian păstrează încă sentimentul grecesc al fericirii lesnicioase. Grecii, chiar cînd în străfundul lor erau disperați, au iubit întotdeauna viața. Fericirea e o noțiune ce contează pentru Hadrian. Ea nu contează pentru Zenon. Pentru Hadrian există un raport foarte clar între mărire și fericire. Hadrian e vărsătorul, generozitatea, un fel de debordare, iar pentru Zenon sînt Peștii... E sigur, în tot cazul, că împăratul e prin natură solar, iar Zenon e naturalmente nocturn. Sînt doi poli complementari ai sferei umane, așa cum am văzut-o eu.”≫

Mihai Gramatopol în cuvânt înainte la Memoriile lui Hadrian, ed. Cartea Românească, 1983, pag.XVII

Atenție! nu călcați pe mașini!

11 martie 2012, Muntele Mic, Stația de teleschi Borlova.

Dans alb sau alb dans

ieri la 2 ore mai devreme decât aceasta

În telefonia clasică, în cea analogică există o nuanțare precisă a lipsei de semnal sau a unui bruiaj ce contracarează semnalul, se numește zgomot alb.


Dacă undele au culoare și dansul este format din unde, intuiesc cum se naște dansul alb sau alb dansul, what ever ! ca să fiu în trendul scrisului actual.


Cele scrise ar fi mai bine desenate, sau imaginate și totuși, am găsit printr-o coincidență cele ce divulgă noțiunea de mișcare albă, de dans alb.


Albul dans este practicat de profesioniști, așa cum incantațiile celor ce deschid cerurile sunt cântate de cei albi. Acei lipsiți de invidie, de orgoliu, de mânie, de dorință aprigă, de folos, de ...


Dansul alb a venit în umbra unei beții de cuvinte, de promisiuni, de întâlniri, de discuții, de regii, de martori, de principii... ei bine! nu a venit așa, a venit pentru că a trebuit să vină și eu l-a rândul meu, pentru că a trebuit să vină, îl postez.


____________________
Gif-ul este 1 la 5 (este luată o imagine din cinci), o aproximate de 200 ms a dus timpul la 1 la 1.

De 8 martie sunt pe drum

Vă doresc o zi plină de culoare

Proust în forma cea mai naturală posibilă

http://www.fucinemute.it/2011/04/lo-storico-l%E2%80%99artista-e-lo-scrittore-ginzburg-parla-di-giotto-e-proust/ 

                              ≪...fata de la bucătărie ce trebuia de obicei să-l curățe [sparanghelul] era o biată creatură bolnăvicioasă, însărcinată parcă în luna a noua cînd am sosit de Paşti; şi ne miram chiar că Francoise o lasă să facă atîtea drumuri şi atîta treabă, căci începea să-şi poarte cu greu în faţă misteriosul coş, cu fiecare zi tot mai plin, şi a cărui forță magnifică putea fi ghicită sub fustele-i largi. Acestea aminteau firesc veşmintele anumitor figuri simbolice pictate de Giotto, ale căror reproduceri fotograficele le căpătasem de la Swann. Chiar el ne atrăsese atenţia, şi cînd ne cerea veşti despre fata de la bucătărie, se exprima astfel: „Ce mai face Caritatea de Giotto?”


De altfel, biata fată, năpădită de grăsime, din pricina sarcinii, pînă la obrajii teşiţi şi pătraţi, semăna într-adevăr mult cu acele fecioare puternice şi bărbătoase, mai curînd matroane, care personifică virtuţile în Arena [din Cappella degli Scrovegni]. Şi îmi dau seama acum că Virtuţile şi Viciile din Padova îi semănau şi altfel. După cum imaginea acelei fete era sporită prin simbolul adăugat pe care îl purta în pîntecul său, fără să pară a-i înţelege sensul, fără ca nimic pe chipu-i să-i traducă frumuseţea şi spiritul, ca pe o simplă şi grea povară, tot astfel, fără să pară a bănui ceva, puternica gospodină ce este reprezentată la Arena sub numele de „Caritas” şi a cărei reproducere era agăţată pe un perete din camera mea de studiu de la Combray, întruchipează această virtute fără ca vreun gînd caritabil să fi putut fi vreodată exprimat de chipul ei energic şi vulgar.


Pictorul a avut ideea frumoasă şi originală de a o înfăţişa călcînd în picioare comorile pămîntului ca şi cum ar frămînta cu tălpile struguri pentru a scoate din ei mustul, sau mai curînd ca şi cum s-ar fi urcat pe nişte saci pentru a se înălţa; şi ea îi întinde lui Dumnezeu inima-i înflăcărată, adică mai curînd i-o „dă” aşa cum o bucătăreasă îi dă un tirbuşon prin ferestruica de la subsol cuiva care i-l cere de la fereastra de la parter.≫

http://www.scribd.com/doc/2478194/Marcel-Proust-swan [pag.100]

între parantezele drepte sunt intercalările mele

Istoricul, scriitorul şi artistul Carlo Ginzburg vorbeşte de Giotto și de Proust într-un eseu minunat (de unde am dat jos și imaginea reprezentând Caritatea de Giotto), dar mai întâi amintește de Leslie Poles Hartley și de cartea acestuia „The Go-Between” unde „Trecutul este o ţară străină. Acolo lucrurile se fac diferit.” Amintește și de Ernst Gombrich care ar fi spus că „pentru a-i înțelege pe anticii greci, ar trebui să scăpăm de Renaștere”. Pentru cine vrea să citească eseul amintesc că Google traduce destul de bine italiana din română.


Marcel Proust a simțit că îți trebuie o reconfigurare a cunoștințelor pentru a pricepe trecutul, adică mai simplu, dacă vrei să te joci cu copiii, dă în mintea lor. Cei care-l citesc pe Proust, consideră fraza acestuia grea, asta pentru că nu reușesc să-și reconfigureze metoda cititului. Spre exemplu Walter Benjamin a reușit asta și de aceea închei acest periplu greoi cu un citat din „Jurnalul moscovit”.

≪... nu a trebuit decât să le repet „În viața mea Moscova este astfel așezată, încît nu pot să trăiesc orașul acesta decît prin tine -un fapt profund adevărat, dincolo de orice povești de dragoste, de sentimentalisme etc.” Apoi însă, și asta mi-o spusese mai întîi ea, șase săptămîni sînt suficiente doar pentru a te acomoda într-o mică măsură, cu atît mai mult cu cît nu cunoști limba și întîmpini din această cauză dificultăți la fiecare pas. Asja m-a lăsat să strîng scrisorile și s-a întins pe pat. Ne-am sărutat îndelung. Dar cei mai mari fiori mi-i dădeau atingerile mîinilor ei, despre care îmi spusese mai demult că toți cei care se atașaseră de ea au simțit că ele emană o forță extrem de puternică. Mi-am lipit palma dreaptă de palma ei stîngă și am rămas așa multă vreme.


Asja a adus vorba despre frumoasa și minuscula scrisoare pe care i-o dădusem odată noaptea, în via Depretis la Napoli, pe cînd stăteam la masă în fața unei mici cafenele, pe o stradă aproape pustie. Trebuie să o găsesc odată întors la Berlin. Apoi i-am citit scena lesbiană din Proust. Asja a perceput nihilismul ei sălbatic: cum pătrunde Proust, într-un anume fel, în cabinetul perfect ordonat, pe care stă scris „sadism”, dinăuntrul protagoniștilor, spre a face totul țăndări fără pic de milă, așa încît nu rămîne nimic din imaculata, bine alcătuita concepție a depravării, ci, dimpotrivă, din orice punct de fractură, răul își arată adevărata sa substanță-„omenescul”, ba chiar „bunătatea”. Și, pe cînd prezentam Asjei aceste idei, mi-a devenit clar în cît de mare măsură lucrurile acestea se suprapun cu orientarea cărții mele despre baroc. Ca și în seara precedentă, cînd citind de unul singur în cameră, am dat peste excepționala prezentare a lucrării Caritas de Giotto, mi-a devenit clar că Proust dezvoltă un mod de percepere care se suprapune întru totul cu ceea ce încerc să cuprind în conceptul meu de alegorie.≫

Walter Benjamin, Jurnalul moscovit, ed. Idea Design Print, Cluj, 2008, pag.73-74

Guardian open journalism: Three Little Pigs advert - video

Luna - o poveste fantastică

Există o poveste în care Luna are un sălaș, un loc anume. În munții Tien Shan, undeva la nord de vârful Ong Teng Cheong, poate chiar pe coasta nordică a acestui vârf există o peșteră. În adâncul acestei cavități, după labirinturi obositoare, se află o sală cu un tavan aproape semisferic, cu o boltă opalescentă, care la lumina artificială a exploratorului, arată o hartă luminoasă; este harta lunii.


Documente, unele scrise în lut, altele pe mătase chiar, amintesc de oameni care au vizitat peștera Lunii și care au rămas uimiți de acuratețea prin care harta oglindea din ce în ce mai exact satelitul nostru natural.
Expedițiile s-au perindat ba din partea europeană, ba din cea asiatică, chiar și arabii au trimis cercetători, iar americanii, experți în cavități uriașe n-au rămas mai prejos. Dar fiecare expediție se întorcea cu aceeași concluzie, harta semisferică este din ce în ce mai precisă. Ultima prelevare imagistică, care s-a efectuat cu un telemetru laser proiectat de cei de la NASA, a încheiat orice nedumerire: harta era la fel de precisă ca cele luate din sateliții speciali lansați pentru asta.


Un astronom mexican, care a participat la ultima expediție NASA a tras o concluzie uimitoare; harta se dezvolta singură în amănunte pe măsură ce civilizația umană trasa noi hărți amănunțite ale suprafeței lunare. Sigur că această ipoteză lansată de Pablo Coruna, inginer în tehnologie optică la Universitatea New Mexico a supărat pe cei care privesc cunoașterea ca pe o floare ce se deschide treptat în lumina caldă, binefăcătoare și ominiprezentă a soarelui. Adică, ceea ce trebuie descoperit se va descoperi și ceea ce este nedescoperit, iar se va descoperi. În cazul acesta nu se putea descoperi nimic pentru că era deja descoperit și, ceea ce era mai grav, ceea ce era descoperit. Aici în întunericul absolut al rocii primordiale era nu numai știut, dar și desenat opalescent și infrastructural cristalin, căci trebuie să amintesc că pe această boltă de opal, apăreau treptat, prin firișoare subtile ce se pierdeau în material, detalii ale craterelor, ale plăcilor tectonice, toate acestea nuanțau profilul reliefului lunar.


Cum orice poveste are un final, altfel povestea ar fi un discurs și asta nu place, trebuie să pomenim de cercetătorul kazah, care, după măsurători, pe care le-a efectuat personal și cu o repetitivitate demnă de invidiat a reluat concluzia lui Pablo Coruna, demonstrând ad tempore că harta este updatată de cineva. Proiecția plană luată la intervale bine stabilite, ale lunii pline, ale echinocțiilor, arăta clar creșterea punctelor de intersecție, deci și a detaliilor.


Durnum, kazahul, cel care a demonstrat că ecranul opalescent și semisferic din peștera Lunii aflat la nord de vârful  Ong Teng Cheong al munților Tien Shan, a scris o carte, carte care se numește: „Dialogul meu cu Luna”. Acest dialog, foarte controversat astăzi și nepublicabil în multe țări europene, a apărut numai după moartea savantului, iar eu vă voi cita un fragment, care nu mi-a parvenit pe căi oculte cum s-ar crede imediat, ci doar l-am copiat și l-am tradus din cartea unui astronom francez al cărui nume merită a fi deocamdată ascuns.


„Am intrat în peșteră atunci când eclipsa își începea atacul periferic, stabilind astfel ca maximul de întuneric să fie atunci când deja voi fi pătruns sub bolta de opal.
Ajuns acolo, am putut să văd cu luare-aminte conturul Lunii, aflat în eclipsă, căci altfel nu-l puteam observa, ce îmi dezvăluia partea vizibilă a Lunii era lipită de boltă. Am intrat țipând:


- O Lună preamăreață, tu ești stăpâna și diriguitoarea acestei hărți!


În tăcerea ce s-a lăsat, în lumina ce pulsa, în inima mea s-au auzit cuvintele:


- Curajosule, naivule, ce credeai că găsești, ce credeai că afli, aici eu îmi adun puterile.


Poate că în urma unui cutremur tavanul s-a prăbușit peste mine, iar eu, mort, așa intram în Rai, în cuvintele Lunii, dar eu eram viu pe de-a întregul și vorbeam întruna și puneam întrebări după întrebări, la care, prin lumina orbitoare a Lunii ce ieșea din eclipsă am primit următorul răspuns:


- Eu sunt aici pentru a-mi vedea harta proprie, în dorința voastră eu intru aici periodic -și tu ți-ai dat seama de asta, intru pentru a-mi redacta și copia relieful propriu, asta pentru că voi doriți asta. Aștept cu nerăbdare când veți dori să vedeți viață și pe mine - pe Lună adică :) : sunt atât de invidioasă pe Pământ! ”

Primul dans ce învârtea pământul

Parte a coloanei cu frunze de acant cu cele trei korai, în prim plan omphalos,
la stânga baza coloanei.

Pământul se învârtea cu mult înaintea oamenilor și chiar dacă foarte puțini au bănuit o clipă asta, majoritatea nu a crezut această învârteală până acum un secol și ceva. Cei care credeau în dinamica ascunsă a lumii au creat simboluri care și astăzi sunt greu descifrabile, care și astăzi mai ascund ceva.

Unul dintre cele mai criptice monumente din antichitatea greacă este o coloană din marmură înaltă de 13 metri, care are ca bază forma unei tobe, de pe suprafața căreia pornesc vânjos frunze de acant, care urmează treptele intermediare, ca mai apoi aceste frunze să devină într-o îmbrățișare dezinvoltă suportul a trei korai, trei tinere. După multe păreri ale specialiștilor aceste trei korai se aflau închise într-un imens tripod (din bronz), care susținea în vasul său de ardere (cauldron) un ou de piatră, numit omphalos. Acest omphalos are sculptată pe suprafața sa elipsoidală un agrenon, un model ce aduce aminte de frânghii specifice de lână, cu care se învelea chiar acest ombilic.
Coloana stătea în centrul lumii, acolo un cei doi vulturi trimiși de Zeus s-au întâlnit, astfel centrul lumii a devenit Delphi.


La descoperire, cei care au văzut-o prima dată au botezat-o ca fiind coloana „fetelor dansatoare”, primii arheologi au înclinat din cap și totuși astăzi concluzia unanimă este că fetele chiar dansează. Este dansul care menține învârteala pământului. Este momentul în care cei care au creat monumentul, au privit dansatoarele lui Dionysos, care local se numesc thyiades -menadele știute, care pe creasta muntelui Parnas (Parnassos), acolo în translucența unui aer primordial, invitau mișcarea divină să coboare pe pământ. Alte păreri spun că cele trei sunt fiicele lui Kekrops, primul rege mitic al Athinei (Atenei), care îi oferă lui Apollo favoritul său simbol; tripodul. Datorită inscripțiilor care se află la bază, se știe că monumentul este dedicat templului de către atenieni în jurul anului 330 î.e.n. (Î.H.)


Zeus a dorit să știe unde este centrul pământului, a trimis pe cei doi vulturi ca să afle, aceștia au plecat în sensuri opuse cu aceeași viteză, s-au întâlnit deasupra coastei muntelui Parnas, cu valea Pleistos mai jos. Zeus marchează locul aruncând o piatră deosebită. Oamenii vin mai târziu și-o decorează, astfel apare omphalos-ul; buricul pământului.

Dansul în vârful coloanei este insesizabil, așa cum și rotația pământului este insesizabilă, independent un inginer francez pe nume Gustave-Gaspard Coriolis descoperă în anii când colegii săi arheologi executau Marea excavație de la Delphi, forța și efectul care-i poartă numele. Dacă reciproca ar fi valabilă, atunci dansatoarele chiar nu dansează degeaba.


Dar nu prin asta monumentul iese în evidență, mișcarea brațelor, prin care unul din ele susține tripodul și celălalt își pregătește mișcarea dă aparența unei rotiri, prin asta cei care au creat monumentul au transmis mișcarea până astăzi.


Îmi amintesc clar și acum, fără să repet experiența, că învârtindu-mă când eram copil mic, până când amețeam, până când abia mă mai țineam pe picioare și aproape să cad, că, oprindu-mă brusc, simțeam cum pământul se rotește.
_________________

s-a consultat „Delphi Archaelogical Museum” de Rozina Kolonia,

reconstituirea de mai sus se află la pagina 61,

Athens, 2009.

Dintre toate trenurile din lume

Erofeev
≪
      „Omul nu trebuie să fie singur - asta-i părerea mea. Omul trebuie să se dăruiască oamenilor, chiar dacă ei nici nu vor să-l primească. Și dacă e totuși singur, trebuie să umble prin vagoane. Trebuie să-i găsească pe oameni și să le spună:≪Uite. Sînt singur. Mă dăruiesc vouă cu totul, fără să păstrez nimic pentru mine. (Fiindcă ultimele picături de-abia le-am băut, ha-ha!) Iar voi dăruiți-vă mie și, după ce v-ați dăruit, spuneți-mi: în ce direcție mergem? De la Moscova la Petușki sau de la Petușki la Moscova?≫”


      „Și, după părerea ta, chiar așa trebuie să procedeze omul?”, m-am întrebat singur, aplecîndu-mi capul spre stînga:


      „Da. Chiar așa, mi-am răspuns singur, aplecîndu-mi capul spre dreapta. Doar n-ai să stau un secol uitîndu-mă la ≪...≫ de pe sticlele aburite și lăsînd să mă chinuiască întrebarea asta fără răspuns!...”


      Și am pornit prin vagoane. În primul nu era nimeni, numai ploaia împroșca printre ferestrele deschise. Nici în al doilea nu era nimeni; nici măcar ploaia nu împroșca...
      În al treilea - era cineva...
≫

Venedikt Erofeev, Moscova-Petușki, Cartier, 2004, pag.130.

Off road II

Off road